Nesațul

Stanisław Ignacy Witkiewicz – Nesațul (1930) sau foamea „existenței individuale” ca trăire artistică

Literatura poloneză se înscrie și ea în lista literaturilor central-europene care produc opere remarcabile antiutopice în perioada interbelică. După dezastrul Primului Război Mondial și reconfigurarea imperiilor din inima Europei, curentul futuriștilor polonezi, influențați puternic de tragediile începutului de secol, încep să publice texte care prevestesc sfârșitul civilizației umane.

De exemplu, Aleksander Wat scrie parabole futuriste pe care le publică în 1927 sub titlul Bezrobotny Lucyfer – Lucifer șomer. Folosind stilistica sarcasmului și a satirei, Wat crează lumi ale viitorului, construite pe contrapunct, structuri literare alcătuite pentru a transmite gânduri despre consecințele prezentului, care e, consideră el, un conglomerat de forțe contradictorii, posibil ostile, ce vor sfârși prin a schimba destinul umanității și a sabota progresul acesteia. De exemplu, unul dintre texte – Żyd Wieczny Tułacz – Evreul veșnic rătăcitor – este un manifest anti-catolic. În mileniul trei întreaga planetă este convertită la catolicism, iar organismul suprem, care dirijează, călăuzește și îndrumă umanitatea este Biserica Romano-Catolică, un organism profund ierarhic și autoritarist, care își justifică poziționarea prin har divin. Însă, textul vizează o logică răsturnată, iar realitatea viitorului capătă accente parodiante – clerul este în majoritate format de evrei creștinați, iar anti-semiții învață ebraica și încearcă să descifreze tainele Cabalei, devenind astfel dușmani ai papalității.

Un alt futurist, Bruno Jasieński, în romanul său Nogi Izoldy Morgan – Picioarele Izoldei Morgan, publicat în 1923, prezicea, asemeni lui Karel Čapek, că distrugerea omului se va face de către mașinării, roboți care vor deveni independenți și vor cuceri civilizația umană. Mai mult, în Palę Paryż – Dau foc Parisului, publicat în 1928, același autor descria o revoluție care distruge burghezia franceză, dar care, în proces, aproape că nimicește și umanitate – calea aleasă de revoluționari pentru a-i ucide pe burghezi este de a otrăvi apa, fapt ce provoacă o epidemie îngrozitoare.

Cel mai fascinant scriitor al acestei perioade rămâne însă Stanisław Ignacy Witkiewicz (1885 – 1939) poet, pictor, dramaturg, autorul romanelor 622 Upadki Bunga czyli demoniczna kobieta – Cele 622 de căderi ale lui Bungo, sau femeia demonică (1911), Pożegnanie jesieni – Rămas bun toamnei (1927), Jedyne wyjście – Singura soluție (rămas neterminat, publicat abia în 1968) și Nienasycenie –Nesațul, lucrări complexe, în centrul cărora se află observația psihanalitică.

Viața lui Witkiewicz se află în zodia marilor aventuri, a experimentului și experimentării, dar și a dezamăgirilor amoroase distructive. Se naște la Varșovia în 1885, dar își petrece copilăria la Zakopane. Fiul unui cunoscut critic de artă și membru al boemei artistice poloneze, Witkiewicz studiază în primii ani cu profesori aduși de tatăl său. Manifestă de mic un interes pentru arte plastice și literatură, fiind considerat un copil minune. Prima decepție în dragoste o suferă în 1912 când se desparte de actrița Irena Solska, o traumă care îl va însoți pentru restul vieții și care se va manifesta atât în viața privată, cât și în textele, dramaturgie sau proză, pe care le scrie. În 1914 pleacă St. Petersburg, unde este admis la Academia Militară Pavlovsk, fiind trimis pe front. În 1916 este grav rănit și nu mai este trimis în prima linie. Anul următor, în Rusia izbucnește revoluția antițaristă, iar regimentul său participă la luptele de stradă. Refuză să tragă în civili, iar amintirile acelor vremuri, alături de trauma războiului, îl determină să experimenteze efectele drogurilor halucinogene – cocaina, peyotl, mescalina și eterul. La 1 septembrie 1939, data începerii celui de-al Doilea Război Mondial, se prezintă voluntar pentru a se înrola în armata poloneză, dar este respins din pricina vârstei și a sănătății precare. Se sinucide în 18 septembrie, același an, atunci când află vestea invadării Poloniei de către Uniunea Sovietică – un sfârșit care este simptomatic, se pare, intelectualilor centrali europeni – Stefan Zweig, Arthur Koestler etc.

Cel mai cunoscut volum al său, Nesațul, trece aproape neobservat în momentul publicării, dar este recuperat de critica postbelică, fiind considerat de atunci unul dintre cele mai importante romane ale generației poloneze interbelice. Roman psihologic, roman freudian, roman erotic, roman al pesimismului, roman distopic, iată câteva dintre etichetele care i s-au pus lucrării de-a lungul timpului. Scenografia este una a viitorului îndepărtat în care Europa este comunistă, în timp ce Polonia este condusă de un dictator genial, Kocmołuchowicz, ce reușește să salveze țara de la comunizare, fiind privit ca ultimul apărător al continentului în fața unei iminente invazii chineze, comuniste, imperiu care între timp cucerise chiar și Rusia.

Acțiunea romanului este însoțită de personaje construite freudian, supuse unor obsesii puternice și suferind de complexul lui Oedip, de exemplu relația dintre tată și fiu (personajul principal). Kapen, bătrânul, este adorat, temut și disprețuit de către Ganezyp, tânăr care simte o atracție bolnăvicioasă pentru propria sa mamă, o femeie tânără și frumoasă, pentru grațiile căreia fiul întră într-un conflict deschis cu propriul său tată. Mai mult, acțiunile protagonistului sunt influențate de un vizibil sentiment de inferioritate față de femei, care sunt înfățișate în această realitate a viitorului drept creaturi (demonice) aflate în permanent conflict cu bărbatul. Desele scene erotice descrise de Witkiewicz sunt construite folosind stilistica aridă a observației științifice care consemnează mai degrabă un ritual de împerechiere între mascul și femelă – „Witkiewicz nu vede aici nimic altceva decât lupta dintre bărbat și femeie, căci lui îi plăcea să se războiască cu femeia, așa cum mărturisește singur, căci nu credea în posibilitatea unei înțelegeri între reprezentanții celor două sexe” [1]

Prins în această lume a delirului sexual dezlănțuit, protagonistul devine treptat schizofrenic, iar manifestările sale paranoide, dezorganizate, uneori catatonice sunt folosite pentru a dezvălui această distopia viitorului. Captiv într-o societate totalitară, amenințată mereu de pericolul chinezesc, al cărei artizan este ideologului Murti-Bing, individul devine doar o celulă într-un mecanism al nivelării și atomizării. Acest lucru se produce prin ingerarea unui drog denumit DAVAMESK B2, care anulează capacitatea de a gândi independent, anihilând astfel personalitatea și voința individului, care se tansformă astfel într-un om nou, într-o nouă specie.

Această previziune apocaliptică intră însă într-un conflict aproape filosofic cu sentimentele metafizice și cu nevoia de armonie a lui Ganezyp, o justificare de fapt și a titlului romanului – nesațul: incapacitatea de a satisface nevoia umană de sens, aflată într-un vid indus artifical de substanțele consumate, care împuținează până la aneantizare Adevărul, acel Via et veritas et vita care plasează în echilibru divin forțele ce se manifestă în noi și prin noi, fără de care umanitatea nu poate trăi în armonie și unitate.

Potrivit lui Witkiewicz, esențială este existența individuală, teză pe care o va exploata în Nesațul, existență care trebuie supusă unui proces de autoreflecție și auto-chestionare: „De ce sunt tocmai această ființă, și nu o alta? În acest loc al unui spațiu infinit și în acest moment al unui timp infinit? În acest grup de ființe, tocmai pe această planetă? De ce exist în general? Oare aș putea să nu exist deloc? De ce în general există ceva?”[2] Conflictul care se naște din această confruntare a individului cu sine însuși îl numește „simțul metafizic al bizareriei existenței” – această cercetare își găsește răspunsul în religie și filosofie. Eșecul metafizic intervine atunci când noile sisteme filosofice se contrapun individului: „În decursul acestei lupte cu Taina Adevărului, Taina și-a lepădat tot mai multe veșminte și a sosit vremea să vedem un trup gol, tare, din care nu se mai poate da jos nimic, de nepătruns și de neînvins în indiferența sa de statuie moartă.”[3]

Singura salvare de la această distrugere totală, care în treacă fie spus era asociată de Witkiewicz cu modernismul și arta abstractă – pe care le considera perverse și le asocia cu revoluția socială și cu marxismul – este arta, a cărei diversitate a formei reprezintă singura cale prin care individul poate să anihileze sentimentul „bizareriei existențiale”, deoarece creația artistică este rareori comunitară, ci mai degrabă ține de meditația individuală și proiecția singulară, intimă, a felului în care artistul înterpretează realitatea imediată. Astfel că în Nesațul, pentru a ilustra mai bine decăderea societății, arta este redusă la o expresie a nebuniei, care în loc să glorifice adevărul ontologic, căutau să ilustreze și să preamărească etica – o critică indirectă a pozitiviștilor logicieni, influenți în anii apariției romanului, precum Henri Bergson, care puneau intuiția mai presus de gândire. „Scopul nostru, spunea Witkiewicz, nu este un nonsens programatic, ci mai degrabă extinderea posibilităților compoziționale fără a ține seama morțiș de consecintțele vieții, adică fantasticul psihologie și al acțiunii ce oferă, după părerea noastră, o totală libertate în compoziția formală.”[4]

Stilistic, romanul preia din expresia nebuniei personajului principal, cu o sintaxă inegală, cu o structură imprevizibilă, mai de grabă senzorial, pare scris în grabă, intenția fiind însă aceea de a înfățișa frământarea relației sale cu universul distopic pe care îl crează. La fel este și limbajul folosit de Witkiewicz, un amestec de termenii științifici cu cei filosofici, cuvinte inventate cu descrieri evocatoare, alternând expresiile vulgare atunci când descrie aproape vitriolic scenele de sex, cu cele ale cercetării intelectuale. Astfel, Witkiewicz poate fi conseiderat „un percursor polonez al lui Céline sau Sartre, iar sub aspectul îndrăznelii cu care abordează chestiunile sexuale poate fi apropiat, fără îndoială, de D.H. Lawrence și cunoscutul roman al acestuia, Amantul Doamnei Chatterley. Evident, din cauza limbii de circulație restrânsă în care a fost scris, romanul său nu a putut stârni valurile pe care le-au făcut autorii occidentali”.[5]

Finalul romanului este unul apocaliptic. Europa se află în fața unei iminente invazii chinezești, a rasei galbene. Înainte de bătălia finală, Kocmołuchowicz, care guvernase Polonia cu o mână de fier, se predă invadatorilor, care îl decapitează cu mari onoruri. Se instituie o nouă ordine, iar poporului cucerit i se permite să existe mai departe sub orânduirea Ministerului Mecanizării Culturii, un organism anacronic, totalitar, nimicitor. Totuși, Witkiewicz introduce o remarcă menită să rescumpere, într-un fel, capitularea Europei în fața invadatorilor chinezi, supuși și ei mecanismului totalitar: rasa galbenă nu are cum să supraviețuiască de una singură, e epuizată genetic, iar singura salvare este hibridizarea celor două popoare – toți chinezii sunt obligați să se căsătorească cu bărbați / femei albe, pentru a crea o nouă rasă a cărei trăsătură dominantă este docilitatea specifică națiunilor orientului îndepărtat, căreia i se vor adăuga genialitatea și inventivitatea popoarelor albe.  Destinul acestei noi rase, considerată superioară, este acela de a prospera comunitar, dezindividualizant – atomizarea pentru totdeauna a „existenței individuale”:

„Domnilor, aveți dreptul la câteva cuvinte explicative în legătură cu scopurile și metodele noastre. Chestiunea este simplă, la fel și construcția morii noastre de rugăciuni: nu sunteți capabili să guvernați și sunteți epuizați din punct de vedere rasial. Noi suntem capabili; inteligența noastră adormită de veacuri s-a trezit în momentul în care a primit alfabetul vostru genial. Știința noastră s-a situat dintr-o dată mai presus de a voastră. Atunci am considerat că nu știți să guvernați, dar noi știm. (…) Dovada superiorității noastre este organizarea noastră și a altor popoare înrudite cu noi. Trebuie să vă învățăm. (…) Dar mai este încă o problemă: și noi suntem epuizați într-un anumit sens – nu așa ca voi. Trebuie să ne împrospătăm din punct de vedere rasial, trebuie să vă înghițim, să vă digerăm, creând astfel o nouă rasă, galbenă-albă, în fața căreia – așa cum au demonstrat institutele noastre de cercetări socio-biologice – se vor deschise posibilități necunoscute. (..) Creșterea națională a conducătorilor, dezindividualizați în sensul bun al cuvântului, este unul din principiile de bază al programului nostru.”[6]

Lumea viitorului, odată cucerită, este supusă unui proces de disoluție, iar individul este strivit de tăvălugul unui discurs pragmatic, rasial, politic și social care există doar în limita extremelor sale:  progres – regres. Witkiewicz șarjează catastrofist, optica sa fiind îndreptată în primul rând spre societatea poloneză și europeană din preajma anului 1930, una frământată de popularitatea crescândă a celor două curente care se vor și înfrunta un deceniu mai târziu: comunismul și nazismul. Însă, mai mult decât să prezinte alegoric tensiunile vremurilor sale, polonezul este zbuciumat în mare măsură de întrebarea care l-a frământat aproape tot timpul vieții – care mai este rolul artistului în această nouă lume, cu reguli noi, în care arta deservește mai degrabă gândirii politice și sociale? Prin Nesațul, Witkiewicz dă frâu liber propriilor temeri cu privire la pierderea artei ca Formă Pură (o sintagmă folosită chiar de el), personală, nealterată, intimă și unică a individului, singura care poate salva umanitatea de propria-i distrugere. Înfricoșat de prăbușirea ultimelor vestigii ale lumi vechi, odată cu invazia Poloniei, Witkiewicz alege sinuciderea ca pe un gest firesc, cel al artistului care iese din scenă, fără să privească înapoi, odată cu ultima cădere a cortinei.

Bibliografie selectivă

Miłosz, Czesław, Istoria literaturii polone, editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2017;

Wat, Aleksander, Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european, Editura Humanitas, București, 2014;

Witkiewicz, Stanisław Ignacy, Nesațul, Editura Universității din București, București, 2021.

[1] Anca Irina Ionescu în prefața Stanislaw Ignacy Witkiewicz, Nesațul, Editura Universității din București, București, 2021, p. 13;

[2] Stanisław Ignacy Witkiewicz în Czesław Miłosz, Istoria literaturii polone, editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2017, p. 453;

[3] Idem;

[4] Ibidem, p. 455;

[5] Anca Irina Ionescu în prefața… op.cit. p. 15.

[6] Nesațul, op. cit. p. 400;