Nota de vârf

Lumina soarelui miroase mereu altfel, după locul în care se îngroapă.

Auzise asta undeva, nu mai ştia sigur unde, dar privind acum înaintea lui, i se părea cel mai potrivit lucru la care să se gândească. În fond, singura amintire ce urma să îi rămână era mirosul razelor astrului impregnându-i-se în întreaga fiinţă, în timp ce el continua să soarbă infuzia roşie de rădăcină de pag pentru o asimilare cât mai profundă a acestuia. Un tremur uşor al extensiilor ciliare îi dădu de înţeles că polarizarea moleculelor se desfăşura în regulă. Cu un fâşâit satisfăcut, Hascha se tolăni mai confortabil pe stratul de vœdlù organic, savurând în continuare procesul.

Sub privirea lui, încet-încet, Blème murea, iar trupul său avea să rămână înmiresmat pe vecie de ultimele ei raze. Iar parfumul acela avea să fie unic, pe de-o parte pentru că el era unic, şi pe de alta pentru că exista o singură Blème, care putea muri doar o dată, adică acum. Şi întâmplarea făcea ca niciun alt kha’reem în afara lui să nu îşi mai fi deschis ochiul în preajma sa, deci nu avea să împartă această comoară cu nimeni. Putea oare cineva să viseze la ceva mai de preţ?

Undeva, în miezul lui, simţi cu mulţumire cum se dospea fără grabă nota de vârf a ceea ce avea să fie suprema încununare a existenţei sale de până acum – esenţa de timp, condensată din vibraţiile astrului. Ce avea să facă mai apoi cu aceasta nu ştia şi nu îl interesa. Ţelul ultim al celor asemeni lui era să înmagazineze în sine cât mai multor sori, şi exact asta făcea şi el. Organismul lui măcina temeinic picăturile de lumină ale lui Blème, reducându-le la parfumul acela minunat, iar produsul rezidual al polarizării se cernea încet în jurul său ca o pulbere fină, desprinzându-i-se de pe cili.

Agale, împins de un impuls inexplicabil, Hascha culese un fir din acea pulbere şi îl apropie de ochi. Aşa cum atârna suspendată de vârful unei extensii, particula inertă i se păru pe neaşteptate atât de neajutorată şi totodată de minunată, încât îl cuprinse brusc o stare de tulburare ciudată, nemaitrăită. Iar când, sub vibraţia propriei sale emoţii, firul de pulbere căpătă el însuşi un fel de tremur, ochiul ca un vârtej întunecat al lui Hascha se deschise larg. Sentimentul care îl năpădi nu avea un nume, nu ştia ce anume trăia. Dar pentru întâia oară în întreaga sa existenţă intui că exista un rost mai presus de propria sa fericire pentru comoara pe care o acumula.

Luă particula şi o aşeză cu grijă lângă el şi, în timp ce o privea, îl străbătu un gând: oare celelalte fire de pulbere erau la fel? Sau cea din faţa lui era singura de acest soi, menită să producă în el această schimbare de care nu mai auzise?

În vreme ce Blème continua să îşi verse în tăcere razele către el, Hascha culese rând pe rând încă un fir, şi încă unul, descoperind cu o fericire crescândă că oricare dintre grăunţele reziduale era capabil să dobândească acea vibraţie aparte, rezonând la senzaţia nouă care îl încerca.

Luând din nou prima particulă, o apropie de el într-atât încât aburii fini ai parfumului stelei muribunde, care pâlpâiau oarecum la suprafaţa trupului său, să o atingă uşor, abia sesizabil. Firul de pulbere tremură din nou, mai puternic, şi, de data asta, vibraţia sa păru să se acordeze la propria lui frecvenţă interioară, iar Hascha o auzi cumva cerând mai mult. Mai mult din acel parfum adunat de el, care începu să se prelingă spre particula măruntă sub forma unui firicel strălucitor extrem de subţire, parcă hrănind acel ceva şi făcându-l să pulseze ritmic.

Şi-atunci Hascha înţelese, cutremurându-se, că oricare dintre particule era vie. Numai că, în vreme ce el măcina razele stelelor pentru a le aduna parfumul şi timpul în trupul său, acea pseudo-fiinţă, orice va fi fost ea, măcina acel parfum, crescând cu ajutorul lui. Iar Hascha, moara neagră de lumină şi de timp, făcu pentru prima dată ceea ce trebuia să facă orice kha’reem adevărat – începu să se toarcă pe sine în nenumărate filamente gingaşe, împărţindu-se tuturor firelor de praf.