Un roman istorico-fantastic: Benedictiana

Unul dintre marii autori ai romanului istoric, scriitorul italian Alessandro Manzoni spunea despre Istorie, în Introducerea capodoperei sale Logodnicii, că „strălucită bătălie e împotriva Vremii, căreia, răpindu-i din mâini anii, ostatecii ei, chiar dacă în hoituri s-au prefăcut, îi cheamă din nou la viață, îi cercetează și apoi iarăși îi orânduiește în lupte”. Este o ilustrare cvasi-perfectă a ceea ce se întâmplă în esență în cartea de față, Benedictiana, aparținând scriitorului constănțean Bogdan Boeru, apărut în 2022 la cunoscuta editură RAO din București s-ar înscrie ori încadra la prima vedere pe traiectoria romanului istoric cu inserții fantastice ori realist-magice. Volumul reprezintă o operă de ficțiune istorică, luând ca fundal un episod (uneori major) al istoriei, în acest caz perioada Cruciadelor, mai precis Cruciada a 3-a și care amestecă abil evenimente și personaje reale și fictiv-imaginare. Autorul folosește o intrigă fictivă, ca orice roman, are specificitatea că este plasat într-un anumit moment istoric, iar evenimentele istorice reale au, de obicei, o anumită relevanță în dezvoltarea intrigii, iar prezența datelor, de asemenea istorice, în narațiune poate avea o profunzime mai mare sau mai mică, la care se adaugă, ineluctabil, o privire asupra turbulențelor din contemporaneitate. De asemenea, este obișnuit ca acest tip de roman să aibă ca protagonist un personaj secundar real sau fictiv, mai degrabă decât unul istoric real prin care se dezvoltă ficțiunea.

Romanul lui Boeru are ca loc ori spațiu principal narativ într-o cetate creștină imaginară, Benedictiana, situată undeva pe teritoriul Siriei actuale, și ca timp se petrece în anul 1191, la patru ani de la Bătălia de la Hattin (câștigată de sultanul Saladin împotriva cruciaților), în perioada Cruciadei a Treia. Cunoscută și sub numele de Cruciada regilor, aceasta a fost o încercare a monarhilor europeni de a recuceri Țara Sfântă aflată sub ocupația primului sultan Ayyubid al Egiptului și al Siriei, celebrul Saladin (Șalāh al-Dīn Yūsuf ibn Ayyūb) din anul 1187 printr-o campanie militară, care a avut un succes parțial, cruciații reușind să recupereze orașe ca Acra și Jaffa, însă eșuând în a captura Ierusalimul, care era „obiectivul principal” al Cruciadei. După cum spune și Bogdan Boeru, creștinii văzuseră căderea Ierusalimului ca pe „o catastrofă”, însă adevăratul semn al sfârșitului fusese pierderea Sfântului Lemn al Crucii. Totodată, istoricul francez Jean Richard susține că o baladă siriană mărturisea emoția simțită de creștinii orientali la vestea bătăliei de la Hattin din 1187 și a căderii Ierusalimului și că un asemenea dezastru trebuia explicat, toată lumea fiind de acord că această catastrofă reprezenta „efectul mâniei divine, stârnită de păcatele creștinilor”. Atunci, puternic motivați religios, regele Henric al II-lea al Angliei și regele Filip al II-lea al Franței, aflați într-un conflict, s-au împăcat pentru a conduce o nouă cruciadă pentru recuperarea Țării Sfinte, dar regele Henric al II-lea a murit la 6 iulie 1189, astfel, comanda Cruciadei a Treia a fost transferată către succesorul și fiul său, legendarul Richard Inimă-de-Leu, care a devenit noul rege al Angliei. Împăratul Frederic I al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană a răspuns prompt chemării la arme, conducând o armată imensă spre Balcani și Asia Mică, obținând câteva victorii împotriva Sultanatului Selgiucid de Rum, dar s-a înecat într-un râu pe 10 iunie 1190 înainte să ajungă în Țara Sfântă! Moartea sa a produs teamă printre trupele germane, de aceea, o marte parte din ele s-au retras din campanie. Victoria lui Saladin în bătălia de la Hattin a distrus practic statele creștine din Orientul Mijlociu și a asigurat continuitatea stăpânirii islamice asupra regiunii în următorii 700 de ani. Pe 2 septembrie 1192, Richard Inimă-de-Leu și Saladin au semnat Tratatul de la Jaffa, prin care era recunoscut „controlul musulman” asupra Ierusalimului, dar pelerinii creștini și negustorii neînarmați puteau vizita orașul. Richard a plecat din Țara Sfântă pe 9 octombrie 1192 și cu toate că n-au reușit să o recupereze, cruciații au putut să mențină sub controlul lor state precum Cipru și coasta siriană. În fine, eșecul recapturării Ierusalimului a inspirat regatele creștin-europene să se mobilizeze pentru cea de-a Patra Cruciadă din anii 1202–1204, dar europenii vor putea să recupereze orașul abia la cea de-a Șasea Cruciadă în 1229.

Aceste evenimente istorice reale sunt menționate și în romanul lui Bogdan Boeru, care se focalizează pe doi piloni narativi care se întretaie inevitabil, creștinii sau tabăra creștină din cetatea Benedictianei, avându-i în prim plan pe junele cavaler Ademar de Caymont, senior al cetății, acompaniat de soția sa Matilde de Melitene, zisă și „Doamna de caolin” (prin venele căreia nu curgea sânge!), dar și de mai mulți cavaleri templieri, în frunte cu Jacques de Boanerges, Maestrul Casei Templului din Benedictiana și de astuțiosul și tenebrosul episcop Jubileus (care o va ucide pe Matilde!), ca să nu mai vorbim de fascinanta vrăjitoare sau magiciană de origine nubiană Zhiva, și tabăra musulmană, condusă de emirul Dawud al-Hakim ibn Khalid, de fiul acestuia, Abdul Maalik ibn Dawud și de Al-Mansur Muhammad, fiul celebrului general al lui Saladin, Taqi al-Din, suveran al Mesopotamiei și prinț de Hama (care avusese intenția de a captura cetatea Manzikert, controlată de selgiucizi, asediul, amintit și de Bogdan Boeru, continuând săptămâni întregi, iar al-Din murind pe data de 19 octombrie 1191). Cele două tabere și totodată lumi se vor confrunta ca într-o huntingtoniană ciocnire a civilizațiilor, între Creștinism și Islam, sau între Cruciadă și Jihad, odată cu asediul final al cetății Benedictiana de către musulmani. Cruciada reprezenta un tip special de „război drept”, conceput în același timp moral, juridic și teologic, în jurul căruia s-a structurat o bună parte a gândirii politice creștine. La rândul sau, Jihadul sau „Războiul sfânt” are cel puțin două sensuri: sensul fundamental al cuvântului este străduința musulmanului în particular și a comunității musulmane în general de a extinde calitativ sau cantitativ religia islamică, modul ei de viață individuală și organizarea socială care decurge din ea. În a doua fază, Jihadul presupune răspândirea credinței islamice prin orice mijloace, „războiul sfânt” fiind alternativa viabilă, alternând ineficacitatea conversiei de tip pașnic. Istoricul Bernard Lewis susține că „marea majoritate a teologilor si juriștilor” au „căzut de acord că Jihadul e, printre altele, o obligație militară”. Rezumând, avem războiul drept vs. războiul sfânt.

Dacă tot l-am amintit pe Huntington, în cartea sa cea mai cunoscută Ciocnirea civilizațiilor, el argumentează că principala cauză a conflictelor în viitor vor fi diferențele de ordin cultural și religios. Ca o extensie, el arată că acest concept de civilizație este cea mai inaltă formă de exprimare a identitații culturale, devenind din ce în ce mai utilă în analizarea potențialului de conflict. În acest sens el spunea: „Ipoteza mea susține că sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală. Statele naționale vor ramâne în continuare cei mai importanți actori în problemele lumii, însă principalele conflicte între națiuni și grupuri din diferite civilizații. Ciocnirea civilizațiilor va domina politica mondială. Linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului”. În esență, teza provocatoare și importantă a „Ciocnirii civilizațiilor” este aceea că escaladarea violențelor în lume este determinată de conflicte între state și culturi care se bazează pe tradiții religioase. Conflictele dintre civilizații vor avea loc „între musulmani și ne-musulmani”, si autorul identifică astfel „granițele însângerate” dintre civilizația islamică și cea non-islamică. Primele conflicte dintre cele două civilizații datează încă de la începutul Evului Mediu, odată cu invazia arabă în Europa și continuă cu Cruciadele, cu expansiunea otomană și cu diviziunea lumii islamice de către imperiile europene în secolele al XIX-lea și al XX-lea. In istoria recentă, factorii care au contribuit la ciocnirea celor doua civilizații sunt: Renașterea islamică, explozia demografică in lumea musulmană, la care se adauga pretențiile universaliste ale Occidentului. Toți acești factori, istorici și moderni, vor conduce la ciocnirea dintre civilizația musulmană și cea occidentală. Aceasta va fi cel mai sângeros conflict al secolului al XXI-lea. Totuși, în romanul său, Boeru susține că Alexandru Macedon, de pildă, ne-a arătat că civilizațiile pot ajunge să conviețuiască unele cu altele, deși la început s-au încleștat în „lupte crâncene”.

Pe de altă parte și pe lângă conflictul dintre ele, cele două tabere-lumi sunt confruntate și cu niște fenomene ieșite din comun, magico-miraculoase, pe care nimeni nu și le explică, astfel, creștinii sunt bulversați de apariția din senin, a Fiului lui Dumnezeu, a lui Isus Cristos însuși, crucificat, un om născut din carne și oase, născut din vânt, nu o imagine încremenită și nici o icoană, pe chipul căruia se putea citi agonia, totul fiind un avertisment adresat celor din cetate, un semn al păcatului sau o trimitere la Apocalipsă și Judecata de Apoi, la un moment dat apariția cristică este distrusă și devorată de un stol de corbi. La rândul lor, arabii musulmani, concentrați în jurul armatei ce asediase fără succes Manzikertul și se rătăcise în deșert, asistă la apariția tulburătoare, tot din senin, a unei aspide strălucitoare, a legendarului șarpe fantastic zburător, care omoară niște nevăstuici, unii văzând în aceasta o materializare a unui avertisment, un simbol al încarnării duhului prințului Taqi al-Din, sau deșertăciunea voinței de mărire a prințului care-l trădase pe însuși Saladin ori victoria acestuia asupra forțelor combinate ale regilor Angliei și Franței.   

Printre altele, romanul face subtile trimiteri și referințe la faimoasa creație narativă Numele trandafirului de Umberto Eco, prin prezentarea și descrierea bibliotecii și scriptoriumului unei mănăstiri situate în cetatea Edessa, cucerită de arabi, lângă biserica latinilor, unde îl întâlnim pe călugărul-copist Fra Angelo (care lucra la transcrierea Rhetorimachiei lui Anselmo de Besate), ce fusese capturat de emirul din Hama, și care își previziona moartea. De asemenea, într-un alt capitol este pomenit personajul fratele-cavaler Berengario Veracroce, Bail de Tripoli, care poate face trimitere la unul dintre personajele secundare ale romanului lui Eco care se numește Berengario din Arundel, asistent al bibliotecarului Malachia, al treilea care a murit. De asemenea, se pot depista influențe și din câteva romane semnate de José Saramago, printre care Istoria asediului Lisabonei și Ismail Kadare, de exemplu, Cetatea, în care plecând de la unele evenimente petrecute în secolul al XV-lea, autorul albanez încearcă să dezvăluie „mecanismul invizibil al conflictelor armate”, astfel, rezistența cetății albaneze, a schipetarilor/ șqipetarilor (cum se numesc albanezii înșiși), încarnează, în esență, ideea general valabilă a Rezistenței în fața agresiunii. În alt roman, Cronică în piatră, Kadare susține că: „Cei ce scriu adevărata Cronică, nu sunt, așa a cum s-ar părea la prima vedere, opresorii și nici vremelnicii deținători ai puterii; imperiile se ridică și se prăbușesc, armatele făloase vin și pleacă, numai poporul este statornic, doar el supraviețuiește, el singur răzbate printre vicisitudinile istorie; el este cronicarul anonim al veacurilor”.

Din punct de vedere al temelor literare și filosofice romanul marșează pe ideea de predictibilitate și timp, de moarte în diferite ipostaze, nemurire, infinit, divinitate, iubire, mântuire și revelație. Încă din debutul cărții, autorul susține că oamenii sunt dependenți de predictibilitate, fără ea, timpul devenind călău, iar calendarul, obiect de tortură. Predictibilitatea este gradul în care se poate face o predicție sau o prognoză corectă a unui sistem, fie calitativ fie cantitativ. Dacă omul nu-și imaginează ce se poate întâmpla mâine, pornind de la înțelegerea zilei de ieri și trăirea celei de azi (carpe diem!), atunci poimâine se îmbracă în haina unui pericol ineluctabil. Dar predictibilitatea se prăbușise atunci, odată cu Ierusalimul. În alt capitol, se afirmă că predictibilitatea face viitorul stabil și posibil, iar stabilitatea zilei de mâine se edifică pe baza experienței trecute, de aceea, omul are nevoie de trecut. Azi este mâine pentru ieri, mai spune autorul, iar dacă știi sau îți imaginezi cum va fi mâine, ai un viitor, dar dacă viitorul nu se mai supune legilor în lumina cărora ți-l poți închipui, atunci noțiuni precum timp sau ciclicitate își pierd din consistență și e suficient o singură ciobire a sensului ca să le fie negată însăși existența. Ideea de moarte este pusă în contextul Războiului Sfânt, al Jihadului (în roman războiul împotriva creștinilor și asediul de către arabi a cetății Benedictiana), personajele spunând că nimeni nu moare în compania altcuiva, chiar dacă se întâmplă ca oamenii să moară umăr lângă umăr, căci de murit, fiecare moare pentru el însuși. O altă idee abordată este cea de frică, aceasta stând în spatele oricărei viziuni politice, astfel, dacă omului i se oferă frică el îți va da înapoi tot ce-i ve cere și va fi mergând chiar și la moarte, dacă i se va ordona acest lucru. Deși el se teme de moarte, dacă i se promite, de pildă, fericirea eternă dincolo de moarte, începe să-și îmbrățișeze frica, să o accepte, să devină dependent de ea, ca un mascul de mantissă dependent de actul sexual, deși știe că, odată cu terminarea lui, i se termină și viața.

Pe de altă parte, în acest roman se sugerează că ideea de distrugere a lumii nu este o pedeapsă, ci premisa unui nou început, trimițând la Eterna întoarcere, la ciclicitate, desființarea lumii fiind abluțiunea lui Dumnezeu, o lume nouă cu un Dumnezeu vechi neputând fi altceva decât piatra de temelie a unui nou nou eșec, autorul interogându-se dacă nu cumva toate cataclismele din trecut, toate surpările în neant, despre care vorbesc toate miturile, nu au fost decât încercări ale divinității de a reclădi Universul pe baze noi.

O altă trimitere a romanului este la Ouroboros (cunoscut și sub numele de Uroboros), care este un simbol antic asemănător unui șarpe sau dragon care își înghite propria coadă formând cu ajutorul corpului un cerc, folosit de-a lungul istoriei pentru a înfățișa multe lucruri, dar de cele mai multe ori el simbolizează unitatea primordială, ciclul nesfârșit al timpului și al universului. Platon descria o ființă care se devora pe ea însăși, și care era prima viețuitoare a universului, era nemuritoare, avea forma unui cerc, era un animal perfect construit. Această ființă, probabil un uroborus, nu avea nevoie de ochi pentru că nu exista nimic în jurul ei, deci nu avea ce vedea, nu avea nevoie de urechi, pentru că nu avea ce auzi, și nu respira, fiindcă în jurul ei nu exista atmosferă. Nu avea nici organe pentru a primi hrana, a o digera și a elimina resturile, pentru că fiind înconjurată de vid, nimic nu intra și nimic nu ieșea din corpul ei. Ea era astfel construită încât pierderile organismului ei reprezentau propria hrană. Creatorul lumii nu a înzestrat-o nici cu mâini, pentru că această ființă primordială nu avea nici ce să ia și nici de cine să se apere. Deși nu avea picioare, se putea mișca, dar numai în cerc, devorându-și coada. În unele reprezentații, uroborus este jumătate luminos, jumătate întunecat, evocând la fel ca Yin și Yang dualitatea naturii și a tuturor lucrurilor, dar și că forțele opuse nu sunt în conflict, ba chiar se armonizează și se completează. În alchimie, uroborus sugerează natura ciclică. De multe ori, uroborus poate fi și o metaforă a autoreflexiei, a meditației și autoanalizei, și sugerează recrearea sinelui, permanenta reîntoarcere și reînnoire, ca în romanul de față.

De altfel, romanul se încheie apocaliptic, întru crearea unei lumi noi, a unui Univers pe baze noi, creștini și mulsulmani laolaltă (sau cruciada versus jihad), se năpustesc spre noii zori, spre acea lumină orbitoare, indiferent care va fi fost numele sau natura ei, ce nu contenise să arunce flăcări asupra cetății Benedictiana (pentru creștini binecuvântată, pentru arabii islamici blestemată!) și care, pentru un moment dat lung cât o veșnicie, se opri, având impresia că descoperă cu surprindere că niște muritori au tupeul să o atace, iar ei alergară spre ea, ori spre Ouroboros, până când deveniră niște umbre negre, subțiri, într-o aureolă de incandescență. La final, Bogdan Boeru nu ezită să adauge, postmodern, că astfel i-a găsit cuvântul „Sfârșit”: la jumătatea unui strigăt, la jumătatea unui gest, la jumătatea unei respirări.

În concluzie, Benedictiana este un roman bine scris, alert, plin de suspans, de pilde și de citate din numeroși autori, printre care și Seneca, dotat cu o scriitură cinematic-cinematografică spectaculoasă ce l-ar preta la o ecranizare în coproducție de mare succes, un roman care combină abil sugestii din creații literare și filmice precum Metamorfoze sau Măgarul de aur de Apuleius, citat de câteva ori (un roman picaresc avant la lettre, cuprinzând aventurile tânărului Lucius, care este transformat de o vrăjitoare în măgar), romanele Numele trandafirului de Umberto Eco (unde sfârșitul abației într-un incendiu reflectă o inversare a valorilor de la conservare la distrugere, Jorge da Burgos aka Jorge Luis Borges mâncând paginile otravite reprezentând esența căpcăunului sau al lui Cronos, a acestei biblioteci care își mănâncă proprii copii ca un ouroboros) și Cetatea lui Ismail Kadare, filmul Regatul cerului în regia lui Ridley Scott, scenariul William Monahan (inspirat din viața cruciatului Balian de Ibelin, amintit și de Bogdan Boeru), romanele și filmele despre cavalerii templieri, și multe altele, roman care depășește latura senzațional(ist)ă, existentă și ea, prin numeroasele implicații de tip filosofic și literar.