Vasilide & Pisilide

Pe domnul Vasilide, Raul Popescu îl cunoscu într-un fel non-standard. Într-o după-amiază de duminică, la uşa garsonierei sale se auziră nişte bătăi ezitante. Un bătrân, îl ştia din vedere, vecin de coridor. Îi cunoştea şi numele: Vasilide.

Vizitatorul avea o haină de casă foarte uzată, de culoarea vişinatei, făcută dintr-un material lucios. Părul rărit, dar nu prea încărunţit, era pieptănat spre spate şi lipit de ţeastă. Ţinea în braţe un animal cu blană nisipie, străbătută de dungi ceva mai închise la culoare. Un motan, mărimea capului nu lăsa loc nici unui dubiu.

Raul aşteptă ca bătrânul să salute sau să zâmbească măcar, dar acesta rămase nemişcat, fără glas. Torsul motanului se auzi distinct. În sfârşit, bătrânul îşi eliberă mâna dreaptă şi arătă înspre interiorul garsonierei, peste umărul lui Raul. Acesta realiză cu oarecare întârziere: Vasilide dorea să fie invitat înăuntru.

Ajunşi în cameră, Vasilide arătă înspre motan şi zise:

– Pisilide.

Ca şi cum ar fi auzit un ordin, motanul sări pe covor. Apoi îl privi ţintă pe Raul şi scoase un miorlăit scurt, parcă întrebător.

– Ce-o fi vrând? întrebă Raul.

– Cine mai ştie? Că afară nu vrea.

Vocea lui Vasilide era cavernoasă, de bas profund.

– De unde ştii?

– Păi, ştiu… Că doar şi eu stau la parter, ca şi dumneata.

Motanul sări pe dormeză. Cei doi rămaseră în picioare, unul în faţa celuilalt.

– Şi…, cum de…, domnu’ Vasilide?

Următorul cuvânt Raul îl pronunţă ca şi cum l-ar fi lovit pe neaşteptate o mâhnire:

– Pisilide?

– Pisilide? răspunse celălalt printr-o întrebare.

– Da, Pisilide! aproape se răsti Raul.

– Ce-i cu Pisilide?

– Pisilide! Da, domnu’ Vasilide!

– Ce-i cu Pisilide, dom’le? păru supărat, dar numai pentru o clipă, bătrânul. Că de ce s-a urcat pe pat?

– A, nu, de ce?, nu mă deranjează chiar deloc. Îmi plac foarte mult pisicile. Motanii, mai ales. Dar am simţit nevoia să repet: Vasilide – Pisilide. Te rog să mă ierţi!

– Mi-am dat seama că-ţi plac. De-aia am şi venit…

– Cum de ţi-ai dat seama?

– Ei, cum… Te-am auzit de vreo câteva ori când te ţistuiai prin faţa blocului…

– Ce făceam? Mă ţistuiam? Asta ce-o mai fi?

– Ei, ce… Ziceai pis-pis… Odată te-am auzit cum ziceai pisulică…

– Păi, de la dumneata m-am molipsit. Că tot umbli prin spatele blocului şi zici ba pisulica lu’ tătica, ba pisulicu lu’ tăticu…

Pe faţa lui Vasilide nu se vedea decât îngrijorare şi dorinţă de-a depăşi o dilemă sâcâitoare.

Erau tot în picioare, unul în faţa celuilalt, în dreptul unui raft cu cărţi înalt până în tavan. Bătrânul păru oarecum neliniştit.

– Nu cade, spuse Raul, este fixat bine.

Drept răspuns, Vasilide îşi flutură palma dreaptă, sugerând că nu stabilitatea raftului este problema lui. Arătă cu degetul în stânga motanului apoi spre pieptul propriu.

– Ia loc, zise Raul. Vrei o cafea?

Bătrânul se aşeză, fără să răspundă la întrebare. Motanul se ridică doar pe picioarele de dinainte, întinzându-le mult pe cele din spate.

– Asta este asana cobrei, zise Raul.

Motanul miorlăi slab, privindu-l ţintă. Raul îl luă în braţe. Vasilide îl privi binevoitor.

– Nu-i aşa că-i blând?

Raul depuse animalul pe dormeză. Vocea lui exprimă nerăbdarea:

– Da, domnu’ Vasilide! S-auzim!

– Uite, vecine, cum stă socoteala. Am venit, aşa, peste dumneata, numai fiindcă n-am avut încotro…

Raul dădu din cap încurajator.

– … ce era să fac?! Aşa m-am gândit eu, că numai dumneata ai putea să mă ajuţi…

– Cu ce să te ajut?

– Cu Pisilide.

– Cum?

– Să-l preiei.

Raul începu să zâmbească, dar faţa aproape tragică a bătrânului îl determină să redevină serios:

– Da’ de ce, domnu’ Vasilide? Pleci undeva?

– La fiul meu. Mă mut la el. Aşa s-a gândit… Până la urmă, i-am dat dreptate. Ce să fac?

– Şi nu poţi să-l iei cu dumneata?

– Nu, că stă la etaj şi nici nu-i plac pisicile. Nora mea… Nu-i plac… E normal, casa ei… Ce pot să fac?

– Şi când pleci?

– Mâine, poimâine. Asta este.

Raul se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe prin încăpere, de parcă ar fi fost singur. Apoi zise, călcându-şi pe inimă:

– Da, domnu’ Vasilide. Numai să vrea să stea la mine.

– Stă el, se învioră bătrânul. Camerele noastre sunt la fel. Se obişnuieşte el, o să vezi. – Zâmbi, pentru prima oară -. Să ştii, este foarte curat. N-o să ai nici-o problemă cu el.

– Mi-l laşi acum?

– Ba nu, avu Vasilide o tresărire de lăcomie. Îl mai ţin vreo zi-două. – Se ridică anevoie -. Aş vrea să te rog să vii până la mine… Dacă ai puţin timp.

– Am, dar de ce?

– Te rog eu! Vreau să-ţi arăt ceva. – Păru că luptă cu o sfiiciune apărută pe neaşteptate -. Vreau să-ţi fac şi un mic cadou. Ceva neînsemnat. Te rog să nu mă refuzi!

Ieşiră împreună. Raul nu-şi mai încuie uşa. Porniră pe coridorul bine luminat de razele piezişe ale soarelui în asfinţit. Linoleumul sclipea verzui. Motanul îi urma, ca un câine.

Garsoniera lui Vasilide era aproape goală, mobilată doar cu un pat şi un scaun. Pe spătarul scaunului, un stetoscop. Bătrânul îl luă cu ambele mâini şi îl mişcă de câteva ori în sus şi în jos, de parcă i-ar fi estimat greutatea. Apoi ridică privirile către Raul şi zise:

– Ăsta aş vrea să ţi-l fac cadou. Să ai şi dumneata o amintire de la mine…

– Dar unde sunt lucrurile dumitale? – Raul îşi ascunse stânjeneala -. Hm?

– Le-a luat, mi le-au dus dincolo. Fiul… O să am o cameră numai a mea… Bunicică… Hai, ia-l, o să-ţi folosească!

– Dar ce să fac cu el, domnu’ Vasilide?

Faţa bătrânului căpătă brusc ceva din expresia unui conspirator de operetă.

– Eşti bun să-l pui, un pic? L-am curăţat, fii fără grijă!

Raul, docil, se conformă. Pe dată începu să audă nişte fâşâituri slabe, amintind zgomotul de fond al unui receptor radio. Vasilide îi făcu semn să se apropie de peretele din stânga.

– Hai, ascultă! îl îndemnă.

În garsoniera de alături se vorbea, dialogau un bărbat şi o femeie. Deşi vocile se auzeau distinct, nici un cuvânt nu era inteligibil, ca şi cum s-ar fi vorbit într-o limbă străină, cu totul necunoscută. Se mai auzeau zgomote provocate de vase lovite între ele.

– Parcă sunt sunete venite dintr-o altă lume, paralelă cu a noastră, zise Raul, întorcându-se spre Vasilide.

– Nu-i aşa? întrebă bătrânul, triumfător. Vezi ce interesant este? Când o să mai îmbătrâneşti şi dumneata, o să vezi ce bine te distrezi. Eu ascult ore în şir. Nu mă plictisesc. Nu înţeleg ce spun, este adevărat. Deşi, uneori – Vasilide avu o privire inspirată -, am impresia că pricep, totuşi. Sau poate doar mi se pare şi inventez eu nişte vorbe cu înţeles?

– De fapt, nici nu prea contează ce spun, zise Raul, mai mult pentru sine.

#

De la mutarea lui Vasilide au trecut câteva luni – sau poate câţiva ani? -. Motanul Pisilide este sănătos, s-a adaptat bine în garsoniera lui Raul Popescu. Noul lui stăpân – sau custode, cum îi place să spună – scrie o povestire despre Vasilide şi motanul său. Tocmai când scrie cuvântul Pisilide, motanul îşi face apariţia pe pervazul logiei, izbind tabla şi făcând-o să vibreze scurt. E iarnă, motanul este enorm, prosper. Raul se ridică de la masă şi se duce să-i deschidă fereastra.

Domnul Vasilide n-a mai dat nici-un semn de viaţă de când a plecat, deşi a promis. Raul este oarecum îngrijorat. Se teme să nu fi păţit ceva. Ezită să se intereseze de soarta lui.

Stetoscopul stă atârnat de-un cui bătut în raftul de cărţi. Când lucrează, Raul îl are sub ochi. Nu l-a folosit niciodată, deşi uneori, în câte-o zi de duminică mai ales, simte nevoia s-o facă.