Infestație

Holurile castelului, căptușite cu portrete ale foștilor conducători pe dedesubtul cărora se formase un strat de mucegai gros și negru, se cutremurau sub pașii răstiți ai primului sfetnic. Înalt de aproape doi metri, cu mustața răsucită și barbișonul tăiat drept, cu ochiul stâng ascuns sub un monoclu cu rama aurie, îmbrăcat într-o tunică lungă ce stătea să plesnească, abia ținându-se în doi nasturi în preajma pântecelui nefiresc de bombat, sfetnicul intră în sala tronului cu o figură impunătoare, făcu o scurtă plecăciune, atât cât îi permiteau încheieturile slabe, apoi înaintă printre gărzile imobile, care așteaptau ordine, cu sulițele orientate spre tavan și coifurile de fier trase peste ochii sticloși.

Regele șobolanilor moțăia pe tronul de aur și părea că nimic nu putea să-i disturbe liniștea. După-amiaza de primăvară era searbădă, mai că nu ploua, iar frigul se strecura mișelește printre crăpăturile zidurilor și i se cuibărea în oasele bătrâne. Conducătorul era bătrân, îndesat și chior de un ochi, dar urechile îi funcționau perfect, iar când auzi pașii zdraveni ai sfetnicului, își ridică imediat mustățile.

– Majestate, iertare! i se adresă slujitorul, parcă tunând. Avem o problemă gravă, altminteri nu v-aș fi deranjat.

– Ce s-a întâmplat? Naște vreuna dintre soțiile mele? chițăi regele cu glasul sfrijit.

– Încă nu, Majestate. Următorii moștenitori trebuie să sosească abia la echinocțiu. Avem altă problemă, la bucătăria regală. Una dintre bucătărese a descoperit că… Ei bine, avem oameni.

– Poftim? făcu regele, ridicându-și capul ascuțit din pumnul pe care și-l sprijinea. Oameni?

– Da, Majestate. Mă tem că avem oameni în bucătărie. Este o situație foarte neplăcută, sunt conștient de asta, și nu putem lua măsurile firești din cauză că nu vrem să riscăm otrăvirea hranei. De aceea am venit să vă cer sfatul.

– Asta-i bună! Auzi, oameni în bucătărie! Cum e posibil? Oare servitoarele nu fac destulă curățenie acolo? Au lăsat cumva firimituri de mâncare pe blaturi? Incredibil!

Regele, însuflețit de furia proaspătă, se ridică de pe tron cu greu, abia târându-și oasele firave, care pocneau scurt la fiecare mișcare, și coborî cele câteva trepte învelite în carpeta roșie și groasă. Labele lungi erau ascunse în niște pantofi de lac bine lustruiți, încununați fiecare cu câte un nasture de aur în dreptul limbii, picioarele subțiri îi erau învelite în ciorapi albi din cel mai bun bumbac, roba ceremonială, cusută cu fir de aur, i se revărsa ca o cascadă de satin de pe umerii strânși, iar pieptarul albastru abia-i putea susține pântecele bombat. Pe cap, între urechile din care înotau afară multe fire de păr alb, coroana de aur, încununată cu rubine, îi stătea puțin strâmb.

– Vă cer iertare, Majestatea Voastră, spuse sfetnicul, prefăcându-se umil în fața siluetei pe jumătate cât mărimea lui. Vă promit să mă dedic exclusiv acestei probleme până când vom scăpa de paraziți. M-ar ajuta mult să primesc sfatul luminat al Luminăției Voastre!

– Încearcă prima dată să pui curse, Sven! Sigur ai să prinzi măcar câțiva. Trebuie să scăpăm de ei cât mai repede. Mă umple de scârbă gândul că mișună oameni pe la bucătărie! Sper să nu ajungă și prin camerele copiilor!

– Iertare, Majestate, se încovoie sfetnicul încă și mai tare, până ce abia mai putea respira din cauza pântecelui.

Cei doi nasturi care-i țineau tunica urlau mutește, rezistând eroic în fața presiunii. Regele molfăi în gol, a scârbă, de câteva ori, fixându-l pe sfetnic cu ochii lui mici și apoși. În jurul lor se formaseră două petice de blană grizonată care urcau spre urechi și care lăsau impresia că purta o mască de bal deasupra botului lung.

– Ordonă ca mâncarea să fie gătită în bucătăria mică până ce se va rezolva problema! Nu vreau să pățească ceva vreuna dintre soțiile mele, sau chiar eu.

– Desigur, Majestate! Îndată! încuviință sfetnicul, îndreptându-și spatele chiar înainte ca cei doi nasturi să cedeze.

Se retrase fără să-și ia fața de la rege, apoi, când ajunse din nou în dreptul gărzilor care flancau ușa, se răsuci pe călcâie și ieși pe coridor. Se duse glonț la bucătărie, unde zeci de șobolance cu șorțuri albe, apretate, dădeau de zor din lăbuțele lor rozalii ca să termine cât mai repede de pregătit mâncarea. Ora cinei avea să vină în curând și niciunui membru al familiei regale nu-i plăcea să aștepte după mâncare, cu atât mai puțin celor nouăzeci și cinci de moștenitori care erau în creștere ori nevestelor însărcinate care pofteau tot timpul la bunătăți. Sfetnicul, însă, ordonă tuturor să se oprească pe dată și să înceapă mutarea oalelor și ustensilelor trebuincioase în bucătăria cea mică, aflată tocmai în aripa estică a castelului. Oftând și mișunând pe sub mustăți, șobolancele bucătărese apucară fiecare câte o oală aburindă ori câte un platou gata ornat și ieșiră pe rând din bucătăria infestată. Porniră în șir spre cealaltă parte a castelului, formând un marș al salvării cinei. Văzând că treaba mergea anevoios, sfetnicul chemă ajutoare, iar odată cu servitorii și valeții, șirul se îngroșă, devenind acum un mare vierme cenușiu care își unduia trupul pe holurile lungi și întunecate.

Când în sfârșit bucătăria principală fu eliberată, sfetnicul puse să se stingă bine focul în vatră, apoi ordonă să se monteze capcane. Servitorii aduseră cutii mari de carton, cam de mărimea celor în care se țineau ouăle, apoi luară bucățele suculente de jumări rămase de zilele trecute, le așezară între două felii de pâine și trecură o sfoară prin mijlocul lor, iar în cele din urmă sprijiniră cutiile în niște bețigașe  de care legară sfoara și lăsară prăzile la adăpostul cutiilor, gata să-i ademenească pe oameni. Sfetnicul ieși ultimul din bucătărie, dar înainte de asta, suflă în toate lumânările, ca să dea impresia oamenilor că era noapte și că puteau ieși în siguranță din ascunzătorile lor.

A doua zi, în zori, porni grăbit să inspecteze bucătăria principală, însă odaia vastă se cutremură de urletul lui furios atunci când descoperi toate cutiile căzute, bucățile de pâine cu jumări furate, sforile care le legau de bețigașe, roase, și nici urmă de talpă de om. Pentru că mâncarea era acum în siguranță, hotărî să treacă la un afront mai agresiv, fără să mai ceară sfatul regelui de această dată. Chemă doi valeți și le ordonă să meargă până la vrăjitorul castelului și să-i aducă cea mai puternică otravă de oameni. În mai puțin de o oră, valeții se întoarseră cu niște tăblii ciudate, îmbrăcate într-un soi de staniol auriu.

– Ce este asta?

– Este ciocolată, explică unul dintre valeți. Vrăjitorul spune că este cea mai puternică otravă pentru oameni. Îndată ce pun pe limbă fie și un strop, devin dependenți de ea și nu se mai pot opri din mâncat, iar fiindcă este foarte dulce, oamenii pot muri aproape imediat de inimă.

– Fie, dacă așa zice vrăjitorul! Vom încerca să le dăm ciocolată!

Prima dată, sfetnicul ceru să fie înlăturate capcanele, apoi, după ce blaturile rămase goale, rupse tabletele mari de ciocolată în cuburi și le înșiră de-a lungul pereților, împrăștie și pe podea, pe sub mese, pe lângă vatră și, în sfârșit, pe lângă pragul ușii. Apoi trase obloanele, ca să nu mai pătrundă lumina zilei, și ieși din bucătărie frecându-și labele cu gheare lungi.

Între timp, fu chemat în sala unde regele lua masa, împreună cu cele zece soții ale sale. Intră fără să fie anunțat, cu o mișcare care semăna cu un strecurat subtil, însă pântecele imens îl făcu să-și zdrelească pielea de clanță și se și împiedică de un pliu al covorului.

– Ah, Sven! îl strigă regele din capătul mesei, imediat ce îl văzu. Cum merge treaba?

– Ne dăm toată silința, Majestate, îl asigură sfetnicul, sugându-și burta și umflându-și pieptul. Fiți fără grijă, mâncarea va fi gătită în bucătăria mică, pentru moment. N-aveți nicio teamă!

Ar fi fost și păcat să existe dubii, mai ales că masa gemea sub greutatea preparatelor. Erau câteva platouri cu friptură suculentă de rață în sos de portocale și smochine, oale aburinde cu tocană de vițel și legume, străchini adânci cu supă dulce de pui, galbenă ca frunzele de toamnă, cu tăiței groși și moi, platouri cu brânzeturi fine și fructe, carafe cu vin pentru rege și pocale cu suc de pere pentru doamne, farfurii cu dulcețuri și pâine prăjită, farfuriuțe cu unt, măsline și roșii, iar în mijlocul acestor delicii trona un fel de mâncare ascuns sub un capac aurit, așezat pe o tipsie atât de lată că marginile îi atârnau în afara mesei.

– Mă bucur să aud asta. Putem, deci, să ne ospătăm în liniște și fără griji, zise regele, apoi se ridică, sorbi cu botul său lung din carafa cu vin, ocoli masa și se strecură printre scaunele a două dintre soțiile sale pentru a ajunge mai aproape de tipsia uriașă. Îndată ce scoase capacul aurit, toate șobolancele începură să chițăie de groază și săriră de pe scaune, în vreme ce regele îngheță, livid la față, cu ochii ațintiți asupra micului om dezbrăcat care se înfrupta din purcelul întreg, umplut cu legume, gătit afară la proțap.

Soțiile regelui începură să danseze de groază și scârbă împrejurul mesei, iar sfetnicul rămase cu labele împreunate în dreptul centurii, parcă transformat în stană de piatră. Micul om, lung cât o plamă de șobolan adult, mușca flămând din cea mai dulce carne de pe burta purcelușului și molfăia cu poftă în timp ce o zeamă limpede i se scurgea pe bărbie și pe piept. Părea atât de fericit și avea pântecele atât de plin, încât ochii i se îngreunaseră și nu și-i mai putea ține deschiși, deși făcea în continuare mici găurele în friptură.

După ce-și reveni din șoc, regele începu să urle:

– Sven! Prinde nenorocitul de om! O să ne îmbolnăvim cu toții din cauza ta! Soțiile mele or să ia boli de la oamenii aceștia spurcați! Prinde-l!

Pe sfetnic îl trecură pe dată sudorile fricii și, mai mult bâlbâindu-se, se repezi spre masă, cu gândul să-l apuce pe om, însă omul simți imediat pericolul și sări, alergând apoi de-a lungul marginii și apoi se azvârli jos, pe covor. Șobolanii care flancau ușa se alarmară imediat și veniră lângă masă cu sulițele lor, încercând să înfigă vârfurile ascuțite în burta micului om care alerga bezmetic printre labele tuturor, însă nu reușiră decât să găurească în mai multe locuri frumoasa carpetă roșie. Doamnele chițăiau în continuare, sărind încoace și încolo, ascunzându-și boturile lunguiețe sub lăbuțele îngrijite, cu gheare pilite și lăcuite, ba chiar unele își scoseseră batistele ca să-și ascundă în ele nasurile pudrate. Regele azvârli capacul aurit de parcă ar fi fost o balegă, iar acesta căzu cu zgomot peste celelalte vase, vărsându-le și împrăștiind zemurile pe masă.

– Ce dezastru… ce dezastru… murmura el, șocat de o asemenea întâmplare.

Sfetnicul zări omul încercând să se ascundă după un picior curbat al mesei și, crezând că avea să-l prindă, se aruncă asupra lui, plonjând cu mâinile înainte, dar nu reuși decât să aterizeze pe burdihanul umflat și să-și lovească ghearele de picior. Omul țâșni înainte să fie prins și alergă cât de repede putu către ușă, apoi se strecură afară și lăsă în urma lui o hărmălaie îngrozitoare.

După această întâmplare, regele puse ca bucătăria să fie păzită zi și noapte, ca nu cumva să se urce vreun om pe blaturile unde stătea mâncarea. Ba chiar amenințase că dacă avea să mai găsească vreun om în mâncare, aveau să cadă multe capete de șobolani. Personalul regal, îngrozit mai tare de porunca regelui decât de micile creaturi rozătoare, își luă sarcina în serios, astfel că servitorii și bucătăresele începură să facă ture și să păzească blaturile, cămara cu provizii, debaralele cu saci de făină și grăunțe și căldările pline cu bucăți de carne afumate în diferite sosuri sau în untură. Șobolanii patrulau prin bucătărie cu dârzenia unor soldați, cu mustățile și urechile ciulite la fiecare mișcare sau zgomot.

Vreme de două săptămâni, nu se întâmplă nimic. Nu mai găsiră vreun om în mâncare, dar regele nu se simțea bine și părea din ce în ce mai slăbit din cauză că nu mai mânca pe săturate, înnebunit de ideea că umblaseră oameni spurcați prin mâncarea lui. Devenise mai agitat și mai nervos, și nu mai dormea cu niciuna dintre soții, ci prefera să doarmă singur în bibliotecă, chircit pe un jilț tapițat și învelit cu o pătură groasă. Avea impresia că vedea oameni peste tot. Fiecare umbră mai vagă ce i se înfiripa în colțurile ochilor sticloși trebuia să fie un om pe care privirea lui ageră îl ratase. Înnebunit de spaima și scârba micilor creaturi rozătoare, începu să aibă vise tulburi și să se trezească urlând.

În sfârșit, veni vremea ca soțiile să nască, iar palatul se umplu din nou de chițăituri de pui de șobolan. Regele îi îndrăgea pe toți, fie fete sau băieți, și le dădu nume frumoase tuturor, își ajută nevestele cum putu, trimițând fiecăreia daruri și bunătăți alese, însă de-acum că veniseră puii, era și mai măcinat de prezența oamenilor. Dacă nu scăpau repede de ei, puii aveau să se îmbolnăvească negreșit și nu voia în ruptul capului să se întâmple așa ceva.

Ca să sporească agerimea servitorilor și, mai ales, a sfetnicului, le reduse tuturor simbriile la jumătate, amenințând încă o dată că următoarea măsură pe care avea s-o ia, dacă nu scăpau mai repede de oameni, avea să fie tăierea capului. Servitorii primiră noile vești cu mai multă prezență de spirit decât sfetnicul Sven, pe care-l ustura tăierea salariului mai mult perspectiva tăierii capului. În ciuda eforturilor, nu reușea cu niciun chip să scoată oamenii din ascunzișurile lor, nu găsise niciun cuib de oameni ascuns în pereți sau sub podele, deși pusese să fie date la o parte până și dalele de piatră de pe holuri, plăcile de lemn din bucătării și cămări, tapeturile și foile fine de lambriu lustruit.

Într-o zi, pe când se plimba prin curtea castelului, cu mâinile împreunate sub centură, îl zări pe cel mai mic prinț moștenitor din seria trecută, un pui de șobolan oacheș și rotunjor la față, nu mai mare de cinci ani, jucându-se în preajma grajdurilor, râzând de unul singur și bucurându-se dintr-un fleac copilăresc. Curios să vadă și el motivul chiotelor micului prinț, sfetnicul Sven porni într-acolo cu spatele drept, numai că i se înmuiară picioarele atunci când ajunse în dreptul ușilor. Când îl simțiră, caii nechezară scurt, frământându-și nările. Văzu oamenii mișunând pe grinzile de sus, dar ceea ce-l îngrozi cu adevărat fu momentul furiș în care-l suprinse pe  prinț strecurând un pui de om chiar în buzunarul tunicii sale de catifea albastră.

– Tu! Tu ai adus oamenii în castel! Tu! urlă sfetnicul, curpins de fibrilațiile furiei.

Într-o clipită de orbire a minții, îl împinse pe prinț într-o căpiță de fân, ferecă el însuși ușile și puse foc la ușile grajdului, iar cât timp clădirea arse, ascultă liniștit și împăcat plânsul rugător al bietului pui de șobolan, însoțit de strigătele disperate ale oamenilor, care, judecând după multitudinea de glasuri pițigăiate, erau foarte, foarte mulți. Spera, de fapt, că acolo se ascundeau toți, și că scăpase odată pentru totdeauna de rozătoare, așa că se înapoie la castel numai după ce văzu grajdul prefăcut într-un morman de cenușă.

Între timp, regele își vizita nevasta care-i făcuse cei mai mulți pui, zece la număr. Stătea întinsă în pat, pe o parte, iar doicile luau fiecare câte un pui de șobolan înfășat în cele mai fine dantele și îl duceau la una dintre țâțele mamei lui ca să sugă, apoi îl puneau să râgâie și îl culcau la loc în pătuț. Regele se topea de drag numai văzându-i cât erau de mici și cum plângeau cu glasurile lor nevinvoate. După ce doicile terminară masa și puseră toți puiuții înapoi în pătuțul mare și încăpător, cât un coșuleț din nuiele împletite, cu cearșaf de satin în chip de baldachin, regele se ridică și merse să-i mai admire încă o dată, numai că, atunci când văzu și puiul de om ghemuit între puii săi, simți o durere puternică în piept, ca o gheară care-i strângea inima, și îndată rămase fără aer și se prăvăli fără viață la picioarele pătuțului.