Planeta mormânt
Nu locuieşte nimeni pe planeta mormânt. Acolo merg ai noştri atunci când simt că li se apropie timpul sau cei care nu vor să mai lupte cu ale lor încercări. Fiecare îşi alege locul unde vrea să rămână şi rămâne. Călătoria spre planeta mormânt nu are întoarcere.
Nimeni nu ştie cum este acolo. Ne putem doar închipui că e linişte. Cei care au ales să rămână în zonele fertile, în gropi pe care și le sapă singuri, sunt cei care îşi înţeleg capătul rostului ca fiind reîntoarcerea trupului în neantul din care s-a ivit. Un trup îngropat nu e un trup irosit, cred ei. Alţii prefera golurile atmosferice de pe planeta mormânt, acolo unde nimic nu există, la fel ca pe milioane de planete lipsite de orice viaţă. Aceştia sunt cei care plâng după viaţa lor scursă şi n-ar vrea să o lase în urmă. Sunt cei care vor ca trupurile lor să existe pentru eternitate, ca şi cum ar conta pentru cineva.
Mai sunt unii, pe care nimeni nu-i înţelege. Aceştia îşi aleg câte un loc frumos, în mijlocul naturii şi rămân acolo, la suprafaţă. Sunt sentimentali care au convingerea că vor vedea acele locuri şi după ce timpul le va închide ochii. De aceea probabil că planeta mormânt e plină oase împrăştiate după imaginaţia celor duşi acolo. Acolo nu sunt vietăţi suficient de mari ca să poată fi văzute, așa că totul încremenește la loc, după fiecare stingere. Acolo nu merg vizitatori. Nu confundați planeta mormânt cu vreun cimitir! Ea are un alt rost.
Mulţi au fost de părere că o asemenea planetă n-ar trebui să existe, întrucât reprezintă o invitație la sinucidere. În cele din urmă toţi aceştia au ajuns pe planeta mormânt. Nu ştim cum şi de ce au început strămoşii noştri să plece într-acolo, dar cu siguranţă n-a fost mereu aşa. Pe vremuri nu ne puteam desprinde de planeta casă.
Cel mai probabil, celor plecaţi le-a fost mai uşor să-şi înţeleagă şi să-şi accepte limita vieţii. Călătoria spre un sfârşit ce putea fi regizat, nu este doar o conştientizare, ci şi un control asupra unui aspect incontrolabil în sine. Astfel, schimbarea vieţii cu moartea pare voită, pare firească. E ca şi cum am avea puterea să adaptăm inevitabilul universal la nevoia noastră neînţeleasă de a controla totul. Planeta mormânt ne oferă iluzia că putem controla sfârşitul nostru.
Ce se întâmplă acolo, iar nu ştie nimeni. Ne place să credem că fiecare dintre cei duşi se stinge senin şi împăcat, că trecerea sa e idilică; dacă moartea unei fiinţe, oricare ar fi ea, ar putea fi idilică… Adevărul este că nu ştim prin ce chinuri fizice şi ce torturi psihice trec ei. Ce păreri de rău rumegă fiecare în măruntaiele minţii, fie pentru faptele săvârșite, fie după cele niciodată făcute. Cum îşi îngroapă speranţele cei cu zilele precis numărate? Pentru că planeta mormânt înghite mult mai multe speranţe decât trupuri.
Aici, lipsa celor plecaţi are multe consecinţe. Cele de ordin material nu sunt neglijabile, rezultând o bunăstare provenită din eficienţă. Dar planeta mormânt, rezonanța pe care existenţa ei o are în psihicul nostru, ne-a modelat cultura într-o direcţie despre care nu ştim dacă e benefică sau nu.
Suntem despovăraţi de durerea pierderii. Ne este mai uşor să ştim – chiar dacă este o păcăleală ieftină – ca ei nu mor, ci pleacă. Îi vedem plecând şi ne luăm rămas bun ca şi cum s-ar întoarce peste o săptămână. Doar cei atenţi, simt strânsoarea mai apăsată a îmbrăţişării lor. Vor să ne simtă – lângă ei, cu ei – cât mai mult, încă un pic, încă o secucunda, pentru ultima dată… ca să aibă cu ce se hrăni în puţinele zile ce le mai rămân. Ei trebuie să plece, dar nu cred că își doresc asta. Despărțirea îi doare.
Noi, lipsiți de golurile din piepturi, ne continuăm mai liniștiți truda. Ca ființe individuale am uitat aproape cu totul ce înseamnă dorul sau plânsul. Ne-am despovărat și de ele. Sentimentele noastre privesc mereu înainte și aproape niciodată înapoi, spre ce sau cine a fost acolo. Ca societate, ne cunoaștem istoria, desigur, dar în timp a ajuns să fie doar o consemnare necesară a întâmplărilor. E depersonalizată de eroi și secată de idealuri, iar noi nu manifestăm nicio aderență la ea. Și astfel, fără măcar să prindem de veste, am pierdut sentimentul de mândrie. Nu știm nici măcar să îl definim. Am evoluat suficient încât să nu o manifestăm pentru propriile merite, iar planeta mormânt a făcut să nu o simțim nici pentru descendența noastră. Într-un fel suntem niște ființe care nu vin de nicăieri. Spiritul nostru nu are rădăcini. De aceea nu mai însemnăm nimic, nici măcar în proprii noștri ochi. Existăm doar și funcționăm după principiile egoismului. A te bucura de prezent nu este un păcat! Dar a uita trecutul și a ignora viitorul, ce este, oare? A trăi, ce este, dacă nu a simți, inclusiv mândria?
Mai exista printre noi câțiva, care în nopțile senine își ridică privirea către planeta mormânt, murmură șoapte de neînțeles și apoi își șterg lacrimile. Aceștia sunt cei slabi, care tânjesc după cei plecați, cred unii. Alții spun că au credințe nesănătoase și că ar vrea să distrugă planeta mormânt. Să revenim la ineficiența de dinante, să manifestăm slabiciunile depășite, să ne murdărim planeta casă cu miliarde de trupuri descompuse. La ce folos să avem morminte pe care să plângem?!
Dar până și acești credincioși de neînțeles, tot pe planeta mormânt se duc, de bună voie.
Dincolo de tot ce se poate ști sau ghici, noi nu reproșăm nimănui existența planetei mormânt, ci ne bucurăm de ea. În ele din urmă, credem că nu pentru vreo măruntă sau ultimă satisfacție personală au început să meargă acolo cei din vechime, ci doar pentru ca nouă să ne fie mai ușor. Asta ne spun cei care plâng în nopțile senine și murmură mulțumiri către părinții de pe planeta mormânt.
