„După mai multe zile, prăfuiți și asudați, am ajuns la destinație. În piața orașului era zarvă mare, o mulțime strânsă cum nu mai văzusem decât la iarmaroacele de peste an. Ne-am pus numele pe o listă și ne-am așezat mai la o parte, nedumeriți de adunarea pestriță. Bărbați de toate felurile. Mai bătrâni sau mai tineri. Unii păreau abia ieșiți din copilărie, cu mustața ca un puf deasupra buzei de sus și în ochi cu inocența neucisă încă. Treaba mergea repede. În curând ne-am auzit numele și am fost așezați în rând cu alții ca noi, nepricepuți în ale vieții și războiului. Vă spun, nicăieri nu se poate vedea mai multă nebunie ca în luptă” –  zâmbi amar Alexie.

Un nor îi întunecă privirea… Părea că se uită, de fapt, înlăuntrul său, unde cele văzute și trăite se aflau încă în neorânduială.

„Până unde eram trimiși am făcut cale lungă, cu ranița în spinare, mâncarea drămuită cu grijă. Tovarășul meu de călătorie își pierdea din ce în ce mai mult încrederea că ne vom întoarce curând, că e o slujbă ca oricare alta. Totul poate fi justificat când crezi că te afli de partea corectă a puștii.

După câteva săptămâni de umblat prin căldură, ploaie, praf, epuizați și murdari, am ajuns la cei care ne vor fi de-acum, am înțeles curând, mai aproape decât orice familie.

Despre cum a fost, nici că pot mărturisi, nici că ați putea înțelege. Spun doar că războiul este cu adevărat cea mai mare nebunie dintre toate smintelile oamenilor. După o vreme nu mai știi în ce fel au ajuns bărbații aceea inamicii tăi. Nici ei nu-și mai amintesc. Singurul gând, când te trezești în duhoarea de bărbați și pământ răscolit, de răni infectate și sânge, de leșuri aflate în diferite faze de descompunere, este că trebuie să mai supraviețuiești o zi. Orice soldat care a trecut printr-un război cu mintea cât de cât întreagă, a reușit aceasta pentru că a trăit fiecare clipă în parte și numai pe aceea. Nu se gândește la viitor și, pe cât se poate, nu se gândește nici la trecut. Doar să treacă încă odată peste momentul în care cineva îi țintește pieptul cu arma. Pentru că uciderea inamicului nu are nimic personal. Este ceea ce trebuie să facă unul pentru a supraviețui acestei zile, ore, secunde de groază. Iar mirosul, urletele și vacarmul armelor este ceea ce va duce cu el acasă, va purta câtă vreme mai merge pe pământ.

Așa cum pot oricând să-mi amintesc sunetul și mirosul sărat al mării, vocea părinților și a fraților, aroma pâinii coapte în casă, cântecul și izul aspru al bărbaților întorși seara de la pescuit, tot așa se întoarce la mine, nechemată, miasma pestilențială a războiului. Sfârșitul inocenței. Întunericul fără sfârșit al inimii.

Când vremea se strica, era încă și mai rău. Ploaie, vânt, ninsoare, nu așteaptă pe nimeni să găsească adăpost, dacă în locuri ca acestea ar exista. Noroiul încetinea totul. Dușmanii se mișcau cu lentoare, iar ajutorul nu ajungea decât cu întârziere la răniți. De cei care rămâneau întinși sub cerul cenușiu să-și ducă sfârșitul, nici nu mai pomenesc. Moartea este mai ușoară când cerul e limpede, îmi ziceam, poate pentru că soarele aduce cu el promisiunea unei lumini pe care nu o mai găseam înăuntru.

Dacă ținta este departe și nu o privești în ochi, îți este mai ușor să gândești că și acela e om, bărbat ca și tine, venit dintre ai lui, ajuns aici, poate, din neștiință. Când inamicul este aproape, poți vedea, în privirea celuilalt, spaima de dincolo de minte, care, de bună seamă, se oglindește aidoma și în privirea ta. Soldații sunt oglindă unul pentru altul.

Uneori, mai ales după zile și nopți de nesomn, teama îi transformă pe ceilalți în strigoi, în contururi. Nu mai știi că sunt oameni, ci umbre ieșite din iadul cel mai de jos să te înhațe, să te jefuiască de viața din tine. Iar tu ești la rândul tău o arătare de coșmar. Atunci toate încep să se desfășoare cu încetinitorul ca și cum, dacă ar curge firesc, clipa nu ar fi de ajuns pentru a putea înregistra pe retină tot ce se petrece în jur. Apoi, când totul se liniștește, nu înțelegi cum ai putut vedea și pe cel care îți țintea pieptul cu pușca și chipul soldatului căzut puțin mai încolo și încotro alergau ceilalți. Vacarmul în care puteai să deosebești strigătul celui pe care îl știi de cel al unui necunoscut.

Când situația se potolea vremelnic, mă gândeam că în timp de război până și tăcerea, de după, vorbește… E mai asurzitoare decât orice explozie… pentru soldat, larma, de afară sau dinăuntru, nu se oprește nicicând.

Am întâlnit și câțiva în privirea cărora vedeai că ce-i adusese aici era tocmai setea de sânge, pe care nu și-o pot potoli în lume… chiar și ei, de i-ar întreba careva, n-ar recunoaște că ceea ce îi mână nu este dorința de dreptate sau de a se apăra… Războiul este adus de vanitatea celor mari, iar cei mărunți îl poartă, fiecare după putință.

Bărbații pleacă la luptă mânați de intenții nobile, însă dacă vreunul are credință în Cel de Sus, nu trece mult și părerea de rău pentru ceea trebuie să facă, între orice ar putea să-și spună, justificând toate acestea. Scânteia vieții nu e a ta să o iei sau să o dai, știe oricine. Uneori însă este mai ușor să închizi ochii și inima. Sunt soldați care cred în misiunea lor. Eu eram doar un tânăr pictor…

Din cauza staturii aș fi fost o țintă ușoară, însă cumva, se pare că Cel de Sus avea alte planuri cu viața mea decât să o sfârșească într-un conflict în care fusesem atras din întâmplare.

În clipele de răgaz îmi scoteam creionul și hârtia, de care nu mă despărțisem nici aici și desenam dezastrul din jur. Bărbați murdari, răniți, oameni fără picioare sau mâini, cu dureri ce nu pot fi descrise, care așteptau să fie duși la spital. Chipul celui pe care îl cărasem în spate doar-doar o supraviețui și care a murit în cele din urmă în brațele mele, cu privirea înfiptă în privirea mea. Desenam chipul groazei și al morții pentru a ține minte, dar și pentru a uita.

Ce poate fi un pictor, mi-am zis, dacă nu memoria lumii, fie ea și aflată în descompunere. Ochi întorși spre înăuntru, care se bucură sau plâng.

La început ceilalți mă priveau cu oarecare curiozitate. Până în ziua în care prietenul meu, căruia i se făcuse, mai curând decât mă așteptam, dor de casă și liniștea din brațele iubitei, îmi ceru să zugrăvesc chipul acesteia. Mi-a fost la îndemână căci tot ceea ce vedeam sau văzusem vreodată stătea pitit în mine pe undeva, așteptând să fie scos la lumina. De-acum mulți dintre cei care aveau pe cineva care să-i aștepte mă rugau să le aștern pe hârtie chipurile celor dragi. Unii aveau o fotografie îngălbenită și ștearsă din cauza ploii și murdăriei, alții nu aveau decât poveștile lor. Desenam însă chipurile pe care le vedeam și pe acelea pe care nu le văzusem vreodată, iar ei puteau să jure că avusesem modelul în față.

Câți dintre ei, mă întreb acum, au trecut dincolo, având în buzunar desenul meu și câți dintre cei care au reușit să ajungă acasă l-au arătat persoanei iubite. Este și acesta un fel de a zugrăvi icoane căci, aproape de moarte, imaginea persoanei dragi, a mamei, tatălui sau iubitei, a unui frate sau surori care așteaptă, este aproape de inimă, așa cum, pe timp de pace, sunt imaginile sfinte ce le așezăm pe pânză. Oamenii au nevoie de-ai lor pentru a se simți făpturi umane așa cum au nevoie să se uite în sus pentru a ști că nu sunt făcuți doar din carne.

Cu toate că nu primeam niciodată scrisori sau semne din lumea de dincolo, dintre toți, păream cel mai puțin zguduit de cele la care eram martor. Melcul își poartă casa în spinare, iar eu eram un fel de melc. Îmi ascundeam partea moale sub coperta groasă a caietului meu cu desene.”