Pussy Riot și violența anti-LGBTQ+ în Rusia

Este un fapt istoric ușor de verificat că atât Uniunea Sovietică, cât și principalul ei succesor geopolitic, Federația Rusă, au ignorat – în cazurile cele mai fericite – abuzurile comise împotriva comunității LGBTQ+.

Totuși, spre deosebire de persecutarea neîncetată, de către Uniunea Sovietică, a homosexualitatății (principala țintă, dar nu unica), guvernul rus a avut perspective destul de diverse asupra minorităților sexuale.

În anii ’90 se observă o re-legalizare a „comportamentului homosexual”, perioadă în care societatea rusă se bucura de o îmbunătățire a economiei și, în general, o perspectivă mai optimistă asupra viitorului. Degradarea acestei situații s-a produs odată cu scăderea nivelului de trai, când neajunsurile, nemulțumirile, furia populară trebuiau concentrate pe alte subiecte, cele „comportamentale” neortodoxe, fiind predilecte. Istoria o confirmă.

Înăsprirea pedepselor împotriva minorităților sexuale a fost urmată de adoptarea „legii de propagandă gay” sau „legii anti-gay”, așa cum a fost supranumită în spațiul anglo-saxon (pe numele oficial al legislației ruse: Legea rusă federală pentru a proteja copiii de informații care îndeamnă la negarea valorilor familiei tradiționale). Această nouă lege, adoptată în 2013, transformă homosexualitatea într-un fapt criminal (Skillings 1). Natura acestei măsuri legislative a fost, pentru început cel puțin, motivată pe linii politice, nu neapărat ideologice, întrucât homosexualitatea a fost deseori utilizată drept țap ispășitor pentru mai toate ofensele împotriva oponenților și dizidenților politici, mai ales în perioada comunistă. De bună seamă, această practică a fost documentată și în România comunistă (Stan 171). În urma colapsului comunismului și al autoritarismului, este posibil ca dreptul la liberă exprimare să fi contribuit la polarizarea și mai adâncă a societății ruse, întrucât a fost posibilă perpetuarea și promovarea de către canalele oficiale ale statului a unor atitudini și opinii de natură misogină sau încărcată de ură la adresa minorităților sexuale (ideile respective, cel puțin cele care ținteau femeile, erau uneori cenzurate de autoritățile comuniste în încercarea de a forța un nivel de egalitate de sex la nivel statal).

În istoria mai recentă, polarizarea publicului rus se observă cu ochiul liber. Drept urmare, violența politică țintită asupra minorităților sexuale a fost exacerbată și chiar adoptată ca parte fundamentală a narațiunii de stat a guvernului rus. Câteva dintre consecințele acestui fapt sunt desemnarea ONG-urilor care luptă pentru drepturilor persoanelor queer[1] drept „agenturi străine”, alături de promovarea gânditorilor ultra-conservatori la televiziunea de stat (Edenborg) dar și închiderea totală și forțată a unor posturi de radio care critică (chiar și subtil) direcția conducerii statului (vezi cazul stației radio „Эхо москвы” – ecoul Moscovei)

Repet, acestea sunt doar câteva dintre măsurile utilizate de către guvernul rus pentru a caracteriza comunitatea LGBTQ+ drept țap ispășitor pentru multe dintre problemele actuale ale societății ruse și, în același timp, pentru a menține ordinea socio-ideologică. Scopul guvernului rus este clar: consolidarea unui regim totalitar, ultranaționalist dominat de ideea „familiei tradiționale” (Edenborg), alături de alte concepte sinonime, polarizante și tribaliste dar care apără ideologia heteronormativă[2], spre detrimentul grupurilor minoritare.

Într-un fel nu prea diferit față de guvernul Statelor Unite, guvernul Rusiei s-a trezit și el față-n față cu propriile sale comunități incipiente de tip queer și, după cum am spus, a oscilat între acceptare, toleranță dar și represiune sau oprimare violentă. Spre deosebire de Statele Unite, aceste comunități nu au reușit niciodată să obțină un nivel semnificativ de reprezentare în organizațiile statale și non-statale. Prin urmare, rămân până în ziua de azi practic invizibile, fără niciun fel de reprezentare și fără drepturi fundamentale asigurate. Aceste grupuri sunt, prin urmare, o țintă convenabilă a instituțiilor oficiale, dar și a publicului.

Într-adevăr, Rețeaua LGBT Rusă (Российская ЛГБТ-сеть), un ONG activist care luptă pentru drepturi egale ale minorităților sexuale, ne arată următoarele date:

Pentru început, a doua cea mai des raportată problemă observată de acest ONG constă în „amenințări și violență”, mai precis 28.2% din totalitatea cazurilor raportate.

Pe locul întâi se află „azilul politic”, reprezentând 37.6% din totalitatea cazurilor raportate.

Restul problemelor raportate sunt „Legea familiei” (20.1%), „Probleme suferite de persoanele transsexuale” (10.7%) și „HIV, probleme de sănătate” (un procentaj de, atenție, numai 3.4%) (Skillings 19-20).

Putem vedea astfel cum violența fizică și verbală reprezintă motivul principal de îngrijorare a comunității LGBTQ+ în Rusia, pe lângă o altă majoritate care, aparent, dorește evadarea de sub sistemele represive ale țării, mai degrabă, decât să fortifice pozițiile comunității prin implicarea în grupuri activiste (39).

Dintre cei care cer ajutor acestui ONG, majoritatea sunt femei (55.4%), urmate de persoanele transgender (19.6%) și de adolescenți (12.5%) (Skillings 20). O altă statistică importantă este că cererile de asistență legală primite de Rețeaua LGBT Rusă au de a face în foarte mare măsură cu insultele și violența fizică (22), urmate îndeaproape de amenințări cu moartea ori cu violență și detenție ilegală, în contextul în care la coada statisticii se află violări ale legii propagandei menționate mai sus. Acest lucru semnalează o tendință foarte mare spre violență împotriva comunității LGBTQ+ în rândul populației ruse, cât și în rândul autorităților statului responsabile cu menținerea legii, acestea din urmă angajându-se în violență împotriva minorităților sexuale chiar și în afara legislaturii care criminalizează aceste minorități și, evident, ignorând cazurile de violență raportate.

Desigur, un asemenea aparat mamut de represiune sistemică va genera un răspuns pe măsură din partea dizidenților și a activiștilor. În acest sens, formația Pussy Riot este emblematică luptei atât feministe, cât și în favoarea minorităților sexuale în Rusia. De asemenea, Pussy Riot au ajuns să fie un simbol care definește sentimentul anti-guvernamental și contracultural al activismului subteran și queer al Rusiei. Fără îndoială sunt cea mai vizibilă și cunoscută grupă activistă a ideologiei feministe și LGBTQ+, dacă nu din toată lumea, măcar din Rusia. Așadar, a doua jumătate a acestei lucrări va avea în principal de-a face cu istoria și prezentarea trupei Pussy Riot și a luptei pe care o duc pentru reprezentarea celor care, până-n prezent, nu au o altă voce cu care să se facă auziți atât în lumea rusă, cât și dincolo de ea.

Pussy Riot reprezintă un punct de cotitură în cultura protestului din Rusia, iar asta pentru că au preluat practic torța activismului agresiv și distructiv inițial aprinsă de grupul „Voina” (Război). Tendința lor de a îmbrățișa profanul, de a efectua activități de alienare civică și vandalizare reprezintă o necesitate sănătoasă și un contrapunct pentru ordinea socială dominantă a Rusiei de astăzi. Cu atât mai mult, Pussy Riot este importantă în politica polarizată și extrem de sexual-motivată[3] a Rusiei, iar contribuția acestui grup nu trebuie ignorată ori ascunsă, căci au inspirat un întreg val de activism social extrem, nemaivăzut în Rusia până-n acel moment. Să nu mai spunem de faptul că Pussy Riot oferă o alternativă mai vocală și mai radicală a opoziției convenționale, în prezent condusă de Alexei Navalnîi.

Cultura rusă pune mare accent pe sacrificiul individului. Viața individului în Rusia este și a fost dispensabilă, în conformitate cu o tendință stranie, oarecum sincretică, mai apropiată de colectivismul asiatic decât de individualismul iudeo-creștin al Occidentului. Individualitatea în Rusia este devalorificată, iar statul ocupă locul cel mai important în mintea omului. Către stat este concentrat întreg efortul populației. Un alt aspect important al culturii ruse este cel „hiperextractiv” (Etkind 162), prin care autoritățile ruse cresc în mod continuu exploatarea de resurse naturale, acest fapt fiind datorat adoptării unor principii capitaliste de către guvernul rus (același fapt a permis crearea actualului sistem oligarhic, unde câțiva indivizi extrem de bogați dețin majoritatea acțiunilor în afacerile deținute de stat, având simultan poziții oficiale de putere în guvern) (162). Mai mult decât atât, încă o componentă care contribuie la hipermasculinitatea și heteronormativitatea culturii ruse este, firește, inegalitatea de gen în ceea ce privește locul de muncă, femeile aflându-se la periferie, neavând poziții importante în fruntea statului față de bărbați: conform Borisovei, citată de Etkind (162), „femeile constituie aproape 40% din staff-ul institutelor Academiei de Științe, dar ocupă numai 2% din pozițiile de director ale acestor institute”.

În sfârșit, atunci când luăm în considerare cheltuielile enorme ale Rusiei pe apărare și securitate, urmat de numărul imens, majoritar de bărbați angajați în aceste domenii, cu toții fiind adepți convinși ai culturii tradiționaliste și patriarhale a Rusiei, este limpede că singura cultură care poate rezulta din combinația asta este una a hipermasculinității cinice și misogine (162).

Strâns legat de acest lucru, bogăția Rusiei este proprietatea privată a unui cerc restrâns de indivizi subordonați lui Putin, liderul de facto al Rusiei încă de la plecarea lui Elțin. Pe parcursul prestației de lider a lui Putin, dinamica de gen a Rusiei a rămas practic neschimbată inițial, urmând apoi să scape de sub control în defavoarea femeilor pe măsură ce Putin a apelat la grupări de extremă dreaptă pentru sprijin politic, promovând prin extensie valorile „familiei tradiționale” atât de populare astăzi. Rezultatul a fost marginalizarea femeilor în spațiul de lucru și segregarea acestora în domeniul casnicului și în fundalul vieții de familie – încadrându-le în tabloul tradițional al femeii casnice, patrioată, tandră și născătoare de copii (Chandler 370).

După cum am spus, populația Rusiei nu este posesoarea directă a bogăției pe care o produce (Etkind 163), interesele ei fiind plasate pe un plan secundar, în fața intereselor oligarhiei. Acest lucru nu face altceva decât să accentueze aspectul superfluu al vieții pe care îl resimte rusul de rând (163). Pentru cei inițiați, acest concept va părea foarte cunoscut, întrucât a fost un arhetip predominant al literaturii ruse de secol XIX, întruchipat atât în realitate, cât și în ficțiune, de către Pușkin și personajul lui faimos, Evghenii Oneghin (mai apoi îl putem numi pe personajul Peciorin din romanul Un erou al timpurilor noastre de Mihail Lermontov). Acest om superfluu a devenit apoi un soi de simbol (se poate spune chiar memă) care a promovat cinismul și nepăsarea față de societate și comunitate. De altfel, mulți artiști și gânditori puternici ai istoriei ruse au spus aceste realități ale poporului în care s-au născut, printre care și Tolstoi, Dostoevski, Bulgakov, Soljenițîn et cetera.

Firește, acești oameni au întruchipat imaginea tradițională a expatriatului/dizidentului rus, acel intelectual bărbos, dacă vreți, care critică indirect și prin metafore (nu însă lipsite de încărcătură) națiunea și poporul rus. Cu toate acestea, critica respectivă rareori a fost acompaniată de acțiune fizică (Borenstein 11). Acest arhetip fiind unul inerent masculin, contrastul creat de spectacolele scandaloase utilizate de artiști precum Pussy Riot este cu atât mai augmentat.

În ceea ce privește metodologia grupei/trupei Pussy Riot, există o corespondență puternică cu artiștii de avangardă și samizdat ai erei sovietice. Deși aparent nu are legături directe cu Pussy Riot, ori cu lupta de gen a Rusiei moderne, țin să-l menționez pe scriitorul Daniil Harms (decedat în asediul Leningradului din al Doilea Război Mondial), care deseori aducea în prim plan teme cu caracter adult, obscen, absurd și pe alocuri horror în operele sale – este un nume foarte obscur pe plan internațional, chiar și în interiorul Rusiei, dar nu pot să nu observ cel puțin o legătură de nivel stilistic, dacă nu cumva motivată de principii asemănătoare cu activiștii din Pussy Riot (implicit, combaterea snobismului și tradiționalismului culturii ruse). Un ultim detaliu despre Harms este felul în care ținea să apară în public, deseori scandalizându-i pe cei din jur, prin alegerea de a purta haine colorate într-un stil exotic care face trimitere la estetica bărbatului dandy.

Mai departe, influențe mai palpabile asupra grupului Pussy Riot au avut Dmitri Prigov, Ilia Kabakov și Lev Rubinștein, care au adoptat în mod similar elemente ale realismului socialist, distorsionându-l apoi cu estetici străine (în cazul lui Rubinștein, inserarea dinozaurilor, ori ale motivelor renascentiste în operele sale, criptându-le astfel într-un fel care-l provoacă pe consumatorul de artă la un pic de efort intelectual pentru a descifra mesajul) (Borenstein 11).

În ciuda contribuției artistice de pe filiera rusă în evoluția Pussy Riot, influențele străine, non-ruse, sunt cele care au jucat rolul cheie în solidificarea stilului acestora. Eliot Borenstein identifică principalul stil care a influențat mișcarea Pussy Riot drept „Acționismul”, un stil din Vienna anilor 1960 care, în esență, plasează arta ca act de acțiune în primul și-n primul rând (12). Această școală artistică a influențat și alte grupuri de activism LGBTQ+ precum ACT-UP și Queer Nation, din America. Așadar, nu ne prea surprinde că un grup de activism queer precum Pussy Riot se va angaja în încălcări ale normelor sociale, aducând spațiul privat și cel public în același punct și amestecându-le într-un mod șocant, distrugând astfel barierele care separă acceptabilul de inacceptabil – concepte foarte importante într-o societate strictă și ortodoxă precum cea a Rusiei. Am putea chiar să facem o comparație între societatea rusă și puritanismul pervers și plin de bube al Angliei Victoriene.

La această ecuație se poate foarte bine adăuga și apatia accentuată, un element care a ajuns să fie definitoriu pentru mai toate țările din spațiul Est European și ex-sovietic. Astfel se explică cinismul, oboseala, acel ennui de care toate popoarele din acest spațiu par să sufere, în special atunci când este vorba de implicarea în activismul politic și social.

După cum am menționat mai sus, Pussy Riot are o relație strânsă cu colectivul anarhisto-activist de artă Voina. Pe lângă elementele provocatoare enunțate mai sus merită subliniat cel al nudității și sexualității (Borenstein 13), etalarea acestora fiind, repet, o contrapunere a stricteții și heteronormativității. Borenstein mai adaugă că, înainte de ascensiunea Pussy Riot, grupul Voina se baza pe spectacole de șoc, folosind falusul drept simbol principal, după cum se poate observa în concertul lor din mai, 2009, când au ocupat camera Taganski a Curții de Stat a Moscovei sub numele de „O Pulă În Cur”[4]. Importantă aici este participarea a trei viitoare membre a formației Pussy Riot în rândul publicului (14).

Din start, prin numele lor, Pussy Riot ne comunică faptul că sunt în antiteză cu simbolismul falic pe care îl preced (15), simultan îmbrățișând încărcătura semantică a cuvântului „pussy”.

Aici se include și sensul de insultă îndreptată către un bărbat fleșcăit, slab ori laș. Importanța simbolistică a formației Pussy Riot constă în faptul că au transformat în armă ceea ce a fost subjugat, în istorie, de către cultura rusă, adăugând apoi componenta de „Riot”, în conversație clară cu influența agresivă a punk-ului, completând imaginea paradoxal-semantică a grupului:

„Nimeni nu spune fuck you prin intermediul unui vagin – penisul este arma războiului (desigur, vorbim de Voina). Pussy Riot reprezintă scandalul declarației de forță feminină, o încercare de a spune fuck you autorității fără să aproprieze falusul într-o formă de proteză transgender și fără să facă apel la metodele consacrate de protest feminin, adică matern și blând, acceptate de altfel de cultura normativă” (Borenstein 14-15)

Prin acest procedeu, Pussy Riot produc un mesaj artistic profund, integrând discursul LGBTQ+ în mesajul lor, fără să compromită însă includerea tuturor categoriilor de oameni în rândul lor, iar asta în ciuda activismului lor agresiv. Pussy Riot au corupt, practic, imaginea femeii tradiționale, augmentându-și mesajul. Mai mult, rolul lor de a împuternici femeile este exemplificat prin simbolul unei femei agresive, non-conformiste și care distruge barierele impuse de cultura rusă (acest simbol feminin nu este o femeie ordonată, servitoare a statului în contextul militar, cum deseori vedem în propaganda rusă – în același timp, acest simbol feminin distruge castitatea și puritatea prețuită de simbolismul familial la care Rusia ține atât de mult).

Nu se putea să nu aduc vorba de concertul ținut de Pussy Riot în Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, din 2012. Acel moment le-a propulsat practic pe activiste pe scena globală. Redau cuvintele filozoafei Tolokonnikova, activistă în cadrul formației Pussy Riot, citată de Etkind (166): „Suntem în mod sincer înfuriate de cultura politică a Rusiei, bazată pe frică și standarde scandalos de josnice. Această cultură este susținută constant de aparatul de stat și nici măcar cu știința multor dintre complicii acestuia.”

Pussy Riot are, deloc surprinzător, un conflict aprig și cu Biserica Ortodoxă Rusă. Asta din cauza faptului că biserica este un susținător cu vechime al lui Putin și al sistemului (prietenia dintre acesta și Patriarhul Kiril este deja cunoscută în toată lumea), iar activitatea trupei este văzută drept blasfemică, în ochii credincioșilor. Desigur, într-o țară atât de tradiționalistă, biserica exercită o influență puternică asupra populației, dar și asupra guvernului. Concertul din 2012 este astfel important pentru că a țintit acolo unde doare mai mult – a atacat religia normativă practicată în Rusia – un atac atât împotriva corupției Patriarhului Kiril cât și împotriva instituției patriarhale a bisericii și rolul pe care îl are în sistemul de represeiune al regimului putinist.

Pe final, aș vrea să subliniez influența pe care o are Pussy Riot nu doar în activismul LGBTQ+ în Rusia, dar și asupra activismului social și politic în general, la scară mondială. Efortul lor a fost mereu același – acuzarea corupției răspândite în guvernul rus. În ciuda furiei și scandalizării pe care o provoacă aceste activiste prin metodele lor radicale, eforturile lor merită toată lauda. Nu doar pentru un act artistic îndrăzneț și încărcat de politică actuală și de interes (așa cum, arta, în opinia mea, trebuie să fie), ci și pentru acțiunea contraculturală de activism necesară în procesul de luptă cu corupția din stat și expunerea către lumea întreagă a unei culturi toxice a nedreptății, care este deseori ignorată ori ușor de uitat. Într-o societate în care acest activism este pedepsit extrem de aspru (Rusia și Iran fiind două exemple de actualitate în acest sens), acești activști, absolut toți, de la Pussy Riot la Navalnîi și la fiecare rus curajos care a ieșit în stradă să lupte cu guvernul injust al lui Putin, merită recunoașterea și respectul lumii întregi, fiindcă nu s-au lăsat subjugați de frică.

Vandalismul urban și alienarea socială sunt uneltele artistului activist modern, iar asta pentru că, să nu îndrăznim să uităm, societățile noastre au tendința să accepte nedreptatea și să dea din umeri atunci când sunt chemate să denunțe abuzul, iar în cazul nostru, dintr-un asemenea somn de moarte, românul doar cu niște palme (aș fi zis pumni, dar lumea va spune că-s violent) extrem de zdravene am impresia că s-ar trezi. Mi-aș dori să văd exemple de acest gen și în mlaștina noastră românească.

Aș avea de ce să fiu mândru atunci.

Referințe critice (textul utilizează formatul de citare MLA)

Borenstein, Eliot, „Pussy Riot: Speaking Punk to Power”, Russian Shorts. Edited by Eugene M. Avrutin and Stephen M. Norris, Bloomsbury Publishing Plc, 2020. pp. 11-9

Chandler, Andrea, „Democratization, authoritarianism and gender in Russia”, The Routledge Handbook of Gender in Central-Eastern Europe and Eurasia, edited by Katalin Fábiá, Janet Elise Johnson and Mara Lazdan, Routledge, 2022. pp. 366-77

Edenborg, Emil, Boston Review, Putin’s Anti-Gay War On Ukraine, https://www.bostonreview.net/articles/putins-anti-gay-war-on-ukraine/.

Etkind, Alexander, „Post-Soviet Russia: the land of the oil curse, pussy riot and magical historicism”, Duke University Press, 2014, Vol. 41, No. 1, pp. 153-170

Skillings, Sean T., „Anti-LGBT Backlash and the Shifting Public Opinion on LGBT Rights in Contemporary Russia: A Case Study”, 2019. Honors Undergraduate Theses. https://stars.library.ucf.edu/honorstheses/634

Stan, Lavinia and Turcescu, Lucian, „Religion and Politics in Post-Communist Romania: Confronting the Communist Past”, Oxford University Press, 2007. pp. 65-91.

Suchland, Jennifer, „Economies of Violence: Transnational Feminism, Postsocioalism, and The Politics of Sex Trafficking”, Duke University Press, 2015.

––––-

[1]În teoria de gen, queer este termenul general care descrie preferințele sexuale care ies din paradigma tradițională a istoriei LGBT (Lesbian, Gay, Bisexual, Trans). Acestea includ, dar nu se limitează la: asexualitate, persoanele intersex ori alte subcategorii ale spectrului identității sexuale.

[2]O ideologie care, conform teoriei de gen, are ca fundament o heterosexualitate dominantă și bazată pe un tradiționalism biologic (dovedit fals de biologia modernă), cel mai accentuat în puritanismul englez al secolului XIX și care, simultan, are atitudini agresive față de sexualitățile de la marginea normativității. Un discurs, de altfel, care activează într-o măsură și în România (totuși, nu atât de accentuat cât vedem în regimurile totalitare).

[3]Aici mă refer la faptul că politica Rusiei depinde foarte mult de un discurs de gen și de sex, exemplificat mai sus prin heteronormativitate. De multe ori în istorie, importanța discursului de gen în politica de stat a fost voit umbrită, în ciuda importanței acesteia care reiese din studiile moderne de gen și felul în care acesta este strâns legat de relațiile de putere, idei conturate în mare parte de filozoful francez Michel Foucault.

[4]De menționat aici că, din cauza particularității limbii ruse, această frază poate avea sensuri multiple. Pe de-o parte, ca insultă, pe de altă parte, ca act homosexual.