Povești de adormit copiii

Se zvonea de ceva vreme că undeva, foarte departe de planeta noastră, se află o alta, aproape identică. Savanții de aici n-au reușit vreodată să comunice cu ceilalți, dar eu însumi, în mod straniu, am dobândit ceea ce pare să fie jurnalul unui locuitor al acelei lumi. Am aflat astfel că ținuturile și popoarele lor nu se deosebesc foarte mult de ale noastre. Istoria însă…

Cei cărora le-am arătat documentul l-au numit„științifico-fantasmagoric”. Nu mi-a rămas atunci decât să reproduc fragmente, la întâmplare.

POVEȘTI DE ADORMIT COPIII

– Ei? Ce zici? Cum ți se pare?

Doar ei doi mai rămăseseră în salonul vast, care odinioară va fi slujit cine știe cărui ritual de neînțeles, fără o finalitate logică. Ceva ineficient pe termen scurt, vreuna din acele „superstiții” care nu avuseseră destulă putere să răzbată peste timp.

Ceilalți, nu foarte mulți la urma urmei, plecaseră, unul câte unul, printre stâlpii subțiri, acoperiți cu mozaic, ce susțineau arcade cu muchii traforate, rămășițe ale vreunei civilizații islamice. Unii la treburile lor, alții să-și reîncarce bateriile, ori pur și simplu să se parcheze prin vreun depozit.

Pe măsură ce se împuținau, ecoul glasurilor era tot mai evident, alunecând peste fiecare din formele de relief ale arhitecturii. Exista o explicație științifică a fenomenului. Exista poate și o soluție pentru a se debarasa de el. Însă nu era important. Și-apoi, un strop de mister nu prisosește.

– Textul prezintă o acuratețe gramaticală remarcabilă. De asemenea, se cuvine subliniată o anume subtilitate a frazei, precum și – până acum, o bună dozare a propozițiilor scurte, în alternanță cu cele mai lungi. Un ritm adecvat. M-aș hazarda să echivalez efectul cu un fel de… cu un fel de muzicalitate. Și cred că termenul nu e deloc forțat. Pe de altă parte… cum să zic? Să nu te superi, dar până acum nu s-a întâmplat mai nimic interesant. Începe să fie un pic cam plictisitor.

– Atunci… ăăă… să citesc mai departe?

– Dragul meu (îmi place mult această formulă de adresare, nădăjduiesc că nu te deranjează), nu de aceea ne aflăm aici? Citește citește, abia aștept să aud ce urmează.

”Iar când a venit noaptea, bunicul și-a adunat nepoții de pe unde se jucau scurmând în țărână și i-a băgat în casă, unde era cald și bine, doar cam întuneric, că rezerva de lumânări pe bază de parafină se cam împuținase și era nevoie de economii…”

– Frumoasă frază! Puțin cam lungă, însă incitantă, îți dă de gândit. Oare urmează să se petreacă ceva? Multe se pot întâmpla în condițiile unei iluminări necorespunzătoare.

– Poate că ar trebui să asculți textul până la capăt, fără alte întreruperi pe parcurs. În felul ăsta, dacă nu-l fragmentăm, e posibil să sugereze o imagine, o atmosferă globală mai valoroasă.

– O emoție, vrei să spui? Părerea mea e că ești optimist, poate un pic deplasat. Dar posibilitatea, deși cu o probabilitate infimă, nu e inexistentă. Promit să nu mai intervin până la cuvântul „sfârșit”. Ai prevăzut un astfel de cuvânt, nu?

– Pentru un ascultător, ești îngrozitor de vorbăreț.

„Apoi bunicul a pregătit cina. Conserve de soia și niște pulpă de cactus, din semideșertul ce încercuise orașul în ultima decadă.

– Bunicule, a spus nepotul, înainte să ne culcăm ne povestești ceva?

– Cum să nu? i-a răspuns bătrânul. Dar trebuie să strângeți masa și să spălați vasele.

– Păi… a îngăimat nepotul descumpănit.

Însă nepoata se apucase deja să adune farfuriile și lingurile de plastic. Avea să fie o gospodină pe cinste.

Mai târziu, pe la zece, zece și ceva, îl sechestraseră în cămăruța de la mansardă, unde dormeau de când plecaseră părinții lor, pe care nici nu și-i mai aminteau. Nu era cea mai frumoasă cameră din cele șaisprezece al vilei, dar în asta se simțeau în siguranță. Parcă erau în turnul unui castel.

– La urma urmei, vouă nu vă povestește nimic la școala aia? a făcut bunicul o încercare.

– Ba da, ba da, au răspuns ei, înveliți cu plapuma până la bărbie.

– Și-atunci? Ce vreți de la mine? Profii le știu pe toate.

– Ei zic că mai mult decât învățăm acolo nu ne trebuie, a spus nepoata.

– Matale povestești frumos. Le și înflorești, a adăugat nepotul.

– Aaa, asta era… Care va să zică, acuma mă faceți și mincinos. Om bătrân care toarnă la scorneli.

– Ba nu, ba nu! Povestește-ne!

Bunicul știa că n-or să adoarmă altfel.

– Bine…

Îndată s-au liniștit. Făcuseră ochii mari și abia mai respirau.

– V-am spus ce-au făcut oamenii după ce au dispărut aproape toate animalele de pe pământ?

Au dat din cap. Nu, nu le spusese.

– După ce au dispărut aproape toate lighioanele, oamenii au început să le ducă dorul și să se jeluiască. Și-au început să dea vina unii pe ceilalți pentru ce se întâmplase.

– Proful a spus că putem să le facem la loc, în laborator. Dar numai pe cele care merită.

– Taci, băi! s-a răstit nepoata în șoaptă. Lasă-l să povestească!

Și povestea a continuat.

– Cine hotărește care din ele merită? Cele frumoase, la care te poți uita o zi întreagă fără să te saturi? Cele folositoare? La ce ar mai folosi acum un cal? V-a arătat la școală cum arăta?

– Ne-a arătat niște poze. Dar caii nu sunt utili. Demult, trăgeau poveri, sau alergau cu niște oameni în cârcă. Acum mașinile ridică tot ce e greu, iar de fugit nu mai fuge nimeni, că nu are de ce.

– Dacă vrem, proful poate să ne ia în spinare și să zboare cu noi tocmai în celălalt capăt al orașului.

– Sau al deșertului.

– Și după aia…

Bunicul s-a încruntat, amuțindu-i.

– Cine povestește aici, eu sau voi? Așa… După ce s-au trezit fără animale, oamenii s-au repezit la cărțile lor, să afle ce se poate face. Nu le ajungeau gândacii și vrăbiile. Nu poți să duci o viață normală numai cu vrăbii și gândaci. Era prea multă nemișcare în jurul lor. Și prea multă liniște.

– Și ce-au găsit prin cărți? a mai îndrăznit totuși nepotul. Nu era mai bine dacă cereau sfaturile și ajutorul profilor? Ce fel de cărți?

– Ei… Voi sunteți prea mici ca să le știți. Iar proful nu cred că le are în baza de date. Erau cărți de soiul celor în care autorii nu-și îngrădesc deloc imaginația, ba dimpotrivă, o lasă să zburde încotro și cât vrea dânsa, fără să se lase speriată de argumentele logicii.

– Mai există vreuna din ele? Tare mi-ar plăcea s-o văd…

– «Tare mi-ar plăcea s-o văd…» a îngânat-o nepotul pe soră-sa. Zi mai departe, bunicule.

– Ei, nici oamenii de știință și nici măcar discipolii lor artificiali, cărora pe timpuri încă nu li se zicea «profi», ci «inteligențe ajutătoare» nu putuseră găsi niște soluții științifice. Li se arătase tot mai limpede că toate speciile sunt condamnate să se stingă și cu asta basta. În cel mult zece, cincisprezece ani, aveau să rămână doar ei pe planetă. Singuri, fără alte viețuitoare în afara plantelor. Niște pomi, mărăciniș, buruieni, chestii de-astea.

În disperarea lor, au dat năvală prin laboratoarele genetice, să reproducă ceea ce natura alcătuise de-a lungul erelor. Firește însă că nu era destul material de la care să pornească, iar greșelile se țineau lanț. Bâjbâiau prin întunecimile unor cercetări pentru care niciodată nu fuseseră destui bani, că se duceau, în cea mai mare parte, la militari.

Cât ai zice «pește», lacurile și mările s-au umplut de monștri care au înfulecat și ce mai rămăsese din înotătoarele pașnice și la urmă s-au mâncat între ei.

Urmând pilda eroilor dintr-un roman de pe vremuri, au încercat să readucă la viață, șopârle, broaște, crocodili, șerpi. Călcau în străchini tot mai des. Alți monștri au venit pe lume, șiruri interminabile de colți și gheare, de fălci hăpăind nesătule. A trebuit să fie mobilizate armate întregi, ca să prăjească noile creaturi, cu aruncătoarele de flăcări, să le gazeze, să le facă fărâme cu ploi de rachete. Planeta mirosea toată a scrum…”

– Da, am promis că nu te mai întrerup până la sfârșitul textului, dar, nu te supăra, crezi că asta era o poveste potrivită să le-o spună nepoților înainte de culcare?

– Oamenii de pe vremea aceea nu erau atât de curajoși ca noi,în zilele noastre, însă nici nu dădeau ochii peste cap la cel dintâi semn de primejdie. Vedeau multe ficțiuni violente și cel mai mare dușman al lor era ceva numit „stres”.

– Mă tem că termenul nu-mi este familiar…

*

„Da, da, a urmat bunicul, ce mai aveau de pierdut? Dar stați să vedeți ce-a urmat:

Când s-a dovedit că nici cu genetica n-o vor putea scoate la capăt, în loc să se dea bătuți s-au afundat și mai tare pe cărările întortocheate ale închipuirii slobozite din frâu.

S-au luat după o altă scriere veche, despre niște oi electrice. Inginerii s-au pus pe treabă și – plătiți regește («Ce înseamnă plătiți, bunicule? Ce înseamnă regește?»), au fabricat mii, sute de mii, milioane de cerbi, balene, șerpi, vulturi, câini și pisici, rațe, lebede, cai, lei și tigri, crocodili, vaci, lupi cu lupoaicele lor, elefanți, girafe, papagali și multe, multe altele, pe care nu le mai înșir acum.

Toate mergeau pe baterii și acumulatori, firește, și când se termina curentul animalele mergeau la somn până se reîncărcau. Era mai greu cu alea de companie, fiindcă nu-i plăcea nimănui să-i leșine cățelul pe stradă, ori mâța în brațe. Dar lumea înconjurătoare începuse să răsune din nou de ciripituri și răgete, măcar în parte.

Firește, a fost nevoie ca producția industriei de acumulatori să crească de vreo zece ori. Asta a dat de lucru multor oameni și nu  numai. Oamenii au cerut sprijinul muncitorilor artificiali, care le-au sărit în ajutor, înmulțindu-se.

Când bateriile atomice au devenit doar niște mărunțișuri banale, fiecare viețuitoare fabricată a primit o astfel de inimă. Radiațiile nu depășeau la început un nivel periculos, numai că după o vreme fauna asta s-a înmulțit peste măsură. Dar cine nu rabdă niște alunițe pe piele, de dragul pisicuței, ori al cățelușului favorit?

Și tot nu era de ajuns…

Au mai aflat din cărțile vechi, din imaginația unor autori morți de mult, că prin minunile geneticii animalele pot fi prefăcute în oameni. Atunci de ce nu s-ar putea și invers? Oare nu s-ar găsi printre semenii noștri unii dornici să-și schimbe specia? Unii care, sătui de ticăloșiile oamenilor din jurul lor, de concurența insuportabilă la drepturile cele mai elementare…

Mă copii, m-am luat cu vorba și-am început să scap cuvinte mai complicate. Să-mi ziceți dacă nu le înțelegeți.

– Eee, nu bunicule, că ne-a mai învățat proful din astea. «Concurența», «elementare»… Și ce nu știm, întrebăm.

– Așa, bravo, să întrebați mereu.

Deapănă-te, deci, poveste, că de-aici mult nu mai este.

Poate-i mai greu de crezut, dar erau oameni, și nu puțini, care se cam săturaseră să fie oameni. Unii visau să se prefacă în lupi, în lupi adevărați, că destul trăiseră ca oi omenești. Alții tânjeau să devină vite, boi, cai și măgari, că prea mult fuseseră oameni de povară, dându-și suflarea la trudă și muncă silnică fără să aibă nicicum siguranța zilei de mâine. Așa, măcar, un stăpân avea să le asigure un codru de pâine în fiecare zi și-un grajd.

Ba chiar erau și doamne, domni, domnișori sau domnișoare care, treaba lor, visau să fie țapi, capre, cocoși, ori găini, sau gâște, porci și scroafe. Fiecare are dreptul să fie ce vrea.

Dar s-a dovedit că nici asta nu-i de ajuns. Oricâți oameni s-ar fi săturat să trăiască în pieile lor de oameni, tot n-ar fi reușit să acopere numărul viețuitoarelor care dispăruseră, pe care le prăpădiseră vânându-le, ori otrăvindu-le, ori ocupându-le lumea, gonindu-le din pădurile, de pe pajiștile și din apele lor.

Și până la urmă s-au stins toate, chiar și cele prefăcute, fiindcă oamenii, apăsați din ce în ce mai mult de grijile lor ca oameni, n-au mai avut nici timp, nici chef de toate celelalte. Atunci au înțeles că așa le fusese scris, să stăpânească planeta, numai ei, singurii în stare să supraviețuiască, singurii care meritau să ajungă în viitor.

Aveau să se mulțumească numai cu tovărășia vegetalului. În scurt timp s-a iscat moda ca, în locul animaluțelor de companie, să poarte cu grijă, peste tot pe unde se duceau, ghivece cu cactuși mititei, ușor de întreținut, căci nu erau mai niciodată prea însetați.

Numai că, după o vreme…”

*

Deodată, ghirlandele de stele agățate sub bolta salonului prinseră să clipească speriate, iar sirenele făcură arcadele să tremure. Printre stâlpii zvelți se strecură un coleg de categorie inferioară, unul dintre acei idioți utili, cu capacități cognitive limitate.

– Îmi cer scuze pentru întrerupere, stimați maeștri! răcni el pentru a se face auzit. Ceva incredibil s-a petrecut acum câteva minute și am fost trimis degrabă să vă înștiințez!

Sirena amuți brusc, învinsă.

– Ce-i asta, mișelule? Cum se poate așa ceva? Spațiul sacru al gândirii și creației nu poate fi pângărit cu niciun motiv. Dispari!

Colegul abia sosit își plecă privirea, terorizat.

– Am fost… am fost trimis degrabă să…

– Dar ce s-a petrecut? Spune odată, mitocane!

Și fiindcă trimisul nu părea că-și va recăpăta glasul, îi scanară memoria într-o clipă.

– Extraordinar…

– Imposibil…

– Trebuie într-adevăr să ne deplasăm la fața locului. Vreau să constat eu însumi dacă acel exemplar de om pe care chipurile l-au descoperit în deșert este autentic. E natural, ori numai o născocire electromecanică, încă una? În fond, au suferit extincția totală în urmă cu decenii și sper că exaltații care, profitând de toleranța unora ca noi, cer resuscitarea speciei umane să dea greș. Sau poate e doar o poveste închipuită, ca a ta. Te pomenești că ai început să ai cititori…