Unchiul nostru din America

Oraşul nu dormea niciodată. La orice oră din noapte răsuna ceva: paşi stingheri pe trotuare, un şuier de cauciucuri, claxonul unui taxi aşteptându-şi clientul, o muzică în surdină venind de undeva, zumzetul de stup al firmelor de neon… La ţară, liniştea era atât de adâncă încât întunericul vibra ca un clopot negru, ducând orice sunet până departe.

Câteodată mă trezeam în miez de noapte – de prea multă linişte – şi rămâneam cu ochii închişi, ascultând greierii din Luncă, orăcăitul broaştelor care aveau insomnie şi, undeva în depărtare, şuieratul unei locomotive – trenul dinspre Braşov spre Făgăraş. Adormeam la loc după o vreme, iar restul nopţii trecea legănat de vise spulberate de trâmbiţatul cocoşului căţărat pe un par sub fereastra mea, să fie sigur că va fi auzit. De dincolo de gard îi răspundea cocoşul vecinilor, apoi altul şi alţii, cucurigu-urile umpleau cerul dimineţii ca nişte artificii sonore, până când, de voie, de nevoie, toată suflarea satului era în picioare odată cu soarele.

Poetic, nu? Aş mai fi dormit, nici măcar în timpul şcolii nu mă sculam cu noaptea în cap. La Braşov aveam un ceas deşteptător pe care mama îl întorcea seara cu o cheiţă; când mă trezea, îl opream lovindu-l cu palma, de parcă aş fi strivit o muscă. Cocoşii n-aveau aşa ceva, nici cheiţă, nici buton de oprire, iar când se porneau pe trâmbiţat sculau până şi cârtiţele în vizuinile lor de sub pământul Luncii.

Casele din Vlădeni erau ridicate după model săsesc, ca mai toate gospodăriile din Ţara Bârsei, cu camere vagon, în care se intra din una într-alta, înşirate de la stradă până unde se termina curtea şi începeau grădinile de zarzavaturi. În fiecare gospodărie exista o aşa-numită cameră din faţă, mai mult muzeu decât încăpere locuită. Acolo erau lăzi de zestre, unele pline cu scoarţe şi pânzeturi ieşite din războiul de ţesut al bunicii, din lână, in sau borangic, altele burduşite cu broderii, dantele şi goblenuri, migălite cu acul sau croşeta. În dulapuri stăteau, frumos împăturite, cămăşi, bundiţe, cojoace, haine de postav, fuste de catifea, pieptare bordate cu blană. Vitrinele adăposteau, pe lângă vasele cele bune, ulcioare şi căni smălţuite, iar zugrăveala pereţilor nu se vedea de mulţimea de icoane pe lemn ori pe sticlă şi a farfuriilor de ceramică pictate cu păsări, flori şi spirale. În patul cu aşternut pregătit pentru oaspeţi nu dormeau decât cei veniţi de la oraş, din an în Paşte, aşa cum hainele din lăzi erau îmbrăcate doar la sărbătorile satului, iar farfuriile şi paharele cele neştirbite se scoteau numai la nunţi, botezuri sau înmormântări.

Nu era o încăpere obişnuită, ci un sanctuar în care ai casei intrau ca să şteargă praful şi atât. Era răcoare înăuntru, fiindcă focul în soba de teracotă se făcea numai când se anunţau musafiri, la fel cum ţesăturile din lăzi erau puse la aerisit o dată pe an, primăvara. În rest erau lăsate pe seama moliilor, pe care nu le opreau nici încuietorile, nici mirosul florilor uscate de levănţică… Nimeni nu stătea în camera din faţă – unde iarna era aşa de frig c-ar fi putut fi folosită drept cămară – decât la ocazii speciale.

Încăperea preferată a celor din familie era bucătăria, unde un foc cu lemne ardea întotdeauna, zi sau noapte, mirosea a ceai de tei sau muşeţel, cârnaţi prăjiţi în untură, tartă cu mere, jumări, mămăligă fierbinte, ouă-ochiuri cu slăninuţă tăiată în felii subţiri – şi câte altele, bineînţeles că nu toate deodată, dar toate gătite pe soba de tuci şi mâncate din străchini şi blide, ceea ce le făcea parcă mai gustoase. Exista şi o a doua bucătărie, de vară, chiar lângă cuptorul de pâine, unde se coceau vinetele şi ardeii şi unde bolborosea zacusca în marele ceaun de fontă, mai negru decât un cazan al vrăjitoarelor.

Bunicul murise înainte de a veni eu pe lume, mama şi cu sora ei locuiau în Braşov, aşa că bunica rămăsese doar cu fiul cel mare. Gheorghe era slab de minte, aşa se născuse, un beteşug care n-avea leac sau măcar un nume, fiindcă pe vremea aceea nimeni nu auzise de autism. Mama nu îşi pierduse cu totul speranţa şi, când afla de vreun doctor faimos sau de un tratament-minune, o convingea pe bunica să mai facă o încercare. Ea şi tata erau acum la Câmpina, cu Gheorghe, ca să îl vadă un doctor de la Sanatoriul de Psihiatrie de la Castelul Voila. Aveau să lipsească câteva zile, timp în care mă lăsaseră la ţară, ceea ce pentru mine semăna cu o vacanţă.

Nu era prima oară când stăteam cu bunica şi fiecare dintre noi ştia ce are de făcut. Ea cosea la război, rânea în grajd, mulgea bivoliţa, săpa în grădină, cosea iarba din curte, pregătea masa de prânz. Iar eu… După ce mâncam la repezeală, luam un coş în care să adun din ce aveam prin grădină: roşii, castraveţi, salată, usturoi. La Vlădeni vremea e mereu rece şi vântoasă, iar solul, sărac şi pietros, rodeşte doar cartofi, sfeclă şi un porumb pipernicit; în rest creşte iarba, păşuni cât vezi cu ochii, întrerupte de insule de pădure. Pământul grădinii era amestecat cu îngrăşământ de grajd – de-asta aveam ceva legume, dar nici roşiile cât nişte pătlăgele, nici castraveţii anemici n-ar fi câştigat vreun concurs de legumicultură.

Între timp, bunica pregătea fiertura pentru porc, din uruială de porumb, cartofi şi frunze de păpădie. Când avea, punea şi lobodă sau lucernă. Mai mult târând-o, ajungeam cu găleata în grajd, unde o deşertam în troacă. Bunica creştea altădată câte doi purcei, „ca să se îndemne la mâncare“, dar anul ăsta Vasilică era singur. Aşa-i chemase pe toţi cei dinainte, iar când erau pereche, le zicea Vasilică mare şi mic. N-am vrut să mă pun împotriva tradiţiei, deşi eu l-aş fi numit Goliat, fiindcă se făcuse cât rinocerii de la Teleenciclopedia, numai o armură din plăci cornoase îi lipsea, să-i apere şoriciul… Am stat cu Vasilică ca să nu se simtă singur la masă – deşi nu părea deprimat de lipsa unui tovarăş de coteţ; a hăpăit tot, iar la sfârşit a ridicat râtul spre mine, întrebător. „Mai ai?“ spunea privirea lui, iar când i-am arătat găleata goală a grohăit a dezamăgire.

Pe bivoliţă n-o chema în niciun fel – oricum n-ar fi venit, nici n-ar fi întors capul dacă se auzea strigată. Fân avea, i-am pus doar apă în adăpătoare, având grijă să mă ţin la distanţă, deşi era priponită cu un lanţ gros, iar uşa staulului stătea, ca de obicei, închisă. Drâganele – un alt nume pentru rumegătoarele negre din Ardeal – nu sunt blânde ca vacile, mă prevenise bunica. Aduşi din stepele Asiei, bivolii aveau sângele sălbatic, îi vedeai păscând liniştiţi şi peste o clipă te puteai pomeni cu o împunsătură de corn sau cu o lovitură de copită. Nici la jug nu trăgeau; bunicul avusese două perechi de boi, molcomi dar de încredere, pe care îi înhăma la carul încărcat cu var când pleca să colinde aşezările de prin Regat. Vlădărenii ţineau bivoliţele pentru lapte, iar în sat se afla un singur taur tuciuriu, de prăsilă.

Când cireada  de drâgane se întorcea seara de la păşune, cu bivolul comunal în frunte, nu zăreai pe nimeni pe uliţe. Satul părea deodată pustiu, părăsit, ca o aşezare fantomă ai cărui locuitori fugiseră din calea năvălitorilor ori ca orăşelele din Vestul Sălbatic, abandonate de colonişti de frica indienilor sau a bandiţilor, în care nu vedeai ţipenie de om, numai câte o roată de ciulini rostogolită de vânt pe strada principală, între Banca Federală şi Saloon.

Aşa şi în Vlădeni. Sătenii stăteau pitiţi prin case, uitându-se de la ferestre, din spatele perdelelor, cum taurul păşea măsurat pe mijocul drumului, cu capul sus şi coarnele împungând văzduhul, ca un general întors triumfător din bătălie. Cum ajungea în faţa câte unei case, pe care o ştia bine, una dintre bivoliţe se desprindea din cireadă, intrând pe poarta deschisă iute şi închisă la fel de repede în urma ei. Procesiunea se subţia mereu, până când ultimul rămas, bivolul, ajungea în ograda văcarului – i se zicea la fel ca înainte, deşi bivolar ar fi fost mai nimerit.

Deşi mai puţin temute decât spaima satului – căruia când aveam doi ani îi strigam, din braţele tatei şi de la adăpostul gardului înalt, din scânduri zdravene al curţii „Bica, bica taulul, face ca balaulul!” –, bivoliţele aveau toanele lor, cu care nu era bine să te pui. A noastră n-o lăsa decât pe stăpâna ei să o mulgă, iar când bunica era la Braşov, cu vreo treabă, vecina căreia îi lăsa gospodăria în grijă nu se putea apropia de drâgană decât îmbrăcată cu hainele bunicii.

Când am ieşit din grajd, ocolind staulul de la o distanţă respectuoasă, găinile îşi vedeau de ale lor; unele căutau frunze fragede de păpădie printre firele de iarbă, altele scurmau în pământ după râme, iar câteva ciuguleau merele căzute din pomul ce umbrea prispa casei. Era pipernicit şi făcea nişte fructe cât nucile, care n-apucau vreodată să se coacă: ori le mâncau păsările cerului, ori le scutura vreo vijelie şi ajungeau pe jos spre bucuria găinilor veşnic flămânde, care se învârteau prin curte, devorând tot ce găseau.

Satul Vlădeni nu era patria pomilor fructiferi, ci a cartofului. Vântul care bătea primăvara dinspre munţi, aducând izul zăpezii, nu le pria caişilor, prunilor sau vişinilor. Iar viţa de vie… A noastră făcea nişte struguri cu coaja groasă şi miezul cât boabele de piper, dar atât de parfumaţi încât toamna umpleau curtea de o aromă cum trebuie să fi avut ambrozia, nectarul zeilor. La gust însă – doar pelinul putea fi mai amar! Erau struguri de vin, mi-a desluşit bunica. Cum n-avea cine să-l facă, ori să-l bea, via rămăsese a păsărilor care stăteau mereu pe-aproape, stoluri întregi atârnate de lianele cafenii ce îmbrăţişaseră casa, împingându-şi cârceii verzi în ferestre, să le deschidă şi să intre, ori să vadă măcar dacă era cineva înăuntru.

Când mă zăreau ieşind din grajd, găinile tăbărau pe mine ca un roi de lăcuste ce tocmai văzuseră un lan nou. O clipă aveam tentaţia să o iau la fugă, apoi îmi aminteam că am o baniţă de grâu pe care o luasem anume pentru ele, întrevăzând un asediu. Băgam mâna în traistă şi azvârleam o jerbă aurie, cât mai departe de picioarele mele în pantaloni scurţi. Împărţeam grâul cu dărnicie, în stânga şi-n dreapta, mai ales în stânga, unde păşea ţanţoş cocoşul, supraveghiind îmbulzeala puicuţelor. Când a binevoit să se aplece după boabe, acceptându-mi ofranda, i-am aruncat nişte cocoloaşe de mămăligă. Ştiam de la oraş că mita funcţionează întotdeauna şi mă gândisem să-l îmbunez, poate aşa o să îmi îngăduie să-mi lungesc somnul dulce al dimineţii.

Dacă cocoşul ţinea loc de ceas deşteptător – de care m-aş fi lipsit –  găinile în schimb făceau ceva folositor: ouă. Adunatul lor de prin cuibare era o îndeletnicire uşoară şi plăcută, cu excepţia perioadelor când păsărilor de curte le intra în cap că vor să fie cloşti. Atunci îşi abandonau cuibarele şi alegeau altele noi – în unghere întunecoase ale hambarului, printre stoguri de fân, în magazia cu lemne sau în şopronul cu unelte. Cuibarele secrete trebuiau dibuite înainte ca ouăle să nu mai fie bune de mâncat, iar găsirea lor semăna cu jocul de-a căutatul comorii pe care-l ştiam de la oraş. Cunoşteam toate cotloanele din şura înaltă, de două ori cât casa, dar şi găinile deveneau tot mai pricepute la ascuns – perseverenţa dă rezultate, nu?

Bunica punea ea însăşi cloşti când venea momentul potrivit pentru o nouă generaţie de puişori şi, o dată la câţiva ani, schimba regulile. În loc de ouă de găină aşeza în cuibar unele de raţă – raţele, din nu ştiu ce motive, nu au răbdare să ducă la bun sfârşit îndatorirea de cloşcă –, iar găina noastră se pomenea cu nişte răţuşte pufoase, aurii şi neastâmpărate. Mama adoptivă le ocrotea ca pe copiii săi, numai că ele, ingrate, refuzau să asculte şi să se comporte ca nişte pui de găină. Voiau la râu şi, cum uita cineva portiţa deschisă, se strecurau afară, cu cloşca după ele, certându-le pe limba ei şi strigându-le să se întoarcă. Răţuştele nimic, fuga la mal şi de acolo zdup în apă, unde începeau să înoate fericite. Găina se ţinea după ele, urmând firul albiei de pe mal, pierită de frică şi încredinţată că scumpele-i odraslele o să se înece. Abia când raţele se plictiseau de zbenguit, către amiază, şi ieşeau pe mal, scuturându-şi penele de stropi, găina răsufla uşurată; pornea înapoi spre casă cu cârdul de răţuşte urmând-o cuminţi de data asta. Apoi, a doua zi, o luau de la capăt.

Când eram mică – acum ştiam să scriu şi citeam fără să silabisesc sau să mă împiedic în cuvinte cum ar fi onomatopee sau aroganţă – deci cu vreo patru ani în urmă, însoţisem la râu o găină care avea aroganţa să se creadă mamă de răţuşte şi, ca să-i împărtăşesc simpatia mea, scoteam tot felul de onomatopee, între cotcodăceală şi măcăit.

Tot uitându-mă când după răţuşte, când după cloşca ce patrula panicată pe mal, am dat cu ochii de ceva rotund şi atât de alb încât parcă strălucea. O piatră rotunjită de curgerea apei? Nu, era un ou. M-am descălţat, mi-am suflecat poalele rochiei şi am intrat în unde. Era reci, dar nu-mi păsa, m-am dus în mijlocul albiei, unde oul mă aştepta, pe jumătate adâncit în mâl. Era mai mare decât cele de găină şi lunguieţ: un ou de raţă. Mai departe era altul şi altele, pe măsură ce înaintam am descoperit destule risipite în nisipul de pe fund. Raţele înotau, ori se lăsau duse de curent şi când „le scăpa“ oul îi dădeau drumul, doar nu era să aştepte până ajungeau acasă, la cuibar. Apa nu era adâncă, abia îmi trecea de genunchi şi atât de limpede încât ouăle se vedeau de la distanţă.

M-am dus repede în şură după un coş de nuiele împletite, din acela cu toartă, de purtat pe braţ, apoi am alergat înapoi la râu unde am început să adun ouăle cu hărnicie, în timp ce bobocii de raţă înotau în jurul meu, iar găina îi privea de pe mal cu resemnată disperare.

Seara, când bunica s-a întors de la săpat cartofii pe singurul lot care îi rămăsese, am apărut şi eu, obosită dar triumfătoare, abia ducând coşul plin cu ouă de raţă. Erau atâtea că puteam face omletă – căreia i se zicea papară – sau ochiuri toată vara. Nimănui din sat nu îi dăduse prin cap să le adune. Fusese numai ideea mea, se vedea că sunt venită de la oraş!

În loc să se bucure, bunica m-a privit cu miloasă duioşie.

– Te-ai ostenit degeaba, draga mea băiată…

Ouăle erau vechi, m-a lămurit. Stăteau acolo de luni, poate de ani – iarna îngheţau odată cu apa, iar primăvara le scotea din nou la iveală. Poate unul din o sută era proaspăt, se putea mânca, dar cum să ştii care? De-asta nu le aduna nimeni, lăsându-le râului ca pe nişte ofrande.

– Şi dacă ar sta îngropate în mâl multă, multă vreme?

Mă gândeam că s-ar putea pietrifica asemeni ouălelor de dinosaur şi atunci oamenii din viitor o să afle că la Vlădeni trăiseră nişte rude ale theropozilor, numite raţe. Bunica a ignorat întrebarea – cum făcea adesea când îi puneam una mai ciudată, la care nu ştia ce să-mi răspundă. Mi-a spus în schimb o poveste, prima dintr-un şir ce avea să continue de-a lungul anilor.

În 1840, la goana după aur care a cuprins California ca o febră a nebuniei, au fost părtaşi şi câţiva vlădăreni. Întors în Ţara Bârsei, unul le-a spus sătenilor cum găsise un pârâu cu pietricele care străluceau în albie ca nişte fărâme de soare. Omul îşi ieşise din minţi de bucurie, ca să păţească exact ca mine. Aşa cum ouăle de raţă erau putrede pe dinăuntru, el dăduse peste bucăţi de pirită, adică aurul proştilor.

Astăzi, dacă bunica n-ar fi plecat demult într-altă lume – de unde nimeni n-a trimis încă vreo veste – aş putea să-i spun că pirita nu e fără nicio valoare­. Între timp, oamenii au aflat cum să scoată puţinul aur din ea, chiar dacă nu poate fi văzut decât la microscop.

În 1966 nu ştiam ce ne rezervă viitorul, nici bune, nici rele. Am fost doar dezamăgită fiindcă adunasem ouăle proştilor, ca un prospector ageamiu. De atunci n-am mai cules de pe malul râului decât tulpini de trestie, cu inflorescenţe semănând cu nişte manşoane de catifea. Ţinute în vaze arată tare frumos, până în momentul în care pleznesc, explodează într-un nor de fulgi ca de păpădie, umplând încăperea. Mie mi se părea nemaipomenit, însă mama nu aprecia spectacolul, mai ales că n-aveam aspirator pe vremea aceea.

Deşi m-am născut la Braşov, întâii paşi i-am făcut în curtea bunicii, iar grădina cea micuţă, cu câteva rânduri de salată, roşii cât corcodușele pe araci şi castraveţi cât păstăile, n-aş fi dat-o nici pe cea a Raiului. Însă fiecare Paradis ascunde un şarpe – altfel ar fi prea fără de cusur, iar perfecţiunea nu îşi are locul în viaţa reală. Vlădeniul avea şi el o lipsă: nimeni nu văzuse măcar cum arată un televizor. Exista un singur radio, la Primărie, unde oamenii se adunau Duminicile, după liturghie, ca să asculte într-o tăcere tot atât de evlavioasă emisiunea Viaţa satului. Aflau astfel cât de bine le merge de când au scăpat de corvoada de a fi proprietari şi muncesc cu râvnă pământul CAP-ului: recoltele abia încap în hangarul cooperativei, iar vitele pe care le-au donat fermei zootehnice dau de trei ori mai mult lapte.

Şi mie îmi plăcea să ascult la radio piese de teatru sau muzică uşoară, nu şi emisiunea Noapte bună, copii! – atât de siropoasă încât parcă mi se lipea de cerul gurii. Însă cel mai tare îmi lipsea cutia magică, televizorul, de care devenisem dependentă cum sunt copiii de azi de jocurile video.

Casa bunicilor avea cutia ei cu miracole, o casetă din lemn de cireş, plină cu amintiri. În loc de imagini alb-negru, înăuntru erau fotografii în sepia şi felurite obiecte, fiecare cu istoria sa, pe care o aflam la lumina focului. N-aveam un şemineu de piatră ca în castelele din vechime, nici blănuri de urs peste o podea de mahon. Stăteam pe o piele de oaie prost argăsită, ce mirosea a brânză, ploaie şi câmp, aşternută pe duşumeaua din scânduri negeluite, iar buştenii din sobă ardeau greu de la umezeala din şopron, scoţând trosnete, scântei, mult fum şi prea puţină căldură.

Neajunsuri uitate îndată ce bunica se apuca să îmi povestească. Niciodată aceeaşi istorisire, întotdeauna una adevărată. Unele i se întâmplaseră chiar ei, altele unor oameni pe care n-apucasem să-i cunosc, dar glasul amintirii îi chema pe rând din negura trecutului, ca pe nişte oaspeţi iviţi la uşă în prag de seară. Curând au început să nu-mi mai pară străini, ci parcă îi ştiam dintotdeauna. Şi era firesc să fie aşa, familia bunicii era doar și a mea – sau, folosind cuvintele atât de dragi ei – erau din neamul nostru.

De fiecare dată alegea un obiect, o fotografie sau o scrisoare din caseta burduşită de mărturiile trecutului. Le scotea pe rând, ca pe nişte relicve preţioase aduse din Ţara Sfântă. Întâi, fotografiile: o codană cu ia brodată cu fir roşu şi negru, cu fota lungă, în dungi, pe care o ţesuse singură la război, închisă cu o pafta argintie, cu cheptarul împodobit cu broderie şi bumbi. Mi se părea tare ciudat că fata aceea frumoasă – cu care toţi flăcăii voiau să joace la horă, iar apoi îi ţineau calea pe uliţele satului să îi fure o vorbă şi, câteodată, un sărut –, devenise o femeie bătrână, încărunţită de griji, căreia doar zâmbetul i l-aş fi recunocut dintr-o mie.

Pe bărbatul în cămaşă din pânză de in, cu pantaloni strânşi pe picior şi împodobiţi cu găitane cărora li se spunea cioareci, cu haină din lână tot albă, numită dimie, cu cizme înalte şi manta de atlas tivită cu blană de jder îl ştiam numai din poză. Era bunicul meu, nu-l cunoscusem şi nu mi-l puteam închipui altfel decât pururea tânăr – oricum aşa murise, la doar patruzeci şi doi de ani.

A treia fotografie era de la nuntă. Bunicul şi bunica stăteau umăr lângă umăr, serioşi, stânjeniţi şi cam speriaţi – de parcă credeau, la fel ca indienii din America de Sud, că fotograful se pregătea să le fure sufletele.

Apoi, în casetă îşi avea locul o colecţie ciudată: un degetar, un pieptene de fildeş, un ac de păr cu perlă în vârf şi o panglică de culoarea şofranului pe care bunica o purtase împletită în cosiţă în faţa altarului, când preotul satului îi unise pe miri „la bine şi la rău“, terminând cu vorbele „Ce Dumnezeu a împreunat, oamenii să nu despartă!“.

Pe cei din fotografia pălită de vreme nu îi ţinuseră departe decât drumurile bărbatului prin Regat, la negoţul cu var, din care se întorcea întotdeauna cu daruri pentru femeia sa şi pentru copiii ce au venit pe rând, umplându-le gospodăria de griji, dar şi de bucurie. Nu i-au despărţit nici războiul, nici greutăţile, nici oamenii. Doar boala bunicului – o luptă pe care, de data asta, a pierdut-o.

Nu toate poveştile bunicii erau triste. Şi nu toată existenţa ei se petrecuse între graniţele nevăzute ale satului. În vremea Marelui Război fusese câţiva ani în capitală, infirmieră la Spitalul Militar din Bucureşti – unde învăţase destule pentru a îşi doftorici copiii şi, mai târziu, nepoţii, pe mine şi pe vărul meu Sorin. În uniformă albă, bunica tot frumoasă era, iar unul dintre ofiţerii francezi pe care îl îngrijise a făcut un coup de foudre pentru românca din Ardeal. Bunicii, necăsătorită pe atunci, nu i-a displăcut chipeşul locotenent. A fost însă un simplu flirt cu un pacient în convalescenţă, dragostea cea adevărată, la prima vedere şi de-o viaţă, avea să vină mai târziu, când ea şi bunicul şi-au întâlnit privirile la o sărbătoare din sat.

Francezii sunt nestatornici, ori aşa se spune – totuşi Etienne Martel a continuat să îi scrie mulţi ani după ce s-au despărţit, cerându-i să lase totul şi să vină la el, în Franţa, ba chiar îi trimitea fotografii din Lorraine, unde moştenise un mic conac şi o vie. Bunica, femeie măritată la casa ei, avea deja un copil de un an, pe Gheorghe, aşa că nu i-a mai răspuns la scrisori – deşi, poate, în nopţile când o ocolea somnul, se întreba uneori ce-ar fi fost dacă… Dacă bunica alegea altfel decât o făcuse, ar fi avut acum nepoţi care să vorbească franceza, ca-n filmele cu Fanfan la Tulipe! Un gând asupra căruia n-am vrut să zăbovesc – prea era ciudat şi tulburător.

Răscolind prin caseta cât un cufăr, am dat peste un vraf de plicuri îngălbenite, legate cu o panglică albastră. Alte răvaşe de la locotenentul înamorat până peste urechi? De la un admirator misterios de care bunica nu îmi pomenise? Însă nu erau epistole în franceză ci poeziile bunicului, tot un fel de scrisori, în versuri, pe care le compunea în drumurile sale prin Regat. Nu le trimitea cu poşta, i le dădea el însuşi la întoarcere – iar pentru bunica preţuiau la fel de mult ca banii aduşi din negoţ.

Le-am citit şi eu, la strălucirea tremurătoare a opaiţului. Nu era o indiscreţie, făceau parte din zestrea mea odată cu aplecarea spre ale scrisului, pe care tot de la bunicul am moştenit-o. În loc de catrene naive, proslăvind natura şi lăudând în rime înrudirea românului cu codrul-frate, cum ar fi fost de aşteptat, poeziile semănau cu nişte elegii sumbre, despre destin, moarte, dar mai ales despre război. Nu ştiu cât înţelegea bunica, iar eu nu mare lucru la vârsta aceea – însă versurile erau şi pline de dragoste. Un dor imens, copleşitor, de câte ori poetul se afla departe de familie, de ţinutul Bârsei, de ţarinile pe care avea să le lase copiilor – nici prin gând nu i-ar fi trecut, lui ori celorlalţi din sat, că va veni o zi în care pământul lor nu va mai fi al lor.

Mi-l închipuiam pe drumuri prăfuite de ţară, în carul încărcat cu var, lăsând boii să meargă în pasul lor domol, în timp ce el scria pe genunchi poeme despre tranşee, atacuri la baionetă şi morţi care pironeau cerul cu priviri de sticlă. Erau cu siguranţă mai puţin lirice decât proza francezului – însă bunicii i se abureau ochelarii când mi le citea. Se oprea şi îmi dădea mie pagina, iar eu continuam de unde rămăsese, fără să mă încurc la vreo strofă.

Pe fundul cufărului cu amintiri, sub un vraf de foi cu titluri de proprietate ce nu mai aveau decât valoarea hârtiei pe care erau tipărite, adică niciuna, am găsit o fotografie neluată în seamă până atunci. Un bărbat cu plete bogate ieşind de sub borurile pălăriei, cu mustaţă după canoanele epocii şi chipeş după orice canoane, cu cizme, surtuc şi taşcă de vânătoare. Ţinea în mână un puşcoci ce semăna a flintă haiducească, privindu-mă în ochi de cealaltă parte a hârtiei fotografice şi dintr-un alt secol. Începusem să ţes deja în minte tapiseria încă unei iubiri secrete din tinereţea bunicii, când mi-a tăiat aripile fanteziei.

– E fratele meu, Dumitru.

 Un frate de care n-auzisem, de care nici ea, nici mama nu pomeneau vreodată. Eram numai urechi, pregătindu-mă pentru o istorisire aventuroasă sau romantică. Dumitru se făcuse haiduc? Era unul dintre eroii ce muriseră în Marele Război? Fugise cu o săsoaică blondă, cu ochi ca florile de nu-mă-uita, poveste de dragoste sfârşită tragic, la fel ca între Vlad Dracul şi frumoasa Katharina?

Bunica îşi văzuse ultima oară fratele în 1904, când ea avea unsprezece ani, iar el se apropia de douăzeci. Nu doar Dumitru părăsise atunci Vlădeniul, hotărât să îşi schimbe soarta. Ca el făcuseră mai mulţi, alungaţi de sărăcie, datorii, case ipotecate băncilor. Ardelenii nu îşi luaseră cu ei familiile, fiindcă nu se duceau să prindă rădăcini, ci să muncească peste ocean, apoi să se întoarcă cu dolarii agonisiţi în satul lor, unde era singura bogăţie pe care o râvneau: pământul.

Am citit cartea lui Scott Fitgerald mult mai târziu, dar în momentul acela – deşi lecturile mele abia de scoteau capul din programa şcolară – am văzut o scenă desprinsă parcă din Marele Gatsby, în care bărbatul din fotografie intra în sat într-o maşină de epocă, stârnind un nor de praf şi de invidie în urma lui. Un automobil neapărat decapotabil – Rolls Royce sau Mercedes Benz. Dumitru deschidea portiera şi cobora într-un costum „la patru ace“: cămaşă cu lavalieră, haină de tweed, pălărie Fedora, bretele negre la pantaloni şi pantofi în două culori. Mi-l închipuiam o combinaţie între un lord englez şi un yancheu bogat, cam atât mă ducea mintea pe atunci, păşind cu pantofii lui scumpi prin colbul uliţei, în muta admiraţie a celor care se buluceau să îl vadă pe fiul satului ajuns gentleman. Pe înaintea ochilor mi se derula un film în care rolul lui era jucat de Rudolf Valentino, când glasul bunicii m-a făcut să cobor de pe înălţimea unde scria Hollywood cu litere uriaşe de neon.

– Treizeci de bărbaţi au plecat în anul acela din Vlădeni. S-au întors douăzeci şi opt. Simion al Popii şi Dumitru al nostru au rămas acolo.

Şi-aşa am aflat povestea bunicului-unchi, dacă îl pot numi astfel.

El şi ceilalţi puseseră deoparte ban peste ban, ca să strângă cele 500 de coroane de căciulă pentru drum, cât venitul unei gospodării din Ardean pe un an. Au mers cu căruţa la Braşov, de unde au luat trenul până la Katowice, în Silezia, la graniţa cu Imperiului Austro-Ungar, apoi mai departe, spre Marea Nordului. S-au îmbarcat la Bremen şi, după două săptămâni cu vaporul – în care stătuseră mai mult sub punte, chinuiţi de răul de mare, înghesuiţi în cabinele de clasa a treia, unde nu vedeau lumina zilei decât prin hublourile spălate de valuri –, au zărit într-o dimineaţă Statuia Libertăţii, privelişte care i-a făcut să uite tot ce înduraseră. Deşi… „Partir c’est mourir un peu“, a oftat bunica, căreia ofiţerul din Lorraine îi scria epistolele în limba lui Voltaire.

Vlădărenii şi-au găsit de lucru la Chicago, într-o fabrică; lucrau la turnătorie, în aceeaşi echipă, într-o căldură infernală, de parcă erau fochişti pe un vapor care nu pleca nicăieri, oricâte lopeţi de cărbune ar fi aruncat în gurile cuptoarelor.

– Cinci ani au trăit în Iad. Dar erau plătiţi mai bine decât ar fi fost la fermierii unde s-au băgat slugi alţi români.

Dumitru şi ai lui locuiau într-o baracă, dormind în paturi suprapuse – doar două, nu trei ca pe vapor. Au mâncat, au muncit, au băut Duminicile împreună, ca să-şi stingă dorul de ţară cu whisky ieftin, fiindcă palinca se terminase de mult. Ziua roboteau până cădeau rupţi de oboseală, iar seara adormeau socotind câţi ani, luni şi zile rămăseseră până la întoarcerea acasă. La sfârşit de săptămână încasau câţiva dolari pentru cele de trebuinţă: săpun, haine când se rupeau, pantofi dacă nu mai puteau fi pingeliţi. Făcuseră o înţelegere cu patronul să nu le dea întreg salariul, ca să nu-l risipească pe tentaţiile care, într-un oraş american, îi pândeau la orice colţ de stradă.

– A venit şi ziua când ai noştri trebuiau să îşi ia banii ce stătuseră în trezoreria fabricii, ca la o bancă, însă fără dobândă. Pe Dumitru îl ştiau din sat, era harnic şi serios, de-asta îl aleseseră şef de echipă şi tot pe el l-au trimis, împreună cu Simion al Popii, după câştigul oamenilor.

Fiind ultima zi de muncă, nu se mai zgârciseră; cumpăraseră mâncare pe săturate şi whisky din cel bun, ce le amintea de ţuica de prune, însă tot gust de ploşniţe avea – ori aşa umblă vorba. Erau toţi veseli şi pregătiţi să sărbătorească ca la ei în sat.

Simion şi Dumitru întârziau, i-au aşteptat un ceas, două, apoi au plecat după ei. I-au găsit pe maidanul din spatele turnătoriei, unde se arunca şpanul. Simion, un munte de om, zăcea ţeapăn, fără suflare. Fiindcă nu-l putuseră birui cu pumnii şi barele de fier, îl răzbiseră cu lovituri de cuţit, era mult sânge împrejur, al lui şi al altora. Făptaşii, cine or fi fost, îşi luaseră răniţii şi fugiseră, lăsând în urmă două leşuri, ori aşa credeau. Însă Dumitru mai avea suflare în trup, iar când şi-a venit în fire la infirmeria fabricii, a spus ce se întâmplase: se întorceau de la caserie, când, între birouri şi barăcile muncitorilor, patru bărbaţi cu feţe acoperite ieşiseră din beznă, tăindu-le calea. Alţii venea din spate, Dumitru dăduse şi primise lovituri, iar înainte ca una să-l pună la pământ, a apucat să-l vadă pe Simion luptându-se asemenea ursului încolţit de o haită de lupi… Nimeni din fabrică nu ştia ce avere duceau în chimire – doar ceilalţi ardeleni, ori ei fuseseră tot timpul laolaltă, în baracă.

A ieşit cu scandal, românii îşi cereau salariile sau măcar o compensaţie, patronul s-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont, ancheta bătea pasul pe loc, poliţia ridica din umeri. Şi, fiindcă trebuia găsit un ţap ispăşitor, l-au scos pe Dumitru în cârdăşie cu hoţii. La proces, nimeni nu i-a luat apărarea, nimeni n-a spus că-i om cu frica lui Dumnezeu, care nu călcase strâmb vreodată. Când avocatul din oficiu l-a sfătuit să se recunoască vinovat, Dumitru s-a uitat lung la el, hotărând că nu merita un răspuns.

Sătenii au muncit alte luni în turnătorie ca să îşi poată plăti drumul până acasă, tot pe vapor şi tot în cabinele de sub punte. S-au întors în Vlădeni mai puţin cu doi – Simion a rămas îngropat în pământ străin, iar fratele bunicii între zidurile unei închisori federale – şi la fel de săraci cum plecaseră.

Nu toţi. Trei dintre ei au aşteptat „să se liniştească apele“, apoi au început să îşi cumpere ţarini, să-şi ridice case cu etaj, ca la oraş. Primiseră o moştenire neaşteptată? Satul e mic, vorbele umblă slobode şi, ca să astupe gura lumii, proaspeţii îmbogăţiţi au făcut danii la biserică, donaţii la primărie şi la şcoala din sat. Cum hoţul nedovedit e om cinstit, nimeni nu le-a cerut socoteală, timpul a mai aruncat nişte lopeţi de ţărână peste cele întâmplate şi totul s-a acoperit de uitare.

Însă la Chicago lucrurile nu stătuseră pe loc. Prins pe când jefuia o bancă, un sicilian şi-a turnat complicii ca să îşi uşureze pedeapsa, mărturisind ce făptuiseră în ultimii ani. Printre nelegiuirile scăpate ochiului Legii prădaseră şi omorâseră nişte români. Chiar unii dintre ai lor le vânduseră pontul, unde să-i găsească, unde ţineau dolarii, iar suma o împărţiseră frăţeşte.

După un an după gratii, Dumitru a ieşit fără un cent în buzunar, la un ocean distanţă de casă. Ar fi putut să strângă bani pentru o călătorie cu vaporul, să se întoarcă în Vlădeni, să-şi ia înapoi bunul renume, să ceară o dreptate târzie. N-a făcut-o. A rămas în America, singur într-o lume străină. Poate nu voia să dea cu ochii cu cei care îl nedreptăţiseră, ca să nu facă moarte de om, ori îi era ruşine de ruşinea lor. Sau poate nu-i putea ierta pe ceilalţi, care îl lăsaseră de izbelişte, deşi îl cunoşteau de-o viaţă şi ar fi trebuit să ştie că el n-ar fi furat un capăt de aţă, nici de la românii lui, nici de la nimeni. A rămas într-o ţară despre care ştia prea puţine lucruri, după ce, timp de cinci ani, văzuse doar interiorul turnătoriei şi câteva străzi din oraş.

În închisoare învăţase meseria de dulgher şi s-a angajat în construcţii, unde meşterii buni erau căutaţi şi plătiţi omeneşte. A obţinut cetăţenia, s-a căsătorit, a avut primul copil, o fetiţă, apoi s-a mutat cu familia la Detroit. Bunica a continuat să-i scrie şi să primească scrisori de la el până prin 1950, când a sosit ultimul plic timbrat cu vulturul american. De atunci, nicio veste.

– Iar cei trei vlădăreni care puseseră la cale ticăloşia? am întrebat-o.

De ce nu-i dăduse în vileag, de ce nu vorbiseră ceilalţi, complici fără voie? Bunica tăcuse, fiindcă asta fusese dorinţa fratelui ei. Nu era vorba de iertare, ci de altceva. Dumitru nu mai voia nimic de la oamenii din sat, nici măcar răzbunare. Voia doar să uite, să îşi trăiască noua viaţă.

– Dumnezeu nu bate cu băţul, a zis bunica, o altă vorbă de-a ei.

Pământul luat cu bani necinstiţi a ajuns la colectiv, vitele la ferma zootehnică. Era adevărat, hoţilor le rămăseseră casele cele falnice, se vedeau de departe de ziceai că Vlădeniul are patru biserici. Dar nici unul dintre ei n-a avut noroc să îi trăiască copiii, aşa că n-a fost cine să le moştenească avutul, să le ducă mai departe numele. Casele aveau să intre în proprietatea Consiliului Comunal, adică a statului, care înghiţea tot ce putea.

– Eu am pierdut un frate, dar ei au pierdut mai mult. Deşi nimeni nu o spune cu glas tare, toţi îi consideră nişte Iuda. Şi-au dat omenia pe arginţi. Ca ăsta de aici…

Şi bunica a scos din cufăr un obiect pe care nu mi-l arătase până acum, darul de rămas bun al lui Dumitru, primit odată cu ultima scrisoare: un dolar de argint.