Grifonul auriu, dragonul negru

Unde ne grăbeam? Întrebarea putea să mai aştepte. O escapadă în noapte, cu Aidan, îmi trezea amintiri memorabile: un hotel din Capetown şi mirosul croissantelor aduse tocmai de la Paris… Eu şi el promiţându-ne iubire veşnică lângă Niagara-celor-o-mie-de-tunete… Sărutându-ne pe o terasă a Palatului Imperial, în timp ce artificiile incendiau cerul Chinei… Momente pe care le crezusem uitate, pietre pe plaja veşniciei. Valurile oceanului le îngropaseră în nisip pe unele, însă pe altele le şlefuiseră, dându-le strălucire. Timpul nu şterge nimic – doar trece. Şi ne deprindem să ducem cu noi bucurii şi regrete, ca o cometă care îşi târăşte coada prin beznă.

Copacii s-au dat la o parte dinaintea unei case de piatră, cu acoperişul pe jumătate prăbuşit. Totul în jur purta pecetea ruinei. Şopronul cu găuri în ziduri, gardul dărâmat de furtuni, ţarcul animalelor din care mai erau trei stâlpi în picioare. Locul părea abandonat de multă vreme – ani, decenii? – fiindcă rugina şi mucegaiul îşi puseseră amprenta pretutindeni. Numai ferestrele rămăseseră, ca prin minune, intacte. La fel uşa, solidă, din stejar. Şi încuiată.

Am urcat treptele verandei, iar în faţa uşii Aidan s-a dat doi paşi înapoi, pregătindu-se să o smulgă din balamale.

– Aşteaptă, i-am temperat avântul vandalic.

Cheia se afla la locul ei, sub preş. Aşa cum, în casă, toate erau neatinse, ca în ziua când proprietarii plecaseră, încuind cu grijă în urma lor. Un apartament abandonat din New York ar fi fost jefuit până acum de câteva ori. Aici, nimeni nu forţase intrarea; doar vântul şi ploaia pătrundeau prin acoperişul spart.

– Ori indienii canadieni sunt cei mai cinstiţi oameni din lume… am început.

– … ori sunt convinşi că orice casă nelocuită intră în stăpânirea spiritelor.

Aidan avea în mână ceva ce putea trece drept telefon mobil. Un detector de fantome, de energii paranormale? Nu chiar. Ceva sau cineva emitea un semnal termic de aici, din mijlocul pădurii. Aşa descoperisem ferma părăsită, aşa am găsit sursa: cuptorul din bucătărie. Aparatul, electric, fusese aprins, iar uşa lăsată deschisă – altfel ar fi explodat. Însă cine îl pusese în funcţiune nu avea intenţia să îşi încălzească cina.

– O momeală?

– Ce altceva?

Aidan nu părea alarmat. Faptul că intrase într-o capcană în cunoştinţă de cauză nu izbutea să mă liniştească. Dimpotrivă.  Însă Aidan avea motivele lui; pe care o să mi le împărtăşească când va veni momentul… Atunci le-am văzut. Patru puncte luminoase care pulsau pe monitorul aparatului din mâna lui Aidan, apropiindu-se dinspre est.

– Elicoptere, am constatat, reuşind să îmi reprim panica din voce.

Aidan a aruncat o privire ecranului, alta la ceas.

– Nouă secunde, a fost concluzia.

Nu aveam multe opţiuni; de fapt, una singură. Aidan m-a tras spre el şi m-a sărutat.

– Ca pe vremuri, Lorena?

Apoi am ieşit, mână în mână, pe uşa din faţă.

În curte, ne-am oprit sub reflectoarele aţintite spre noi din cer de cei patru leviathani aerieni gravitând la punct fix: Mi-24 Hind. Desantul uman luneca deja pe frânghiile lăsate din elicoptere, luând poziţii în jurul nostru. Treizeci de siluete întunecate… Ultima nu a folosit frânghia. A sărit de la înălţime, aterizând în picioare înaintea noastră. Aştepta aplauze?

– Circul şi-a închis stagiunea, Daena.

M-a ignorat, concentrându-şi atenţia asupra lui Aidan.

– Magicianul timpului şi al spaţiului, maestrul cheilor, deschizătorul de porţi. Şi singurul care ştie cum ticăie ceasornicul special de care am nevoie. Soarele negru. Îl vreau, cu instrucţiuni de folosire. Da sau nu?

Soarele negru: un artefact al Celor Vechi, o cheie care, în mâinele cui se pricepea să o folosească, descuia nu seifuri de bancă, ci lumi.

– Există şi a treia variantă? s-a interesat Aidan cu o politeţe îngheţată.

– Sigur. Încep să tai bucăţi din prietena ta.

Daena a făcut un semn, iar samuraii m-au silit să îngenunchez, întinzându-mi braţele peste o buturugă. Am făcut o evaluare a situaţiei: Daena avea mercenarii Global Vortex, cu atâtea arme albe încât ar fi adus la isterie un detector de metale. Noi? Când sunt cu tine, am o armată în spate – versurile, melodia sunau bine pe scenă. În realitate, chiar dacă înfruntam săbii în loc de pistoale-mitralieră, şansele noastre rămâneau nule. Daena voia să ne ucidă încet, cu sadismul care devenise un autograf al karghanilor. Paradoxal, asta putea fi un avantaj. Al doilea era însăşi Daena. Samuraii reprezentau o prelungire a voinţei ei; regina şi războinicii stupului, gândul şi fapta.

Gândul… sau fapta.  Daena era o hidră cu treizeci de capete care trebuiau retezate pe rând, unul câte unul. Eu şi Aidan am schimbat o privire condensată, un manual de strategie parcurs într-o clipă.

Aidan a blocat-o pe regina-matcă a tuturor relelor ce stăteau să se prăvale asupra noastră. Daena s-a scuturat de paralizie – uşor, parcă fără efort. Nu şi destul de repede; izbutisem să înhaţ una din minţile samurailor, iar katana care trebuia să îmi reteze braţele s-a înfipt alături, în buturugă.

Aşa am început să dansăm. Aidan cu Daena, eu cu terminaţiile umane ale karghanei. Samuraiul meu a înfipt pumnalul în gâtul celui care mă imobilizase. M-am pomenit liberă să smulg katana din lemn, azvârlind-o ca pe o lance. Doi mercenari morţi, unul devenit al meu, douăzeci şi şapte închizând cercul, ameninţători. Să vină! Aidan se lipise iarăşi de mintea Daenei şi am reuşit să îi mai fur un samurai, care a supravieţuit vreo trei secunde. Ceilalţi se apropiau neabătuţi, nu aveam cum să îi opresc, nu pe toţi, nu deodată.

– Lorena! a strigat Aidan.

M-am ferit şi pumnalul ce trebuia să mi se înfigă între coaste mi-a crestat şoldul. Samuraiul meu privea lama şiroind de sânge ca pe un obiect străin cu care se pomenise în mână. Nu am aşteptat să se lămurească; am răsucit arma, împlântându-i-o în piept. S-a năruit cu gura căscată, cu ochii plini de întrebări.

Samuraii Global Vortex strângeau cercul, elicopterele Mi-24 zbârnâiau pe deasupra, configurând un patrulater aerian. Din fiecare ne aţintea gura unei mitraliere, gata să ne împroaşte cu gloanţe calibrul nouă, scuipate pe foc automat. Era ca şi cum ar fi tras cu tunul în două muşte.

Aidan nu părea impresionat.

– Ne poţi ucide când vrei, cum vrei. Am înţeles ideea. Ce mai aştepţi?

Daena s-a încruntat, samuraii au luat poziţii expectative, servanţii mitralierelor aero s-au pregătit să ne toarne în cap o grindină de proiectile.

– Vrei cheia, Daena? Nu trebuie să moară nimeni. În afară de tine… sau de mine.

Daena, care avea toate răspunsurile în afară de unul, a râs.

– Un duel?

– Dacă înving, Lorena va fi liberă să plece.

L-a întrerupt cu bruscheţe:

– Nu promit nimic. Oricum nu m-aş ţine de cuvânt. Dacă pierzi, îmi dai Soarele negru şi… mai vedem.

Karghana vorbea cu sinceritatea celei aflate într-o poziţie de forţă. Aidan a acceptat fără să clipească, eu mi-am înghiţit vorbele. Nu aveam de ales. Alternativele erau… să murim sau să murim. El ştia, eu la fel, Daena exulta prevăzând finalul.

Aidan şi karghana stăteau faţă în faţă, neclintiţi, la câţiva paşi distanţă. Nu avea să fie un meci de box, nici unul de arte marţiale. Când au închis amândoi ochii, căpătând o fixitate catatonică a trăsăturilor, am ştiut ce va urma: o înfruntare între proiecţiile subconştientului.

Cea a Daenei s-a materializat într-un dragon de fum, ce venea asupră-ne ca un nor negru, căpătând consistenţă cu fiecare bătaie a aripilor membranoase. Era cât un elicopter şi, când a trecut printre două Hind-uri, m-am întrebat cum de piloţii nu făcuseră infarct.

Simplu: nu îl vedeau. Nici pe el, nici grifonul auriu apărut de nicăieri. Jumătate vultur, jumătate leu, cu ochi de granate şi aripi de lumină, avatarul lui Aidan s-a năpustit asupra dragonului: labe încleştând, gheare înfigându-se, clonţul care împungea, rupea, răsuflarea de foc pârjolind pene şi blană…

Orbi, surzi, nepăsători, războinicii Global Vortex aşteptau sub ploaia de aur şi cenuşă un semn al karghanei ca să termine ce începuseră. Daena însă nu se clintea, de parcă ea şi Aidan trecuseră în regnul mineral. Trăiau, răsuflau prin avatarurile încleştate într-o luptă ce avea să ne hotărască soarta: lor, mie.

Grifonul auriu, dragonul negru. Înţelepciune şi cruzime, echilibru şi forţă brută. Făpturi mitologice, deopotrivă de puternice, de încrâncenate. Dar cerul nu îi putea cuprinde pe amândoi. Nu în noaptea asta. Se rostogoleau sfârtecându-se, stârnind tornade în văzduh fără să clatine vreo frunză. Cădeau spre pământ, meteorit de solzi, blană, pene şi sânge – când, deodată, au dispărut!

Am clipit, năucită. Daena era în picioare, însă Aidan… Zăcea pe spate, nemişcat. M-am dus lângă el, privind neîncrezătoare pata jilavă ce i se lăţea pe piept. Încă o iluzie, nm,efect special, nălucire iscată din umbre şi lumini – trebuia să fie!

– Scoală-te, Aidan…

L-am apucat de umeri, încercând să îl salt. Era greu, atât de greu… Lichidul gros care îi îmbiba haina, cămaşa se întărise, conturând urma ghearelor ce îi scormoniseră pieptul, îi zdrobiseră coastele ajungând la inimă. Lichidul acela închegat pe alocuri, supurând într-altele arăta, mirosea a sânge.

Era sânge.

M-am lăsat lângă Aidan, atingându-i fruntea, obrajii. Mi-am lipit buzele de ale lui, încălzindu-le, încercând să-i întorc suflarea. Voiam… Să îi dau căldură dintr-a mea, albastru din ochii mei, bătăile inimii, viaţa mea toată. Să mor într-o mie de feluri ca el să mai trăiască – un an, o lună, măcar o zi. Nu puteam lăsa Bezna cea Mare să îi întunece privirea!

Într-o clipă mă ridicasem, într-alta scurtam distanţa dintre mine şi Daena cu paşi mari, fără să îmi pese ce va urma. Femeia-dragon s-a tras înapoi, iar sentimentul incert din privirea ei s-a decantat, a devenit identificabil. Frică? Era acum ca o carte deschisă, pe care o puteam răsfoi în voie; mai degrabă un cuib de viespi, transparent, prin care vedeam toată foşgăiala gândurilor dinăuntru.

Întâi, frustrarea. Aidan o înşelase, îi promisese ce nu avea cum să-i dea. Aflase prea târziu, când avatarurile nu mai puteau fi despărţite – decât prin moartea unuia. Karghana îi curmase viaţa, dar şi Aidan s-a ales cu ce voia: puterile Daenei. I le-a luat, lăsând-o vulnerabilă, umană. Am mai făcut un pas şi s-a dat iarăşi înapoi, maree la reflux, de ură, de neputinţă.

– Omorâţi-o!!

Samuraii Global Vortex au ignorat-o, pornind prin pădure, ceată de somnambuli fără vreo ţintă. Elicopterele zburaseră deja spre cele patru puncte cardinale şi aveau să continue atâta vreme cât le rămânea combustibil. Sub cerul pustiu, în curtea fermei părăsite, nu mai eram decât noi, protagonistele secvenţei finale din scenariul scris de Aidan.

În rolul principal, Daena. Şi-a dus mâinile la tâmple, apăsându-le într-un ultim şi inutil gest de împotrivire. Apoi a lunecat în genunchi, a scos sabia scurtă, wakizashi şi, ţinând-o cu amândouă mâinile, s-a pregătit pentru un seppuku după toate regulile artei.

M-am uitat cum îşi înfige lama în pântece, cum o răsuceşte, o trage înspre coaste, sfârtecându-şi măruntaiele. Să o las să agonizeze? Să îi curm suferinţa?

Mi-era indiferent; probabil că şi ei. Când m-am aplecat spre ea m-a privit sfidătoare – pentru o clipă redevenise cea dinainte. I-am lăsat minutul de glorie; şi-l câştigase, îl merita. Apoi i-am tăiat capul cu maceta.

*

Nişte zori încă întunecaţi m-au găsit lângă rugul pe care-l înălţasem. Ochii mă usturau, pleoapele mi se umeziseră, dar am trântit capacul peste cufărul de plumb unde îmi închisesem durerea, l-am zăvorât, l-am îngropat, am turnat ciment deasupra. Nu e adevărat că murim o singură dată. Murim mereu, puţin câte puţin, de câte ori pierdem pe cineva drag. Şi ce rămâne… la mine s-a şters într-o singură noapte.

Rămas bun, Aidan.

Am aruncat torţa în grămada de crengi, iar flăcările au răbufnit mistuitoare, de parcă le stopisem cu napalm.

Aş vrea ca rugul meu să ardă la fel,într-o noapte ca asta.

Am rămas nemişcată, uitându-mă cum văpăile luminau pădurea – undeva departe oamenii îşi urmau vieţile fără să ştie ori să le pese…

Există viaţă după moarte?

O întrebare pe care toţi şi-o pun de nişte milenii. Filosofii caută un răspuns, religiile se cred, fiecare, depozitarul adevărului absolut. Cohortele de credincioşi aşteaptă mântuirea, fanaticii sunt pregătiţi să moară pentru un crez sau altul. Pogromurile, războaiele religioase vor continua până când…

Până când vom ştii.

Ce se află Dincolo, nimeni şi nimic? Raiul sau Iadul, cu antecamera lor, Purgatoriul? Ori, poate, viaţă după viaţă, şirul existenţelor-trepte pe scara devenirii. Unii cred într-o Divinitate atotprezentă, alţii într-un Pantheon de zei şi zeiţe. În Apocalipsa Nordului, nemuritorii din Valhalla pier laolaltă cu oamenii, ca să renască împreună, din nou şi iarăşi.

Aidan credea în legile fizicii, într-un univers unde timpul rămâne relativ, materia infinită, energia într-o eternă transformare. Moartea? O altfel de Poartă… Ce eşti acum, Aidan? O rază de lumină, o particulă de praf cosmic, un asteroid gânditor rătăcind prin Calea Lactee?

Flăcările se micşorau, păleau, topindu-se în văzduh, înghiţite de cenuşă. Rugul se prefăcuse în zgură, stelele clipeau deasupra şi departe, nepăsătoare. Am rămas nemișcată, lângă jarul tot mai rece, închisă în cămaşa de forţă a durerii, privind în ochi noaptea care nu se mai sfârşea.

Singură.