Amor senil

În pivniţa unde lucrează şi doarme, John Coman, 60, traduce un roman de Roberto R. Grant. Titirit nume! Italo-american! Chintă la două capete! Al dracului! Acum, nu că textul ar fi cine ştie ce… Sefeurile astea sunt nişte tâmpenii, la urma urmelor. Criticii serioşi nici nu le deschid, necum să le recenzeze… Ce pot să fac? Dacă asta mi s-a oferit? Trebuie să trăiesc şi eu din ceva, că pensia este ridicolă. Se va spune că nu sunt un traducător serios? Ei, bravo! Că-mi şi pasă!

Ia să vedem! Vine acum o scenă destul de interesantă. Unul de vârsta mea se duce într-un club unde se oferă trăiri fictive. Intrare în virtual, asta este expresia tehnică. Ia să vedem!

#

Bătrâna face o plecăciune cu mişcări elastice. Aplecându-se, nu-şi ia ochii de la Santoy, de parcă ar vrea să-l hipnotizeze. Ce forţă are hârca asta! Acum treizeci de ani… Bună a mai fost!

– Fiţi binevenit, domnule Santoy! îi spune ea în româneşte. Povestea este mai reală decât realitatea, domnule Santoy!

Vocea ei melodioasă îi aminteşte miliardarului de o japoneză adorabilă, cunoscută cândva.

Aşezat în fotoliul cunoscut, Santoy îl urmăreşte pe Ram Bakro cum deschide cufărul său din metal argintiu şi scoate o sticlă şi nişte pahare. O asistentă a Mirelei aduce o tavă şi apoi toarnă în pahare, aplecându-se suficient de mult pentru a i se vedea bine de tot sânii grei, de culoarea abanosului.

Apoi se repetă ritualul aflat cu două săptămâni înainte. Tehnicieni extrem de politicoşi îi fixează lui Santoy mai mulţi electrozi. Pe feţele lor se citeşte un fel de evlavie. De parcă aş fi Baxt în persoană.

Lumea unde pătrunde soţul Renatei este un Bukry – sau mai degrabă un Bucureşti – stilizat. Au dispărut multe privelişti atroce pentru cei obişnuiţi cu Occidentul civilizat. Santoy nu ştie că a intrat în virtual. A fost dorinţa lui. Să nu-mi dau seama ce se întâmplă, aşa a spus. Nu-mi plac situaţiile ambigue. Desigur, domnule Santoy, cum doriţi.

Ştie că este în vizită. A venit în România din nostalgie. Este mai sentimental decât în realitatea-realitate. N-o cunoaşte pe Renata, este un bărbat divorţat, aflat la o vârstă când maturitatea şi bătrâneţea se amestecă precum apele unui fluviu cu acelea ale oceanului. Mă simt mulţumitor, îşi face curaj, în definitiv şaizeci nu este ceva catastrofal, viaţa mai păstrează şi pentru mine surprize plăcute, sunt bogat, pot să obţin una sau mai multe clone, sunt destule posibilităţi pentru a trişa vremea.

Este însoţit de aceiaşi oameni din relitatea anului 2058. Tanaka, cele două gorile, Nelu. Chiar şi Ram Bakro este prezent, cu zâmbetele lui de proxenet stilat. Domnule Santoy, spune bulibasha, sunteţi un mare prieten al nostru. Apreciem mult. Un gest de plictiseală. Mâna miliardarului este puternică, dar iremediabil ridată. Nimic de făcut în privinţa ei. Faţa se mai aranjează, dar mâinile… La urma urmelor este oarecum şic să fii un bătrân puternic etc.

– Vă propunem un loc special, spune bulibasha, făcând cu ochiul, ca între bărbaţi. Credem că o să vă placă.

– Lasă-mă să ghicesc, spune Santoy, încă destul de prost dispus, incapabil să-şi învingă, o dată în plus, depresia.

Toţi zâmbesc. Ram Bakro face semnul încuviinţării, înclinându-se ca un japonez.

– La o casă de toleranţă, mă! La un cuplărai! Asta este! Nu văd altceva. Că doar n-o să mă duceţi la un muzeu sau la concertul Filarmonicii din Bukry…

Bulibasha cel smolit zâmbeşte încântat şi începe să-şi frece mâinile a maximă satisfacţie:

– Aşa este! Sunteţi foarte pătrunzător. Numai că este ceva cu totul special. Nimic vulgar. Profesioniste de înaltă clasă. Fiecare dintre ele se pricepe la magie şi la ghicirea viitorului. Mai ştiu fetele şi multe altele.

În Tchishmy Park, unde se află grupul lui Santoy, nu se vede nici-un vizitator. Din loc în loc, cupluri de gardieni publici ­– sau ce-or fi – se plimbă agale, fără să schimbe măcar o replică. Când cei şase se pun în mişcare, începe să răsune o muzică blândă, ieşită parcă dintr-un film despre Viena începutului de secol douăzeci. Un vals! Santoy face ochii mari şi îl priveşte întrebător pe Ram Bakro:

– Aveţi orchestră aici? Cum naiba?

– Dar bineînţeles, spune bulibasha cu un zâmbet onctuos. Mă mir că n-aţi mai auzit-o până acum. – Are o ezitare teatrală -. Adevărul este că am constituit orchestra pentru dumneavoastră. Ştiţi, noi suntem un popor muzical, nu ne-a fost greu.

– Bravo, mă! Sunteţi nemaipomeniţi! – Ochii lui Santoy sunt holbaţi -. Futu-vă-n cur să vă fut! Mi-aţi plăcut. – Se întunecă -. De unde aţi ştiut că îmi place muzica asta?

Îl priveşte cu o grimasă de iritate pe Nelu. Acesta zâmbeşte enigmatic:

– Aţi uitat că ne-am permis să… Cu tot respectul, desigur…

– Să te fut, spune Santoy, dintr-o dată amuzat. Bine. Hai să mergem!

Casa căutată este un imobil rămas de pe vremuri. În realitatea-realitate asemenea clădiri nu mai există în Bukry. A trecut vremea când oamenii bogaţi locuiau în asemenea construcţii cochete. Acum ei trăiesc în apartamente blindate, aflate în blocuri sigure, antiseismice, păzite zi şi noapte de profesionişti. Făloasele vile de altădată au fost jefuite până la ultima bucăţică de lemn. Din ele au rămas ruine bântuite de şobolani, lilieci şi câini vgabonzi. Cele năruite la marele cutremur din 2019 sunt nişte grămezi anonime, acoperite de o vegetaţie ameninţător de vitală.

Înăuntru, Santoy şi oamenii săi sunt întâmpinaţi de o femeie grasă şi încă apetisantă pentru cunoscători. Ea îşi poartă sânii monstruos de mari cu mândrie, ca pe un trofeu nepreţuit. Fumează, folosind un ţigaret lung, în stilul vampelor de pe la 1920. Pensionarele casei sunt numeroase. Nici una nu seamănă cu alta. Cine le-a ales s-a gândit să satisfacă toate gusturile. Un sadic va găsi o fiinţă pseudo-eterică, cu ochii mari şi îndureraţi, flămândă de suferinţă. Masochistul este aşteptat de o damă dură, cu nas mare şi buze subţiri. Un rictus de cruzime îi înţepeneşte trăsăturile, altfel agreabile. Îmbrăcată în negru, cu lanţuri brăzdându-i pieptul plat, cu tresăriri nervoase de furie abia stăpânită. Printre fete se află şi curva tradiţională, etalonul, arhetipul. O femeie la treizeci şi cinci de ani, cu păr platinat, buze răsfrânte, închipuind un al doilea sex, sâni grei, unghii lungi, privire rece şi zâmbet profesional, de fotomodel blazat. Viciul este scris pe faţa ei uşor fanată, machiată cu minuţiozitate. La extrema cealaltă se află o persoană având aerul unei eleve de pension select. Subţirică şi înaltă. Păr castaniu, natural, priviri curate de copil cuminte, mâini cu unghiile tăiate scurt. Pe faţa ei nu se vede nici-o urmă de machiaj. Ar putea să pară de optsprezece ani. Un cunoscător, uitându-se la nişte amănunte mai greu de observat, ar spune că se apropie de treizeci, iar aerul de adolescentă sfioasă este jucat cu artă. Fata asta mi se pare cunoscută.

– Ai fost în State? o întreabă Santoy.

– Niciodată, spune fata, foarte serioasă, ocolindu-i cu sfială privirea.

Românul american se încruntă, ca şi cum s-ar strădui să-şi amintească un episod petrrecut cu ani în urmă. Fata asta mă face să mă simt o hoaşcă. Ce curu’ meu, sunt încă în formă! Atunci de unde moleşeala asta căcăcioasă?

Fata se numeşte Renata şi a ajuns în România în urma unui amor nefericit. A fost victima unui seducător. Povestea ei în stil retro pare scoasă dintr-un roman prost.

– Mi-a plăcut aici, continuă Renata, oamenii mai au sentimente şi trăiri, nu sunt robotizaţi ca în Occident.

Au ajuns amândoi, parcă printr-un act de magie, într-o încăpere mică şi austeră. Santoy stă pe un scaun simplu, iar Renata pe marginea patului îngust, cu saltea subţire şi tare, bună pentru o călugăriţă penitentă.

Fata se poartă ca şi cum vizitatorul i-ar fi unchi, nicidecum un posibil client. Santoy se simte stânjenit de propriile sale pofte năvalnice. Fata asta mă complexează! N-am mai simţit aşa ceva nu mai ţin minte de când. Cum naiba să fac sex cu un copil? Atât de pură! De nevinovată!

– Ia spune, Renata, cum de-ai ajuns aici? Că doar ai avut şi alte posiblităţi. Frumoasă cum eşti…

– Unde-am ajuns? îi răspunde fata, ridicându-şi săprâncenele subţiri a mirare. La doamna Luiza? – Izbucneşte într-un râs copilăresc, dar excitant -. Înţeleg la ce vă gândiţi! Credeţi că aici este o instituţie…

Santoy se simte nesigur de sine. Ştie că se află într-o casă de toleranţă şi totuşi vorbele fetei i se par mai reale şi mai credibile decât faptele. Absurd! Ce se întâmplă cvu mine? Sunt încă un dur. Ce-i aia bătrâneţe?

– O casă cu… dame, continuă Renata, foarte amuzată. S-au mai înşelat şi alţii.

Asta este ca atunci când am păţit chestia aia ciudată. Femeia cu puteri magice. Cât am implorat-o… Până la urmă a acceptat să se dezbrace, dar numai după ce i-am promis solemn că nu “atentez la pudoarea ei”… M-am trezit, gol, lângă ea, în aşternut. Aşteptasem atât de mult, încât tremuram, devenisem neajutorat. Îndrăgostit? Posibil. După scurt timp, totuşi, m-am urcat pe ea, am pătruns-o. Parcă visam. Am început să dau din cur. Ea s-a încălzit. Ne-am futut în toată regula. La urmă, când căzusem pe spate, demenţial de satisfăcut, I-am văzut faţa de om înfuriat, apropiată de a mea. N-ai vrut, nu? mi-a spus. Jură că n-ai vrut! Am crezut că glumeşte, dar nu era aşa. Părea absolut serioasă. Jur, am spus. S-a calmat. După zece secunde a coborât din pat. Părea nemaipomenit de vioaie. Asta n-a avut orgasm, nenorocita, mi-a trecut prin minte. Am auzit apoi zgomotul duşului. S-a spălat anormal de mult, de parcă ar fi vrut să se cureţe nu numai de sudoare, ci şi de cine ştie ce păcate ascunse. Îi pare rău? Este scârbită? După aceea n-am mai prins-o niciodată neînsoţită. Îmi vorbea ca şi cum momentele petrecute de noi în pat n-ar fi existat. După un timp, eu însumi am început să mă îndoiesc de cele întâmplate. Nu cumva am visat? mă întrebam. Asta înseamnă să fii o curvă de mare clasă. Sau să ai un suflet de fecioară? Nu ştiu.

Diabolic, programul îl introduce pe bătrân într-o situaţie asemănătoare celei din amintirile lui. Renata începe să vorbească, intrată parcă în transă:

– Ştiu că nu ai abuza de mine. O să stau goală lângă tine şi nimic nu se va întâmpla. – Are vocea unei fetiţe, parcă vorbeşte în somn -. Discutăm şi noi. Despre una, despre alta.

Vocea ei îl excită cumplit pe Santoy. Asta este o vrăjitoare. N-am mai trăit aşa ceva în viaţa mea. Are dreptate, mi-ar fi imposibil să mă culc cu ea. Renata, în timp ce spune că are toată încrederea în bărbatul din faţa ei (bătrânul, cugetă Santoy), se dezgoleşte cu artă. Faţa ei este inocentă, dar corpul are limbajul lui propriu, iar sânii sunt frumoşi şi mai mari decât s-ar fi crezut. Mânat de automatisme ieşite din el precum nişte reflexe, Santoy se dezbracă la rândul lui. Are privirile rătăcite ale unui drogat. Când a rămas aproape goală, Renata strigă indignată:

– Nu m-am dezbrăcat nici în faţa mamei mele. Nu se poate aşa ceva.

Îndobitocit de dorinţă, bătrânul îngaimă:

– O să mă leg la ochi.

Caută cu mâini tremurătoare în haină şi scoate o batistă albă. O împătureşte şi îşi acoperă ochii. În întuneric, simte o ciudată resemnare. Acum poate să şi plece. Parcă văd că se îmbracă şi după aia aud uşa trântindu-se. Se îndreaptă spre ea cu mâinile întinse, şovăitor. Nu aude nici-un zgomot. Se loveşte uşor de marginea patului, mâna lui dreaptă întâlneşte un sân ferm, distrugător de elastic. Infarct. Asta o să fac. Santoy, marele căcat… Şi ridicol, pe deasupra. Intră tremurând lângă fată. O mângâie cu timiditate, ca un adolescent neiniţiat. Renata – nici-un cuvânt, nici-un gest de încurajare. Redus la instincte, ca un căţelandru aflat pentru prima oară călare pe o căţea, o acoperă încet, cu mişcări ezitante. În orice clipă, fata asta este în stare să mă arunce de pe ea şi să-mi dea câţiva pumni. Plus înjurăturile. Porc bătrân, aşa ne-a fost vorba? Parcă am discutat să stai liniştit şi să nu te atingi de mine.Nu se întâmplă aşa ceva. Renata este liniştită, o statuie caldă. Îl lasă să intre în ea, îl ajută atât de discret, încât el nici nu-şi dă seama. Înnebunit de plăcere, bătrânul repetă cu glas plângăcios:

– Ce bine este, ce bine este, Doamne!

După un timp, când lucrurile se apropie de sfârşit, Renata dă nişte vagi semne de plăcere, aproape iluzorii, parcă imaginate de mintea rănită a lui Santoy. Îmi răspunde! Îi place şi ei! Ejaculând mai abundent decât a făcut-o vreodată în anii de când este un bărbat-aproape-bătrân, Santoy pare că va începe să plângă. Scânceşte sonor, spsmele lui par a nu se mai sfârşi.

Renata se eliberează cu delicateţe de apăsarea trupului lui. Întoarsă asupra lui, îi spune cu severitate:

– Jigodie bătrână! Ai noroc că eşti în vârstă, că altfel…

Americanului îi trece prin minte că ar fi dispus să moară atunci, pe loc. Priveşte inert faţa mânioasă a fetei. Şopteşte:

– Scuză-mă, Renata! Te rog!

Îşi aminteşte ce-a păţit cândva şi adaugă:

– N-am vrut, draga mea, a fost peste voinţa mea…

Renata, încrâncenată:

– Juri?

– Jur.

Zgomotul duşului, prelungit. Santoy începe să se îndoiască de cele întâmplate. Acest sentiment i se amplifică treptat, ca o panică.

În virtual, repede trece timpul. Când se întoarce peste două săptămâni, Renata este o străină. Santoy ştie că a posedat-o, că a ejaculat în vaginul ei dulce, dar în aceleşi timp îşi spune că totul s-a petrecut în imaginaţia lui bolnavă, de om bătrân. Fantasme sexuale, aceasta este expresia. Am auzit-o de la un belfer. Atunci când te regulezi cu o femeie numai în mintea ta. Îţi închipui tot felul de poziţii şi alte alea.

#

Chestia asta îmi aminteşte de ce-am păţit eu nu prea de mult. Doamna M. De la mister. Imbecil bătrân! Mi-a luat atât de multă vreme până să pricep că făcea parte din categoria cochetelor, astăzi dispărută. Mai pe scurt, era o persoană cu mii de ezitări atunci când era vorba să facă amor cu propriul ei amant. În romanul ăsta… Nea Roberto mi se pare că n-a prea priceput cum stă treaba. Personajul lui, mai bine zis. Santoy se tot cruceşte, este stupefiat. Este posibil aşa ceva? se tot întreabă. Adică să se culce cu o femeie şi apoi aceasta, deşi n-a fost violată şi nici constrânsă prin cine ştie ce mijloace machiavelice, să se indigneze. Relaţia să pornească de fiecare dată de la zero, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat!

De fapt, dacă sunt mai exact, situaţia nu este a lui Santoy, ci a mea. Întâlnirea personajului cu femeia reală şi apoi cu aceea din lumea virtuală se petrece după un tipic anume. Femeia îl face să creadă pe „bunul bătrân” că actul lor sexual n-a fost real! O performanţă!

Doamna M. Era, este o mare diplomată. Şi chiar o filozoafă a amorului. Şi-a făcut mâna cu soţul ei, dacă mă pot exprima aşa. Nu-i prea plăcea de el. Dar asta este ceva mai degrabă uzual. După un timp, ea a realizat, de fapt a intuit că relaţia lor se va destrăma destul de repede, dacă nu întreprinde ceva. Cum? Simplu. Soţul se va sătura de frigiditatea ei bine ascunsă (cu un talent actoricesc remarcabil, ar spune un jurnalist). Pe măsură ce vor realiza acte sexuale falsificate, asemănătoare cu alimentele făcute din ţiţei, desigur ultrarafinat, în el se va dezvolta un anume dezgust. Mai pe scurt, va simţi nevoia să o părăsească. Acum intervine intuiţia genială. Ia să-mi negociez la sânge amorurile. Ia să începem prin a dormi în paturi separate. Ia să-l refuz tot mai mult, că motive se găsesc destule, nu este o problemă. Ia să-l descurajez, cum vine vorba. Zis şi făcut. Într-un an, lucrurile au fost modificate în aşa fel, de parcă nopţile lor de amor din luna de miere ar fi fost de domeniul ficţiunii. Soţul s-a pomenit în postura unui milog. Soţia lui se culca atât de rar cu el, încât respectivele evenimente deveniseră nişte sărbători. Omul nu mai avea timp să constate că femeia lui nu face decât să repete zvârcolirile şi gemetele văzute la televizor. Era înnebunit să ejaculeze, nenorocitul!

L-am cunoscut pe acest om supraponderal, bântuit de o tristeţe misterioasă. Îşi privea soţia cu o adoraţie contrariată. Ea, în schimb, sub masca de martiră a muncilor casnice, combinate cu un serviciu nu tocmai generos, triumfa. Era stăpână pe situaţie! Soţul ei, frustrat, din ce în ce mai frustrat, era/este nesigur şi complexat în faţa ei.

De aici şi până la extinderea metodei n-a fost „decât un pas”. De ce să nu mă comport la fel cu amantul? Cu amanţii? De ce să n-am un mic detaşament de oameni frustraţi? Aceştia ar aştepta telefoanele mele ca pe nişte mesaje divine.

Apărea încă un avantaj. Putea să întreţină relaţii ilicite cu un număr relativ mare de bărbaţi. Din moment ce oamenii ştiau că le vine rândul la două luni o dată, în cel mai bun caz, nu era nici-o problemă. Practic, era o cochetă din secolul al XVIII-lea. În salonul ei imaginar veneau mulţi bărbaţi şi toţi îi erau, într-un fel, amanţi! Mă repet. O performanţă!