Cu capul în nori
1.
Într-o zi ploioasă, pe când plecam de acasă către şcoală, mi-am amintit, nu ştiu cum, că-mi uitasem capul în dormitor, prins între noptieră şi spaţiul destinat mersului la toaletă.
Mărturisesc, habar nu aveam de ce servieta, în care aveam tezele elevilor mei de clasa a IX-a, în ziua aceea, era mai grea decât de obicei, dar, pesemne, ploaia atârna greu în toată această minune ce mi se arăta din lipsă de cap, sub forma unui fum care provenea, cu siguranţă, din asfalt.
Efortul de a vedea pe unde calc, se dovedise şi cu o zi înainte cînd, de sete ce-mi era, noaptea m-am trezit umblând ca un zombi prin apartament, după apă. Până să ajung la bucătărie, pe hol mă-mpiedicasem de un obiect de mărimea unei roţi de căruţă şi dădusem să mă redresez, să nu cad cu faţa de gresie. De undeva se auzeau sforăituri şi muzică, genul clasic. Bucătăria se afla exact în capătul holului, lângă încăperea destinată exclusiv oaspeţilor. Uitând de obiectul peste care dădusem cu picioarele şi păstrându-mi echilibrul, am ajuns în cele din urmă în bucătărie. Înainte să-mi torn nişte apă în pahar, am tras cu privirea în camera alăturată să văd dacă nu cumva, de acolo, se auzea muzica.
M-am trezit cu un cap de gumă mare drept în faţa mea şi de spaimă am ţipat cât m-a ţinut gura. Am aprins lumina imediat şi am văzut că nu era decât una dintre măştile aduse de tatăl meu din Africa, agăţate de pereţi prin toată casa.
Televizorul era deschis pe “Mezzo”, iar turistul familiei noastre, Vlad, care venise din Bucureşti la mare, acum două săptămâni, dormea cu gura deschisă făcând ca respiraţia lui să scoată diferite sunete pe care le puteai asocia, cu puţină imaginaţie, cu vremea ploioasă de-afară.
Am reuşit, în cele din urmă, să beau apă şi m-am întors spre dormitor puţin agitată de sperietura de mai devreme. Când m-am urcat în pat, lângă soţul meu, am văzut pe parchet, exact lângă noptieră, un cap de gumă identic cu acela pe care-l văzusem în camera oaspeţilor, înainte să fi aprins lumina. M-am uitat mai atentă să văd dacă avea corp ca să-l pot ridica. Mă gândeam c-ar fi destul de incomod să-l apuc de cap şi să-l trag în sus. Avea corp. Era din lemn. Picioare nu avea. În mintea mea buimacă de somn mă gândeam că forma aceea, cu înfăţişare de om, putea fi a unui soldat care îşi pierduse, pesemne, picioarele în război pentru o cauză nobilă. Totuşi, se zărea ceva de forma unui cui în prelungirea corpului, ceva ascuţit şi m-am gândit că poate fetiţa mea, peste zi, îşi scăpase creionul în camera părinţilor ei. Părea ridicolă scena, mai cu seamă era o comparaţie foarte absurdă între un cap de gumă cu înfăţişare umană şi un creion fie el şi dermatograf.
În cele din urmă, am reuşit să ridic acel ceva de pe parchet şi să-l aşez pe noptieră după care cred că am visat : se făcea că aveam de corectat vreo douăzeci de lucrări cu subiectul “Comparaţi capul de gumă al creionului vostru cu capul anatomic al omului”. Daţi cel puţin patru exemple din care să rezulte asemănări şi deosebiri între cele două aspecte.”
2.
Zece, nouă, opt. Am dat pentru fiecare lucrare note. Note subiective. Apoi, şapte şi şaşe, şaşe, şaşe…
– Şase! Am auzit-o pe Marta deodată. Vine profa!
Foşnete de fuste şi caiete închise în grabă, apoi linişte.
3.
Nu am dat niciun patru.
4.
Un zbârnâit de ceas anunţa ora cinci dimineaţa. Când m-am ridicat din pat, m-am uitat pe geam şi-am văzut că afară ploua torenţial. Mă gândeam că nu am umbrelă şi că o să ajung la şcoală cu hainele ude, lipite de corp.
Din bucătărie venea miros de cafea. Soţul meu, încă, dormea. L-am găsit pe Vlad aşezând masa, aşa cum numai el ştia s-o facă de câte ori venea pe la noi. Cu multă dare de inimă şi bun simţ, acest om era fără discuţii cel mai bun prieten al familiei noastre. Prezenţa lui, în fiecare an, vara, ne încânta peste măsură.
Am sorbit toţi trei cafeaua pe lângă nişte pâine prăjită, unsă cu unt , apoi, fiecare a pornit în dreptul lui, cu treaba lui.
Vlad spusese că e vreme urâtă şi că va rămâne în casă să scrie o poezie. Doru avea să plece pentru o meditaţie pe care o dădea la matematică. Eu urmam să iau drumul şcolii cu tezele după mine.
Când am ieşit în intersecţie, fără umbrelă, m-a strigat Vlad de la balcon, să-mi amintească în ce zi suntem şi „azi” era duminică şi şcoala era închisă.
Ca să mă conving, m-am întors din drum, am intrat în bloc. Doream să văd şi calendarul. Mă gândeam că amicul nostru îmi făcea o farsă.
Când am intrat în apartament, Vlad zâmbea. Cunoşteam acel zâmbet drag. M-a pufnit, brusc, râsul şi la fel i s-a-ntâmplat şi lui. Stăteam ca doi tâmpiţi şi ne uitam unul la celălalt ca printr-un zid transparent prin care doar un lunetist vigilent ar fi putut intui reacţiile subtile ce se scurgeau din privirile noastre zăbăuce.
Am alergat spre dormitor şi am scos calendarul de buzunar din sertarul noptierei. Era duminică, ziua treisprezece. Deşi nu credeam în superstiţii, mi-a venit ca o păcăleală de 1 Aprilie. M-am aplecat să pun calendarul la loc şi când să-mi ridic, şi eu, capul, am rămas pironită cu el între noptieră şi pat, în spaţiul destul de mic destinat mersului la toaletă.
Vlad, auzindu-mă cum scâncesc, a venit repede să-mi dea o mână de ajutor. Mi-a mai spus prieteneşte, cu acelaşi zâmbet fermecător, că într-o zi, la cât sunt de aiurită o să-mi uit capul într-un sertar şi-am să plec la şcoală fără el.
Am râs gândindu-mă că avea dreptate. Avea chiar foarte mare dreptate. Nu numai că era duminică, dar elevii mei erau în plină vară şi prin urmare erau în vacanţă, iar tezele acelea pe care le duceam cu mine în servietă… tezele acelea erau din semestrul trecut…