Din piatră

Când încercă să se ridice de pe tronul cu heruvimi albaştri, trupul bătrân al regelui David refuză să îl asculte. Slujnica Batsheva sări să îi prindă braţul uscat ca o ramură de stejar. Regele privi spre suliţaşii ce stăteau de gardă lângă jilţ şi le făcu semn să îi îngăduie fetei să îl ajute. Nimeni nu avea voie să îl atingă pe Unsul Domnului.

Slujnica se dovedise supusă şi pricepută încât ajunsese de încredere să îl servească pe rege. La început, el o alesese numai pentru numele pe care îl purta, să îi amintească până la moarte despre păcatul de a fi luat-o prin vicleşug pe mama lui Solomon, cu toate că mai avea alte şapte soţii frumoase. Numai că regele pe ea o dorise, pe soaţa lui Urie, hititul. O luase fără voia ei şi îi trimisese bărbatul să moară în luptă. Profetul Natan nu i-o iertase niciodată, iar asta fusese o altă povară apăsătoare.

Suferinţa bătrâneţilor sale regale îi amintea în fiecare clipă că este muritor şi supus al legilor lui Dumnezeu, indiferent câtă putere avea pe Pământ. David, fiu de om simplu, ştia dinainte să devină rege, că puterea devenea, fără tăgadă, un monstru cu multe capete hrăpăreţe, dacă nu era folosită cu înţelepciune. Trăise cu ea şi îşi îmbătase simţurile. În umbra ei adunase toate păcatele omeneşti ştiute: mândria, invidia, îmbuibarea, dorinţa trupească nestăpânită, mânia, lăcomia, lenea…

Gândul său călătorea în trecut, dar era treaz şi limpede. Doar pasul îi era nesigur. Cu o mână ţinea strâns braţul credincioasei sale slujnice, iar cu celălalt se sprijinea într-un toiag lung şi noduros. Pe coridorul palatului din Hebron, locul cel mai drag sufletului său, ecoul lemnului care lovea piatra, se plimba înşelător prin aer.

Din exterior, clădirea arăta sumbră si urâtă, ca o cutie dreptunghiulară şi avea doar două intrări păzite cu străşnicie. La interior era la fel de sobră, însă tapiseriile colorate şi travertinul roz al podelei însufleţea atmosfera, la fel şi curtea interioară, pătrată şi plină de flori colorate. Era departe de murmurul sâcâitor al Ierusalimului.

Solomon primise în grijă treburile ţării, însă înainte de asta, împreună cu grămăticul Elihoret, cel care cobora din neamul marilor cronicari Ben Shisha, scrisese toate pergamentele necesare pentru că tânărul şi înţeleptul său urmaş să poată intra în drepturi, fără a putea fi contestat de nimeni.

Nu aşa se întâmplase în cazul său. Coroana nu-i ajunsese lesne pe fruntea. Scribii se întreceau să îi povestească istoria vieţii, dar numai el ştia cum se întâmplaseră lucrurile. Din surse obscure ei adăugau amănunte pe care nu şi le amintea. Spuseseră despre el că a alungat un demon din crudul rege Saul, doar cântându-i la kinnor, dar nu era adevărat. Poate că Saul se născuse cu ceva sânge de demon, dar în nici un caz sufletul său nu căzuse pradă unuia adevărat, ci prafurilor aduse din Bahtria. Se închisese cu regele în odaie timp de şase zile, iar soldaţii şi slujitorii palatului ascultau la uşă. Dincolo de lemnul gros de pin răzbăteau vag doar sunetele harpei sale şi urletele fără noimă ale regelui.

În a şaptea zi, regele se liniştise şi se luminase la minte. Îi porunci lui David să îi dezlege eşarfele înfăşurate de încheieturi, apoi ieşise furios pe uşă. De atunci îl urâse cu toată fiinţa. Prietenia pe care o avea cu Ionatan, fiul lui Saul, îi fusese povară şi scăpare, fiindcă prinţul îl anunţase din timp de intenţiile tatălui său de a-i curma viaţa. În noapta următoare, David fugise de la curte, înapoi în Bethlehemul natal.

Apoi zvonurile despre David născuseră, din umbra lor plină de mister şi închipuiri, imaginea unui altfel de om, războinic, curajos, strateg desăvârşit şi neîntrecut în apărarea ţinuturilor neamului său. Din nou grămătici plini de râvnă puseseră umărul la asta. În adevăr, pierduse mai multe bătălii decât câştigase, fugise şi se adăpostise la duşmanii filisteni, iar asta putea fi numită trădare. Se luptase cu duşmanii, dar şi cu cei din neamul său, încât s-a spus, poate şi cu un sâmbure de adevăr, că acolo unde Saul omorâse mii, David omorâse zeci de mii şi nu erau numai vrăjmaşi. Acesta era adevărul, nu cel care îi adusese şi mai multă ură din partea tiranului. Dar Profetul Natan îl alesese în numele Domnului şi îi dăruise credinţa sinceră, iar David nu se abătuse de la cale, până ce îşi îndeplinise misiunea primită, de a deveni conducător peste Neamul Ales.

Aşa se ridicase Regele David dintre valurile tulburi ale istoriei, spusă prin gurile altora, însă pentru el existau doar două lucruri pe care le considera adevărate: Dumnezeu îi fusese mereu sprijin şi Goliath chiar fusese omorât de praştia sa. Îşi amintea perfect. Plecase doar cu credinţă oarbă în suflet, fără armură, fără sabie şi alte arme. În traistă avea doar cinci pietre de râu lucioase şi rotunde. Atunci a aruncat doar o piatră. Una singură. A rotit deasupra capului şnurul de piele în care era prinsă şi în toată valea Elah se auzise vâjâitul praştiei sale, apoi cu o mişcare scurtă, zvâcnită, slobozise piatra. Se făcuse linişte şi bufnitura loviturii din fruntea puternicului Goliath se transformă în ecou. Osul se crăpase cu sunet înfundat, iar trupul de peste şase coţi înălţime, căzuse ca un trunchi de copac retezat de la rădăcină.

Aceste clipe aspre din mintea lui David erau vii fiindcă erau mai presus de adevăr. Acolo fusese îndrumarea Domului, fusese gândul său care zburase spre fruntea duşmanului odată cu piatra, ori poate fuseseră braţul său şi gura de aer trasă înainte ca oul de râu să îi aducă sfârşitul lui Goliath.

Fapta lui de curaj întrecuse tot ceea ce trăise poporul lui Dumnezeu, dar din nou Saul nu îşi ţinuse promisiunile. Nu primise nici bogăţii, nici mâna uneia dintre fiicele tiranului, nici casa scutită de dări. În schimb, l-a exilat în Nob, forţându-l, mai târziu, să se ascundă la vecinii din Gath şi Moab, iar David timp de şapte ani a prigonit până ce s-a întors cu oaste. Nu s-a răzbunat, ba chiar l-a eliberat în două rânduri pe Saul, fiindcă nu voia să se atingă de Unsul Domnului, până când străinii au făcut dreptate pentru el şi drumul spre tron a devenit drept, dar încă plin de grohotiş.

Privirea regelui se ridică de pe travertinul roz al culoarului, înspre servitoarea Batsheva.

– Vreau să cobor pe malul apei. Aerul este mai curat.

Îşi desprinse cu blândeţe braţul de cel al slujnicei.

– Cum doriți, Stăpâne. Fata îşi plecă fruntea şi îl urmă la doi paşi, în spate.

Regele şi slujnica trecură de poarta de miazăzi a palatului păzită de patru străji înarmate până în dinţi şi regele o luă pe poteca pietruită care cobora către unul dintre afluenţii râului Nahal Be’er Sheva, mărginită de măslini şi boschete înflorite. Servitoarea primi poruncă să rămână locului, iar ea se supuse, urmărindu-l grijulie cu privirea. Cărarea se termina pe malul apei care nu era adâncă şi putea fi lesne trecută cu piciorul. Deasupra, un arbore înalt de jacaranda, plin de flori violete, crea o boltă naturală care arunca umbră deasupra apei. Pe malul apei limpezi se găsea o bancă de piatră pe care regele se aşeza uneori şi privea ore în şir curgerea scânteietoare.

Batsheva aşteptă la capătul aleii, până ce soarele trecu în umbra palatului. Ceva îi spunea că stăpânul zăbovea peste măsură, iar siesta regelui nu trebuia să dureze atât de mult. Făcu un pas pe cărare. Se opri. Nu avea poruncă să coboare. Îşi luă curaj şi mai înaintă câţiva paşi printre tufele înflorite tot timpul anului. Susurul pârâului se auzea tot mai puternic. Îşi luă inima în dinţi şi coborî cu hotărâre, aproape alergând pe dalele de piatră, până ce râul se deschise cu totul în faţă. O gheară se prinse de pieptul său când văzu trupul stăpânului prăbuşit lângă băncuţa sculptată cu heruvimi asemănători acelora care îi străjuiau tronul. Regele David era întins pe mal, cu un braţ aşezat pe lângă corp şi celălalt deasupra pântecului, ca un om care doarme. Pieptul i se ridica neregulat, semn că respira cu greutate, dar încă mai respira.

– Stăpâne, trezeşte-te. Deschide ochii. Doamne, ajută-ne, ocroteşte-l din nou. Te rog, Doamne… se ruga zadarnic slujnica, scuturându-i braţul moale.

Batsheva vărsa lacrimi, dar prin ceaţa lor zări, în cele din urmă, minunea. Îşi şterse ochii cu mâneca aspră a tunicii. Înaintea ei se deschidea o privelişte pe care disperarea i-o răpise când sosise de pe cărare. Deasupra frunţii Regelui David, pietre umede de râu, lucioase şi rotunjite, pluteau în aer precum imaginea îngheţată în timp a unor frunze căzătoare. Părea o coroană care se zidise singură, din pietre şi credinţă.