Năpasta

Lumina ce venea pe ușa deschisă s-a așezat exact pe fața sa, pe perna sa, de parcă cineva le poruncise razelor de soare să-l trezească. S-a ridicat ușor cu pernă cu tot și s-a întors pe partea stângă. Făcuse asta să se ferească de lumină? Poate, dar cine îi cunoștea tabieturile știa că acolo, în stânga patului se găsea noptiera, iar la ora aceea bucata de lemn de deasupra ei ar fi trebuit să poarte ceașca din porțelan alb înflorat cu arabescuri colorate din care să se ridice către tavan aburul de poveste al cafelei.

– Hei, tu, cadână necredincioasă, tună el, unde este cafeaua mea?

– Nici n-ai făcut bine ochi și vrei să bagi la bostan? se auzi de undeva, de alături, vocea lui Sibel, odată cu sunetul unor vase de metal lovite între ele. Azi trebuie să ai răbdare, vine imediat licoarea magică.

Se trase iarăși sub plapuma moale precum melcul în carapace când este nemulțumit de ce găsește afară și adormi. Deschise ochii parcă pe bucata ceea de nisip de sub malul ce stătea să cadă. Soarele amețitor al amiezii pârjolea nisipul fin, puteai să pui ibricul de cafea în el sau să fierbi un ou, gonind și ultimii oameni spre locuri mai răcoroase.

Rămăsese doar el, înghesuit între două pietre mari pe care apa le uda la intervale egale de timp cu un clipocit precum cântatul unui cuc lipsit de vlagă dintr-o pendulă neîntoarsă de multă vreme. Îi era cald, vedea în fața ochilor fata morgana purtând cohorte de oști ale văzduhului către mal, ca pe niște oști invadatoare tăcute și vrednice, iar uneori simțea cum i se învârte capul cu toată întinderea albastră-verzuie ce-o avea în față. Cu toate astea, nu se îndura să părăsească plaja cu nisip cenușiu pe care îl adusese turcul cel bătrân, gazda sa. Peste câteva ore știa că trebuie să plece și nu credea că viața îl va răsfăța atât de mult încât să poată reveni vreodată.

Era prima oară când venise la mare. Frământările din țară, cu revoluția care se părea că nu se mai termină, cu frământările și nesiguranța oamenilor incitate de ideile din Piața Universității și venirea minerilor în capitală chiar cu o zi înainte de plecarea lui spre est, nimic nu-l împiedicase – sau poate toate îl împinseseră – să urce în tren și să-și îndeplinească visul de a vedea marea. Ajunsese în Constanța, iar de acolo luase un alt tren, unul leneș, cu multe popasuri, ce se târa alene către sud. Norocul lui, pentru că în acel tren întâlnise un vârstnic singuratic ca și el.

– Nu ai unde să te cazezi și nici bani prea mulți? Îți spun eu ce să faci: cobori la prima stație și întrebi de Kemal.

Kemal era bătrân, dar viguros, pe palmele sale late se cunoșteau încă bătăturile ramelor la care trăsese o viață întreagă, ca „mare ataman la flota cooperativei”, cum îi plăcea lui să numească slujba de șef al echipei de pescari. El îi dăduse o cămăruță joasă, pe care se intra separat direct din curte, cu un pat și un scaun pe care se afla un lighean cu apă.

– Masă ai afară, dar nu de masă trebuie să te îngrijești, trebuie să ai ce pune pe ea. Cu ce te ocupi tu?

– Muncesc la…

– Dacă îți place să muncești este de ajuns. Nu contează unde. Nu moare nimeni de foame dacă îi place munca.

L-a dus cu el peste câmp, printre câteva sole cu legume și pepeni, până într-un loc din care se vedea, imensă, frumoasă, liniștită, marea, apoi i-a arătat o potecă:

– Eu am coborât-o de mii de ori, acum e rândul tău. Nisipul ei e praf de mătase, pietrele ei sâni de cadână mângâiați de palma lui Allah, apa ei lacrimă de sultană în care nu s-a înnecat nimeni de când mă știu eu.

– Și cum vin înapoi, nene Kemal? Dacă mă rătăcesc?

– Dacă te rătăcești înseamnă că nu meriți să ajungi.

I-a întors spatele și a pornit-o spre sat, sprijinindu-se uneori în bățul alb, lustruit, strâmb la capătul de sus, ce-i ținea loc de baston.

Doar când s-a aflat jos, sub promontoriu, a văzut că nu este singur. Mai erau oameni care stăteau aproape de peretele galben, singuri sau însoțiți. Unii vorbeau între ei, cei singuri își vedeau de baia în mare și bronzul lor, toți păreau însă dispuși să dea mării cuvântul de fiecare dată într-o liniște ruptă doar de câte un strigăt de pescăruș sau izbitura mai puternică a unui val de pietrele de pe plajă. Făcea o baie în mare, încercând să învețe mai bine să înoate, stătea pe plajă tăvălindu-se uneori ca un copil prin nisipul fin – îi plăcea, când se ridica din nisip, să-și simtă corpul îmbrăcat în particulele strălucitoare ca un praf de stele – pe care îl lăsa să stea pe el, să îl coacă, să-i scoată din picioare și din spate durerile căpătate în uzină cu fierbințeala lui.

Când simțea că foamea îi face stomacul să vorbească, deranjând liniștea acelui colț de mare, urca poteca strâmtă printre buruieni și se afunda în sole. Fuseseră adunate legumele de pe ele, iar pepenii fuseseră adunați, colibele paznicilor rămăseseră pustii, dar pe câmp, cu mici eforturi și puțină iscusință, mai puteai găsi un ardei sau o pătlăgea cu care să-ți potolești stomacul. După prima zi, căpătase de la nea Kemal o turtă de pâine – „E făcută de mine în spuză”, îi spusese bătrânul – pe care el o învelise în cămașă și o așezase în stuful celei mai apropiate colibe de plaja lor. Era un adevărat festin pâinea dulce, mâncată economicos, pentru că nu și-a pierdut elasticitatea nici la ultima firimitură, cu roșie mușcată ca pe măr și sarea presărată după fiecare mușcătură.

A doua zi, a dibuit și un loc în care, printr-o minune, părea că bostana rămăsese neculeasă. Lua un pepene potrivit ca mărime, îl trântea de stâlpul cel mai gros al colibei și sorbea cu nesaț zeama dulce-acrișoară, mâncând cu toată fața din forma neregulată a bucății de pepene, fără a ține seama de zeama ce i se scurgea pe lângă buze.

Așa l-au văzut și alți oameni care făceau acelaș drum ca el și au crezut că el este paznicul câmpului de legume și pepeni. Împinși de poftă și cu gurile pline de apă, au început să-l ispitească cu bani:

– Mi s-a făcut poftă. Dă-mi și mie un pepene!

El pleca și căuta, apoi aducea câte un pepene, iar ei îi dădeau câțiva bani, ca la piață.

– Dă și dumneata cât crezi, le spunea el, cât te lasă inima.

Iar pe ei „îi lăsa inima” să dea cu mărinimie bani tânărului vesel și amabil, doar erau în concediu, nu aveau de ce să se zgârcească, iar el avea cu ce să-și cumpere din sat pâine și chiar câte ceva pentru mesele de dimineață și de seară.

De la un timp însă, i se părea că doi ochi nevăzuți îl urmăresc. La început i s-a făcut frică. Dacă cei cu ferma?… Seara i-a spus lui nea Kemal, iar acesta l-a liniștit calm, fumându-și pipa rezemat de peretele casei:

– Stai liniștit, băiat! Cei de la fermă nu calcă pe acolo până la toamna târzie, dupa bruma, când trebuie aram pentru primăvara.     

– Dar atunci?… Cine ar putea să mă urmărească?

– O părere a ta, băiat. Cine să stea dupa un negricios?…

– De la soare, nene Kemal.

– …Numai pele și os? Mai mult pele. Unul care șede la mare de cinci zile și nici gust la pește nu cunoști?

– Cum să fac, nene Kemal, să prind și eu măcar un amețit de guvid?

– Ultima camera plină ochi are scule, du-te și caută ceva pe potriva la tine!

A intrat în camera cu miros de cherhana stârnit de căldură și s-a minunat: era plină cu tot felul de ustensile mari, de plase, pe care el nici nu le știa denumirea, nici vorbă să le poată folosi. A ieșit la bătrân dezamăgit:

– Credeam că ai și dumneata undițe, lansete, mulinete, mincioguri, juvelnice, cârțige și fire… De-astea simple, de care am auzit și eu. Pe celelalte nici nu știu de unde să le apuc și ce să fac cu ele. Cred că ai glumit când m-ai trimis acolo, nene Kemal.

Bătrânul l-a împins ușor în ultima cameră și a închis ușa după ei. S-a strâmbat, fără aer simțea că se sufocă.

– Nu-ți place miros? Dar pește îți place? Dacă balega nu-ți place cum poți mulge la vaca? Tragi miros până ce nas al tău nu-i fudul! Iată, asta năvod este, pentru oameni mari nu pentru copii, iar asta ava, tot la un fel. Asta vintir este, vârșă, îi arătă el un coș din nuiele de forma unei pâlnii, dar pentru copii este, cei care învață. Pentru copii mai mari, ca tine, asta este, napasta, prostovol adică.

A luat de la bătrân plasa cu bile de metal la un capăt, ce se strângea ca un clopot, ca o pâlnie, dacă țineai bine sfoara din celălalt capăt. Au ieșit afară, iar Kemal l-a pus să se urce pe trunchiul găunos al unui nuc ce începuse să se usuce și fusese tăiat, apoi i-a pus prostovolul în mâini:

– Se ține așa, ca o domniță în rochie care vrei să nu murdărești poala la ea. Prinzi așa, iar acum arunci. Asta la tine nu se îndemâna, mai sui o data!

Au repetat aruncarea de trei ori, iar bătrânul l-a privit mulțumit, dar nu s-a putut abține de la un comentariu ironic:

– Ai grija, dacă nu tragi tu la peștele, trage peștele la tine!

Ziua următoare nu s-a mai văzut cu plaja lui cea dragă, a plecat la un lac, aflat vreme de un ceas de mers în contra răsăritului, unde se afla marea, cu prostovolul într-o traistă. Bătrânul l-a sfătuit să nu deschidă pentru oricine traista cu prostovolul, căci nu este voie să pescuiești cu el fără o autorizație specială.

A căutat colțul de mal dintre stufuri pe care i-l indicase nenea Kemal, Pintenul Diavolului, cum îi spusese el, și-a scuipat în palme și a făcut cu scula de pescuit rotația aceea pe care o învățase pe ciotul de nuc din curtea bătrânului. Bilele metalice, probabil din plumb, s-au deschis ca un trandafir ce își desface bobocul într-o clipă, s-au așezat pe apă desenând un nufăr uriaș, cu marginile din stropi de apă și plasa albă închipuind petalele florii, apoi plasa a dispărut grabnic, înghițită de apa verzuie, încrețită de rogozuri și mătasea broaștei. A tras de năpastă, de prostovol, dar acesta s-a mișcat doar puțin. „Este greu, și-a zis, recolta este bună. Îl scot pe ăsta și mai trag o dată, chiar dacă bătrânul mi-a spus că ajunge o singură aruncare.”

L-a scos cu greu, dar în plasă nu era ce spera el. Erau câteva fâțe, era și un ciortan, destul cât să mănânce pe săturate, dar el nu voia să se împace cu gândul că a bătut atâta drum pentru câțiva pești. Și-a curățat prostovolul și l-a aruncat din  nou, dar de data aceasta recolta a fost și mai mică, adică a scos mai puține fâțe și un ciortan și mai mic decât primul.

S-a ambiționat, a zvârlit cu peștii scoși în iarbă, și-a curățat încă o dată năpasta, iar cercul de pe apă s-a făcut parcă mai mare și mai frumos decât în primele două dăți. „Acum e acum!” s-a îndârjit el și a tras strașnic de sfoară pentru a scoate plasa afară. Sfoara s-a încordat, pătrunzându-i pielea mâinii, dar el nu putea să renunțe. Cum să scape prada cea mare? Simțea brațele slabe, neputincioase, dar el trăgea, trăgea, chiar dacă nădușeala de pe frunte îi ajunsese în ochi și simțea cum prostovolul se duce în jos, tot mai jos, trăgându-l după el.

A scuturat cu o mișcare a capului părul lung, căzut în față și o dată cu el transpirația. Pentru o clipă i s-a părut că acolo, sus, în salcia cu mlădițe căzute spre apă ca părul său, zărește ochii mari, negri, care i se părea că-l urmăresc de când ajunsese atât de aproape de mare. „O părere a ta, băiat”, își aduse aminte vorbele bătrânului și continuă să tragă.

Trăgea el în sus, trăgea plasa în jos… Simți că nu mai poate, că sfoară sucită de el pe palma dreaptă îi străpunsese pielea și un lichid lipicios îi făcea și mai lucioasă, și mai lunecoasă, mâna dreaptă. Se aplecă ușor cu mâna stângă întinsă, gândind că dacă va apuca de ochii plasei, va reuși să o scoată. Capul îi devenise greu, mâinile îi deveniră neputincioase și simți cum se prăvale în apa caldă, clocită, amestecată cu fire de rogoaze și mătasea broaștei, ca un bolovan. Era așa plăcut acolo! Apa îi venea ca o pătură ușoară ce aduce răcoarea dimineților de vară, mâinile păreau că plutesc și se leagănă o dată cu apa aproape verde…

De atunci n-a mai știut nimic. S-a trezit pe iarba colțului de mal dintre stufuri, de pe care aruncase prostovolul, tușind și dând afară apa înghițită, sub mantia ochilor negri pe care i se tot păruse că îl urmăresc. Nu era o părere a sa, era chiar o fată, o fată cu păr negru împletit în două codițe pe după urechi, cu obrazul rozaliu și ochii mari, negri, care îi ținea capul în poală, iar din când în când i-l ridica și îi turna pe gură dintr-o sticluță prinsă de centura de la brâu, câte o înghițitură dintr-un lichid leșios, sărat, ce îi dădea o senzație de vomă și îl făcea să scoată afară apa înghițită în lac.

– Hei, trezește-te siska, kemikli adam! (slăbănog, în limba turcă – n.a.)

Fata era udă ca și el, hainele subțiri i se lipiseră de corp și părea o zână căzută din văzduh în nopțile de Sânziene, o dată cu roua dimineții. „Deci ea m-a salvat de la înec!” Buzele ei se apropiară de ale lui și i le sărutară, iar picături de apă din păr îi căzură peste față.

Se trezi din vis odată cu mirosul de cafea ce îl chema la viață. Fata? Ce fată? Era Sibel, Sibel a lui care „îi scosese peri albi” timp de 30 de ani.

– Trezește-te, puturosule! îi zise ea depărtându-și buzele de ale sale. Sau ai visat din nou visul acela cu fata care te salvează?

El o trase deasupra sa și o ciupi ușor de un sân.

– Fă-mă iar fericit, ca în „O mie și una de nopți” ale voastre, cadână necredincioasă! Te rog, te implor!

– Iar visezi, siska? Trebuie să plec la serviciu.

– Sibel, tu, preoteasă a zeilor, oracol al lumii, mamă a Ioanei și a lui Erol, cei mai frumoși copii de pe tot globul pământesc, frumoasa frumoaselor și minunea minunilor!…

– Nu te mai ruga atât, știu ce vrei.

– Chiar știi?

– Atunci când te-am salvat de la înec din balta puturoasă la care te-a trimis Kemal dail, unchiul meu, ți-am dat să bei o licoare – cam rea la gust, dar folositoare ție atunci – dintr-o sticluță pe care o purtam la brâu. Vrei să știi…

– Da, da, vreau să știu, vreau să știu, se copilări el. Vreau să știu ce era în sticluța aceea. Mi-ai promis!

– După ce Kemal dail mi-a spus că are în curte un băiat care lui îi place și mie mi-ar plăcea, am fost umbra ta, siska. După două zile mi-ai plăcut, iar în a treia zi mi-am umplut sticluța și am purtat-o la brâu până când…

– …Până când m-ai salvat…

– Eu te-am salvat de la înec, omul meu, tu m-ai salvat pentru tot restul vieții.

Sibel se îndreaptă către ușa dormitorului, stergându-și o lacrimă atunci când fu sigură că el nu o vede.

– Stai, stai! Unde fugi, cadână rea ce ești? Mi-ai promis… Ce vrăji mi-ai făcut? Ce era în sticluța aceea?

Sibel pufni în râs și se întoarse la el zâmbind printre lacrimi:

– Apă de mare, prostule! Auzisem că cine bea apă din mare, nu se mai dezlipește de țărmul ei. Și uite că așa a fost.