Ciripeii

2023, Proze | 0 comentarii

Cerul era vișiniu, ca în flăcări, la orizont. Frank Herbert, atunci când a conceput Dune, probabil că stătea întins pe spate sub un cer cum e acesta, cu „dune” de nori sidefii printre care „viermele de nisip” argintiu al unei aeronave trecea în linie dreaptă. Apoi, urma condensului devine șerpuită. „Ca o frunză-n vânt.”

Acum știm ce e. Am aflat. O Lume Altminteri, paralelă ­− o breșă în realitate − un „dat” care ne urmărește de la Începuturi. O civilizație eminamente cibernetică, în cădere liberă, fără Istorie. Fiindcă Istoria înseamnă scriere, iar Ei nu cunosc scrisul. Tehnica lor avansată, perfectă, repetitivă până la instinct, le dă acces direct la o cunoaștere a FAPTELOR − așa încât, lipsiți de imaginație și noțiuni, au doar un prim nivel de  cunoaștere − cel senzorial, perceptiv.

Aparatura cibernetică are un  limbaj limitativ − ca al păsărilor și animalelor − mimând comunicarea, dar numai tonul acesteia, nu și conținutul. Un ciripit chițăit de Chip and Dale disneyan care a înlocuit treptat limbajul real cu un „ritual” de limbaj descărcat de sens. Jocul cu tehnica, permanent și unidirecționat, a dus la o simplificare și mărginire a manifestărilor intelectuale până la aceste propoziții scurte, repezi, frânte, foarte și prea atente la muzicalitate dar fără nicio complexitate coerentă. Până și limbajul muzical e limitativ.

Sunt o civilizație de copii eterni, ființe ciripind, asemeni păsărilor cerului, cu o viziune picturală asupra lumii. Iar expresia picturtală, coloristică e unilaterală.

Cinestezia cinematogrfică nu e cultură, aşa cum nici perceperea realității ca atare, nu e. Este experiență individuală de viață, cel mult, dar nu e act intelectual.

Am parcurs în ultimul timp mai multe mărturii referitoare la entitățile de pe OZN-uri -și toate prezintă o civilizație eminamente „cibernetică”, fără cărți, fără cultură SCRISĂ − deci cu memorie scurtă, fiindcă nu au.

Vin către mine, ținându-se de mână, și mă prind în jocul lor pueril, încântat și încântător. Ne descoperă, iar și iar, în parte, pentru a ne uita apoi. Vin către noi dinspre apusul unei civilizații − poate al propriei noastre civilizații, dintr-un timp care se pliază peste sine însuși. Veseli, curioși, plini de bune intenții și inconștienți, vin să ne găsească și apoi să ne uite, într-o eternă minunare pseudo-savantă. Vin către noi ciripind veseli CIRIPEII, nepoțeii noștri îngrozitor de bătrâni − îngerii căzuți dintr-un „cer” la care nu vor mai avea niciodată acces, prăbușindu-se din ce în ce mai adânc prin timp până la o insulă a Paștelui de unde, disperați, să ne facă semn ca să ne amintim de Ei, să le amintim de Ei alor lor. Ciripeii. A Cincea Insulă a Înțelepților care au sărit-în-gol.

Și noi, încercând să-i înțelegem, începem să semănăm din ce în ce mai mult cu Ei. Îndreptându-ne către un punct de unde ne vom arunca în Neant. În abisul de unde nu există întoarcere.

Autor