Iapa lui Vodă

– Directoreee! Dacă-ți fut una îți mut direcția și-o să-ți iasă pe cur aerele de directoraș pe care le ai în cap!… Ochii paznicului se bulbucaseră în orbite de ziceai că-s niște bile de snooker.

Știam că are capsa pusă de cînd se stricase bazinul de la toaleta de la intrarea în han. Niște turiști cretini probabil că nu știau cum se folosește un veceu și l-au spart din greșeală. Asta se întîmplase la vreo patru zile după ce venisem la han. Am chemat un instalator care a montat un bazin nou și-i lăsase paznicului sarcină să-l fixeze cu niște silicon. Atunci paznicul a ridicat mîinile în aer și a început să rînjească prostește:

– În fișa postului scrie că sunt agent de pază! Apoi a plecat să pună niște murături, după cum îi spusese șefa de unitate în dimineața aia. Eu n-am stat pe gînduri, am făcut notă de constatare și am trimis-o șefei. Numai că mi-a trimis înapoi un răspuns sec: propune măsuri de sancționare, de preferat rețineri salariale.

*

– Pentru chestia asta am să-ți fac referat de sancționare!, i-am zis.

– Pe ce motiv?

– Nerespectarea sarcinilor de serviciu…

Venele au început să-i pulseze pe gîtul gros de ziceai că-i parazitat de-un organism extraterestru care voia să iasă din corpul lui și să-și caute altă gazdă. A început să urle:

– Băă, cîcîcea!! Să-mi faci referatul acu’, nu ca atunci, cu veceul, să-l citesc și eu, ca să nu scrii minciuni. Acu să-l scrii, că te bat mai ceva ca pe muierea mea…

Ceilalți angajați au început să rîdă.

– N-ai tupeu dacă nu-i fuți una, îl întărîta o bucătăreasă care fusese prinsă la furat și din cauza asta avea 10 milioane rețineri la salariu.

Mi-a pus mîinile în piept și se pregătea să-mi ardă una, cînd barmanul i-a strigat:

– Lasă-l măi, în pace, nu vezi că-i un copchil? Vrei să ai belele mai mari decît capul tău? Știi că ceea ce faci tu acu’ se cheamă ultraj și amenințare?

Am urcat scările împleticindu-mă și m-am încuiat în cameră. Cu o zi înainte îl rugasem să monteze dublurile la geamurile din han, că deja dăduse frigul ca floarea prin zeama de moare, și nu înțelegeam unde am greșit. De vorbit frumos îi vorbisem, de ajutat i-am promis că-l ajut și eu, chit că era a doua noapte nedormită.

Cu o seară înainte am intrat în istoria hanului. Fusese foială mare la cazări și aproape toate camerele erau ocupate. Pe la ora 1 am reușit să transmit încasările și să opresc cei 10% pentru plata furnizorilor, iar dimineață trebuia să mă trezesc la 5, cînd se elibera prima cameră. De oboseală, am încurcat mobilul meu cu mobilul de serviciu și m-am dus în cameră să mă culc.  Cînd dormeam somnul cel mai adînc sună și telefonul. Am crezut că e alarma de trezire, așa că m-am spălat, m-am bărbierit, m-am îmbrăcat la costum și am coborît scările în han. Paznicul din seara aia a făcut ochii la mine cît merele Ionatan: domnu’ director, da unde mergeți?

Păi cum unde, îi zic, am coborît la muncă.

Da știți cît e ceasul?

Cînd m-am uitat pe mobil am realizat că e cel de serviciu. Că era mobilul meu, ori cel de serviciu, ceasul arăta tot 3 și-un sfert. Îmi sărise și somn și tot, iar dimineața angajații veniți la muncă mă găsiseră ștergînd păianjenii de pe niște oale de lut.

*

– Doamnă, eu dau telefon la 112. Nu se poate!! Îl aud și acum cum urlă și trîntește. Iar camerele sun pline de turiști…

– Domnu’ director, vă rog eu din suflet, nu faceți asta, mă implora șefa de unitate. E hanul nostru și ne facem de rîs dacă află alții ce s-a întîmplat. Așa e el, e nebun, e zărghit la cap. Și la mine a sărit la bătaie. I-am simțit dosul palmei pe față, da’ am tăcut și am înghițit. Fă-i un referat de sancționare, lasă-l fără salariu o lună, două, cît vrei, numai nu implica poliția și pe șefa mare….

Dimineața m-a găsit vorbind de unul singur prin cameră ca Florin Piersic cînd rămîne fără semințe. Nu putusem să dorm de draci și, colac peste pupăză, în cameră alăturată, un turist sforăise toată noaptea de ziceai că-i un gater ilegal. Am descuiat biroul și am încropit două documente: un referat de sancționare cu avertisment pentru paznic și demisia mea, apoi le-am trimis pe mail șefei. Răspunsul a venit prompt și leșinat ca o ciorbă de burtă: voi analiza referatul de sancționare dar poate vrei să te mai gîndești la demisia ta. Îmi demonstrezi că nu știi să lupți în viață.

Mi s-a făcut negru în fața ochilor. Salariile deja aveau întîrziere 10 zile, scandal că semnasem niște dispoziții de plată deși nu trebuia(dar așa mi se spusese) aveam, bătaie era să iau de la paznic, de dormit pe sponci dormeam încă de cînd venisem la han, contractul de muncă era cu totul altceva decît ce negociasem, munca se făcea numai cu urlete, țipete și înjurături. Așa că am trimis reply: într-adevăr, doamnă, nu știu să lupt. Nu știu să lupt cu proștii.

Mi-am îndesat costumele în rucsac și, în timp ce așteptam la marginea șoselei să oprească vreun milostiv să mă ducă în oraș, m-a  fulgerat dintr-o dată: băăă, la dracu! O să vină domnu’ cu stingătoarele de la revizie și n-o să vrea nimeni să le primească, pentru că nimeni nu semnează nici măcar un proces verbal de predare-primire, în lipsa șefului.

La cîteva zile după ce am început să scriu, m-au chemat să semnez statele de plată. Cu tot cu comisioanelele din cazările pe care le facusem în nopțile pierdute.

*

Se ține cîteva secunde tasta ON, apoi din regim de OFF se apasă 130TL. Apoi începem: cantitateXpreț PRC cod produs PL ST TL. Iar la urmă musai Py daca vrei retipărirea bonului.

– Directoreeee!!! Închide în morți mă-tii ușa de la birou că ne zbenghea de la curent, striga Banderas, solistul, după ce-și sugea dinții plini cu resturi de pui la ceaun. Apoi turna o flegmă cît un pui de anacondă pe dalele de piatră, lua microfonul sictirit și se îndrepta spre masa evreilor care se piteau după pahare. Îmi venea să-mi smulg părul din cap, pentru că domnul de la notariat îmi spusese că o să vină cu niște evrei iubitori de țuică și din motivul ăsta nu voiau să fie văzuți. Țiganul simțise că e rost de bani, dar vorba aia: să nu pui niciodată jidanul față în față cu țiganul. Țiganul cere și-o să primească atunci cînd or primi evreii înapoi trupul lui Isus.

Lăutarii cîntau cinci zile pe săptămînă. Aveau carte de muncă, o cameră unde să doarmă și în fiecare zi o masă cu ciorbă de afumătură, mușchiuleț la grătar, pui la ceaun, patru sarmale în foi de varză, patru sarmale în foi de viță, colțunași și poale-n brîu. Cel mai mare scandal l-au făcut din cauza scaunelor pe care se odihneau cînd luau pauză de la lălăiala lor insuportabilă(cîntau tot timpul cu boxa la maxim pentru că erau pe jumătate surzi). După vreo doi ani în care scaunele din han au rămas ba fără un picior, ba tapițeria s-a ars de la mucurile de țigară, într-o zi s-au primit 13 scaune noi nouțe cu tapițate cu motive tradiționale. Țiganii au primit scaune fără spătar. De fapt, erau mai mult niște taburete. Cînd le-au văzut au început să urle că ei n-or să stea pe așa ceva și că vor face plîngere la ITM pentru că nu se respectă securitatea în muncă și viața lor e pusă în pericol.

Factura albă se dă clientului împreună cu bonul de casă, cea roșie merge în contabilitate, iar cea verde rămîne la cotor.

Sfîrșitul de săptămînă la han era ca ofensiva din Ardeni. Te trezeai dintr-o dată cu trei, patru, cinci autocare cu turiști de toate felurile care se întorceau de la mănăstiri. Trebuia să stai la ușă cu zîmbetul pe buze și să-i întîmpini. Cei mai mulți nu voiau decît să-și facă nevoile, se pozau în fața hanului apoi se duceau să mănînce în altă parte. La intrare aveam tot timpul un coș cu turte pe plită, o farfurie cu bucăți de slănină, ceapă și scobitori ambalate frumos. După un singur autocar, nu mai găseai nimic, ba chiar ăia mai bătrîni se îmbrînceau pentru bucățile de turtă și slănină de parcă era anafură. În urmă, veceurile rămîneau ca niște hîrdaie pline cu rahat, iar bălțile cu pișat te făceau să crezi că ești pe ulița satului după o ploaie sănătoasă. În plus, trebuia să fii vigilent mai ceva ca Sfîntu’ Gheorghe cînd omoară balaurul, să nu dispară borcanele cu șerbet și zacuști din cămara deschisă pentru vizitatori sau magneții de frigider cu Dracula din magazinul de suveniruri.

Cu meniurile era altă istorie. Nu știu cine mama naibii le-a tradus în engleză, da’-mi venea să fug în lume cînd le citeam. Mămăliga era tradusă polenta, sarmalele erau traduse drept carne cu orez învelită în varză sau viță iar micii- the famous mititei. Nici cu turiștii străini nu-mi era rușine. Într-o zi, am încercat să fiu amabil cu pensionar din Londra. I-am spus că am vizitat și eu de cîteva ori capitala Regatului. Amețit bine de țuică, mi-a trîntit-o în engleză: Da! Voi românii sunteți foarte deranjanți! Mestecați gumă tot timpul, scuipați semințe peste toți și credeți că străzile Londrei sunt pavate cu aur. Da’- mi place la voi în țară că nu le dați voie musulmanilor, care se înmulțesc  ca niște iepuri, să-și construiască moschei!

Uneori închizi ochii de oboseală deși ai multe de văzut. Alteori îmi venea să-i scot din orbite și să-i arunc, să nu văd cum noaptea, bucătarii, spălătorii de vase și debarasatorii se adunau la containerul cu gunoi și-și împărțeau pachete de carne dosite acolo de cu zi. Cînd se potolea toată vînzoleala și rămîneam singur cu televizorul pe care scria exasperant Lipsă semnal, îmi spuneam că Dumnezeu ăsta e un fel de comis Ioniță cu o ironie dată dracului. Stă pe undeva sus, printr-un han și povestește despre mine. Cel care toată viața a fugit(nu prea convingător) de băutură ca preotul catolic de însurătoare și-acu’ a ajuns director asistent la o crîșmă cu ștaif.

*

În fiecare zi, din totalul încasărilor se reține 10% pentru plata furnizorilor, 0,5% pentru cheltuieli de mentenanță și 0,5% pentru cheltuieli de publicitate. Ceea ce depășește se impută celui responsabil.

La început a fost Lăutăreasa. Ba nu. Cuvîntul. Deși Lăutăreasa s-ar fi jurat pe copiii ei, că l-a compus la sfîrșitul anilor 80 și a fost apoi preluat de marii lăutari ai țării. Cel puțin așa spunea la fiecare cîntec pe care-l dedica la cîte-o masă cu fețe buhăite de alcool. Sosisem la han într-o zi de septembrie, cînd toate lucrurile își vedeau de treaba lor: strugurii își plecau capul, mă rog, boabele, sub sabie ori sub teasc, bostanii visau să ajungă Jabba the Hutt, tractoarele se opreau brusc pentru ca oamenii care le conduceau să verifice pe Galaxy cît mai e kilogramul de porumb. Nimănui nu-i păsa că din prima zi mi se fixase target 400 de invitați plătitori de bilet la concertul Lăutăresei. Mi se repeta într-una că ăsta-i testul meu de angajare, că în două săptămîni trebuie să scot 400. Mă închipuiam un fel de Leonidas junior în continuarea filmului 300, cu Florin Piersic în rolul lui Xerxes.

Cînd nu era concertul, erau chestii mărunte care fac viața la han viață la han. Directoreeee! S-a ars becul la camera 11! Șefa urla: de-acum să comandați numai becuri cu lumină caldă! Directoreeee! La camera 4 s-a rupt colacul de la veceu!! Directoreeee! La camera 15 s-a stricat bazinul de la veceu!!! Directoreeee! S-au desprins chederele de la cuptorul de la bucătărie!!! Directoreee!!! Mașina de tocat carne merge numai pe invers!!! Directoreee!!! Mașina de spălat vase scapă apă!! Directoreee!!! S-a înfundat canalizarea!!

În fiecare seară aveam program de primit mailuri. Cel puțin 15, cu poze de pe Pinterest ori Picassa, cu decoruri și idei de bucătărie. Mi se ceruse să fac pe dracu în patru să găsesc niște recipiente de sticlă în care să punem mustul în seara concertului, să cumpăr 50 de metri de pînză de sac și 50 de metri de funie împletită. Cînd mă întrebau ospătarii pentru ce sunt, eu le spuneam că am să mă spînzur cu funia aia și am comandat 50 de metri ca să fiu sigur că nu se rupe, iar în pînză am să mă învelesc să-i scutesc pe toți de cheltuieli cu înmormîntarea. Cînd nu întrebam de contractul meu de muncă, scrîșneam din dinții mei cei noi de porțelan și-mi spuneam că, dacă ar vedea ce am ajuns să promovez, Sadoveanu și Jim Morrison s-ar fi luat de mînuță și s-ar fi aruncat în fîntîna dintre plopi, fără nici un bilet de adio.

În seara concertului nimeni nu s-a așteptat ca lumea să vină exact la ora anunțată. Recipientele comandate nu veniseră, funia la fel, șefa urla ca un suporter din liga canadiană de hochei, ospătarii m-au lăsat singur să întîmpin invitații și să-i conduc la mesele lor. Atunci mi-a venit să trîntesc de pămînt clipboard-ul cu schema sălii, să-mi iau catrafusele și să plec. Cumva am reușit s-o scot la capăt.

Pesemne că Dumnezeu voia să se apuce de stand-up comedy, iar eu-publicul, trebuia să-i suport glumele nesărate. După două zile, am aflat că, în seara concertului, venise și contractul meu de muncă în care aveam trecut salariul de 1.050 de lei brut. Și era contractul pus frumos în cutia cu funie împletită care ajunsese tot în aceeași seară.

*

Proces verbal de predare-primire: 18 stingătoare in doi timpi, 4 roți putrezite de lemn-pentru albit-, o chiuvetă de inox, o mașină de curățat cartofi, 30 de pahare Tulipe, 62 de ulcele mici sparte, 30 de ulcele mari cumpărate de la Ildiko.

Uneori, cînd înveți ceva nou, cum ar fi să bați bon de casă, ai impresia că participi la ceva important și nu-ți mai încapi în piele de bucurie. Apoi se întîmplă ceva ce-ți retează bucuria lucrului bine făcut, ca paramedicul ce retează funia spînzuratului în ultimul moment. În seara cînd am bătut primul bon pe casă la cazare, parcă eram Raymond în Los Angeles, iar casa de marcat Tom Cruise. La al optulea bon de casă îmi pierdusem concentrarea, iar dimineață, între numerar și închiderea casei era o diferență de 100 de lei. În loc de 135 de lei, bătusem 1.35.

Un alt lucru pe care nu l-am înțeles a fost de unde avem noi ideea că turiștii străini sunt un fel de viață de pe altă planetă, iar cînd ne vizitează cu navetele lor spațiale închiriate cu ziua trebuie să ne ploconim ca în fața unei racle cu moaștele Sfintei Franța, Austria sau Engletera. Într-o seară am rezervat o masă pentru 20 de italieni veniți în vizită la un preot catolic din apropiere. Și italienii aveau chef de o seară organică și tradițională românească așa că s-au gîndit că cel mai bun loc era la han. Cum a auzit Banderas că e rost de bani, i s-au mărit nările de parcă era un porc vietnamez care se adapta la mediul nostru românesc. De cum au intrat în han, italienii n-o mai scoteau din mama mia, bela, belissima, belissimo și alte asemenea. Cum nici un ospătar nu vorbea italiană și nici un italian nu vorbea ospătăreasca, a căzut păcatul pe mine -ca cerul pe daci – să mă înțeleg cu o italiancă ce o mai rupea puțin pe engleză. Împreună cu vreo cinci fufe rîdeau și făceau poze la păpușile de cîlți care atîrnau peste tot în han. Și brusc mă întreabă: marmelada di trandafir? M-am prins eu că ar fi vorba de dulceață de trandafir și le-am deschis larg ușa cămarei. Italiencele au făcut ochii cît niște obiecte zburătoare aproape identificabile și au început să strige către restul grupului aflat la masă: marmelada di trandafir!! Marmelada di trandafir!! S-au îngrămădit toți în cămară și la fiecare borcan căutau, probabil, termenul de garanție. Degeaba le explicam că totul e homemade, organic, natural, ei erau îngroziți de culoarea pink a șerbetului. Și-n timp ce, înghesuiți în cămară, se tot întrebau ce să cumpere, eu stăteam cuminte într-un colț, îmi imaginam că sunt Agatha Christie și-i omoram pe rînd, ca-n “Zece negri mititei”. Și, în cel mai tradițional spirit românesc, peste toate astea, plutea vocea răgușită a lui Banderas: “Cîntă cucu-n Bucovinaaaaa”. Iar cînd a văzut că italienii doar îi făceau semne binevoitoare cu mîna: “Cînta-mi-ați voi din cucul meu macaronarilor calici!!”. În noaptea aia, după ce s-au liniștit lucrurile, fără să mint, am visat o fostă iubită cum mă alinta în șoaptă: “marmelada di trandafir”.

Avețí o rezervare last minute pe booking. Doriți să răspundeți clientului dumneavoastră?

Și tot niciodată n-am înțeles niciodată de ce cameristele și ospătarii vorbeau în șoaptă despre cei care veneau să se cazeze la han doar pentru cîteva ore. Unii veneau cu recomandare de sus, și-atunci trebuia să pregătesc cheile de la camerele bune, adică, unde mergea dușul, prizele, unde becurile erau complete, patul era solid, dulapul se închidea, iar televizorul avea și telecomandă. Puteau să spună foarte simplu, că au venit să facă sex și vor discreție.. Dar nu. Se vorbea în șoaptă despre dat la cîrje, despre bobardeală, cîrîială. Și trebuia să stau pînă se eliberează camera, că, deh, veneau cu recomandare, și dacă n-ar fi găsit pe nimeni cînd pleacă să predea camera, sigur ar fi ajuns la urechile șefei. Care și ea nu mai folosea cuvinte cum ar fi vitrina cu dulciuri, mese organizate, ședințe de informare sau dosare. Nope. Acum se vorbea despre candy bar, despre evenimente corporate, briefing și foldere. Cu trei zile înainte de Paraschiva, am pățit-o rău de tot. Un tip rezervase prin telefon patru camere duble. Din discuția cu el mi se păruse destul de rezonabil, dar se mai întîmplase ca angajații concurenței se sune, să pretindă că sunt turiști și să blocheze trei, patru camere cu rezervări fictive. După zece ore timp în care a stat la coadă la moaște, iar mie mi-a stat inima-n gît, domnul cu rezervările și-a făcut apariția. Ca o gazdă bună, i-am arătat condițiile de cazare și am bătut palm pe loc. Imediat, în han au început să intre cinci, șase, șapte, opt, 15, 18, 19 persoane, de-am crezut că intră toată Garda Financiară. În cele patru camere, într-un final, se cazaseră 22 de persoane, din care vreo trei bătrînei vioi de ziceai că s-au vindecat după ce-au atins moaștele Sfintei. Dimineață, la plecare, i-am întrebat: ați consumat ceva de la minibar? Domnul cu rezervările mi-a spus convingător: puteți merge să verificați. N-am venit să bem, ci să ne rugăm și să ținem post. N-am consumat nimic.

La cinci minute după ce au plecat, camerista a venit cu o listă de lucruri care lipseau din cele patru frigidere: apă, alune, vin și bere în valoare de 275 de lei. Așa să-i ajute Paraschiva. Sau mai bine sfîntul Mina.

*

Angajăm personal în vederea calificării. Se oferă contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-un mediu de lucru cu tradiție.

Spre sfîrșitul lunii septembrie, șefa convocase ședință de urgență cu angajații. Lucrurile păreau să dea în clocot: deși în august se făcuseră încasări de vreo trei miliarde vechi-cu două mai mult decît targetul stabilit-, salariile întîrziau de 10 zile. Unii angajați nu se regăseau pe listele medicilor de familie, deși de la Resurse Umane li se spunea că au la zi contribuția la CAS, alții erau refuzați de bănci la credite, pe motiv că firma e în faliment. Cu o zi înainte de ședință, ospătarii se adunau în jurul unor mese pîlcuri-pîlcuri, de ziceai că-s plăieșii Neamțului în așteptarea lui Sobieski. Toți amenințau că o lasă cu curu-n baltă în cea mai aglomerată zi, să vadă ea că nu se poate fără ei. Trei ospătari erau în stare să meargă pînă pe stația spațială internațională pentru salarii, mai ales că aveau și de ce: în luna august cei trei avuseseră încasări de cîte un miliard fiecare, iar conform înțelegerii, aveau comision gras.

– Așaaaa. Ca să lămurim niște chestii. Noi nu suntem în faliment, noi suntem în insolvență, adică un fel de reorganizare. De aia nu vă dau băncile credite. Da de ce aveți voi nevoie de credite? Aveți casă, aveți pămînt, aveți animale, cu ce mai cîștigați de aici, mai strîngeți și voi cureaua!!. Noi nu muncim pentru bănci, să vă dăm vouă adeverințe pentru credite!!. Știți cît impozit plătesc eu pentru voi la stat? Și mai are tupeul Poliția Economică să vină să mă cerceteze că am cumpărat marfă de la bărbatul meu!! Eu de unde aveam să știu că nu e voie? Iar cu adeverințele pentru medicul de familie se rezolvă. Au implementat ăștia cardul de sănătate și de aia nu figurați pe liste!! Pe anul viitor aveți target 50 de nunți!

Restul ședinței angajații au tăcut mîlc. Revoluția lor se stinsese ca naționala României după ce primește gol într-un meci de calificare. După ce șefa a plecat-nu înainte să ceară ceva de mîncare și să se răstească la bucătari că găina din ciorbă nu e găină de țară ci luată de la Metro, unul din ospătari a venit amărît la mine:

– Domnu director, spuneți și dumneavoastră, că le mai aveți cu legile…. E normal ca după ce oprește toate dările și impozitele, să bage și TVA pe persoană fizică, să nu ne mai dea comisionul ăla?

După aproape o lună de făcut naveta cu bani de împrumut, timp în care de la patru țigări pe zi ajunsesem la un pachet jumătate, mă rugam de Dumnezeu ca de Jerry Maguire: Show me the money!!. Și într-o zi mă întreabă șefa: Tu altceva ce mai știi să faci? Că trebuie predat pontajul și nu prea am văzut motive concrete să te plătesc! Am văzut rogvaiv în fața ochilor. Într-un separeu lăutarii se certau pe țigănește al cui e rîndul să întrebe dacă s-au pus banii pe card. Apoi au început să cînte la masa unuia care-și spunea poet.  Bucuros nevoie mare că are tovarăși, poetul turna vin în pahare de parcă s-ar fi spart magistrala de apă. Apoi plin de vervă i–a întrebat:

– Bă, voi știți că eu sunt o iapă și poezia-i un fel de vodă? Dacă nici poezia nu mi-o face dreptate pe lumea… asta atunci să poftească să mă pupe nu departe de coadă…