Din decembrie, per excellentiam: Radu Voinescu

Mă credeți sau nu, am verificat cronologiile noastre literare, înainte de a mă-ncumeta să afirm că foarte puţine cărţi memorabile au apărut, de-a lungul anilor, în luna decembrie – despre care se povestește că ar fi timpul cosmic al schimbării… Cea mai dragă nouă (mi-am permis pluralul) se intitulează Poesii, apărea în 23 decembrie 1883, la Bucureşti şi nu mă mai satur să o aduc în atenţia noastră tot mai distrasă de la terapiile fundamentate pe cultura scrisă. Tot în decembrie 2020, mă bucuram de apariția – în buna tradiţie cărturărească junimistă – a volumului Libertatea criticii – Printre primejdiile criticii II[1], semnat de beletristul şi criticul literar Radu Voinescu, iar cu un an mai târziu, în aceeaşi lună, primeam de la Doina Roman sub brăduțul meu SF&F (sau invers – F&SF), almanahul UTOPIQA, tras prin țipla înstelată a heavy-fanteziilor parafate de autorii antologați… Și da, cărțile bune sunt daruri perene: în esența lor ne regăsim – în variantă avântată – noi, escapiștii antrenați în condițiile tot mai apăsătoare ale cotidianității sau, mai ales noi, iubitorii lor fideli… cu ele putem ajunge departe-departe, iar refletarea lor în interioritatea proprie, ne propulsează către spații noi, urmând să revenim de unde am plecat și să încheiem conadmirativ un cerc al revelării (prototeoretizat)… însă, de sub aura sacră a ultimei luni a anului, darul peren al slovei capătă semnificații tainice…

Iată de ce voi spune că scriitorul Radu Voinescu ne dăruiește, în spirit fast, o călătorie plină de har prin alte lumi, așa cum le-au văzut cei douăzeci și unu de teoreticieni, critici, traducători, biografiști etc., expuși atenției sale; la rândul lor, condeierii selectați îi vor conglutina observatorului lor o nouă viziune teoretică despre actul interpretării. De altfel, eleganţa, erudiţia, dar îndeosebi umanismul particular ce îi întemeiază conştiinţa culturală, implicit, complexitatea creativă, fac din Radu Voinescu o prezență intelectuală rară, aşa cum a subliniat şi editura Junimea, unde volumul Libertatea criticii – Printre primejdiile criticii II a apărut în colecţia Efigii, consacrată eminenţei. Titlul secundar semnalează continuarea unei serii cu aceleaşi criterii de organizare, cu acelaşi interes pentru literatura critică, dar, cum ne sugerează autorul, cu o abordare diferită (contiguă contextului referențial).

Capitolul introductiv – Libertate şi metodă (pp.5-22) – ne surprinde (ca şi în primul volum[2]) cu un incipit, pe cât de stenic, pe-atât de provocator, aşa cum numai un roman bun o poate face: Cărţile de critică sau de teorie literară pot fi la fel de pasionante ca un roman bine construit. În materia lor găsim adesea doze de imprevizibil suficiente să asigure o lectură cu atenţia mărită, însoţită de satisfacţii intelectuale […] Criticul literar îşi conduce argumentaţia printre datele realităţii, cele ale specificului ficţiunii şi cele ale operei, în statutul ei ce îmbină autonomia cu interdependenţa în cadrul câmpului literaturii.(p.5) – presupun că nu ai cum să nu fii atras în miezul materiei de prima tentație a textului căreia îi urmează altele și altele, fiecare pagină fiind un pachet de motive, informații, problematici etc., bref, o scriitură incitantă, vie, al cărei suflu energizează, cu o binevenită prospețime, spiritul critic românesc.

În plus, Radu Voinescu își etalează opiniile cu acea finețe aluzivă care suscită în plan superior atenția cititorului mai mult sau mai puțin avizat. Cât privește volumetría lucrării în discuție, ea se dezvoltă în jurul medianei numite cheia de aur a criticii (sau metoda multidisciplinară) şi, mai cu seamă, în jurul imperativelor de susținere, adică, în jurul autorilor incluşi în panorama multidisciplinară, majoritatea având o focalizare specială asupra genului literar, a textului ș.a., toți, raliindu-se unei paradigme metodice: Opera singură impune metoda. Despre cei vizați de obiectivul exegetic (Val. Panaitescu, Eugen Negrici, Vasile Spiridon, Mircea Opriţă, Oana Soare, Felix Nicolau, Ion Simuţ, Angelo Mitchievici și Ion Stanomir, Alex Goldiş, Bogdan Creţu, Iuliu Raţiu, Gherasim Rusu-Togan, Andrei Terian, Bianca Burţa-Cernat, Mihai Dinu, Monica Spiridon, Laura Albulescu, Maria-Ana Tupan, Cornel Robu, Florin Mihăilescu), singraful mărturiseşte: M-am apropiat cu respect faţă de munca şi de ideile fiecăruia dintre criticii antologaţi în paginile acestui volum ce se prezintă cumva eclectic – a fost vorba de un eclectism programat – chiar dacă nu am aderat la o serie de construcţii sau viziuni. În fond, aş dori ca acest ciclu de analize, de mici studii să reprezinte un omagiu adus criticii româneşti contemporane. (p.18)  Într-adevăr, nici măcar unul dintre protagoniști nu este expediat (de semnatarul ireproşabilelor mici studii), din programul ideatic, din rolul de sprijin şi complementaritate în definirea arhitecturii noastre critice. Ei sunt proiecțiile pertinenței: Adesea, în paginile din acest volum, care nădăjduiesc să aibă o continuare în anii viitori, se va observa că intervine cuvântul pertinenţă. Este cel care rezumă potrivit, consider, principiul adevărului critic (p.21), sau ai unei sincere afecţiuni pentru profesiunea de credinţă, căreia, prin interfața Ion Simuț, i se face o declarație de… iubire: „Nu prea se practică declaraţia de dragoste în critica actuală. Nimeni nu iubeşte cu adevărat pe nimeni. Toată lumea are vigilenţa de a critica pe toată lumea. A critica, adică a urî – în accepţia cea mai vulgară a criticii. Dar critica e o formă de iubire.” În cărţile şi articolele lui Ion Simuţ, în întreaga sa carieră, de treizeci de ani, critica pe care o practică se dovedeşte o formă de iubire. (p.120) – Impresionantă această secvență-ramă, răspândind, parcă, o fermăcătoare lumină sfumată…

Pertinenței, noțiune ceva mai expresivă în potenţarea semnificațiilor conținute de verbul a discerne (derivat-vedetă al etimonului kritein→critică), i se conectează echilibrul, o altă exigenţă metodologică: Linia de echilibru este, ca întotdeauna, cea care asigură permanenţa unor judecăţi [..] (p.9), iar rezultatul acestor conexiuni ar putea fi simetrizarea adevărurilor decurse din investigarea scriiturii şi a celor decurse din intenția exprimatului investigat fără anularea niciunuia dintre termenii implicați, dar și degrevarea redijatului de… temperamentalisme: Verdictul este ceea ce aşteaptă oricine de la un critic literar de profesie. Şi nu e adevărat că el trebuie să spună neapărat „da” sau „nu”, conform unei logici bivalente; poate foarte bine să includă în judecata sa ambele posibilităţi atunci când detectează punctele bune şi punctele vulnerabile ale unei cărţi, calităţile şi defectele unei concepţii, ale unei construcţii literare sau poate să observe că un autor se ridică până la un nivel acceptabil, dar nu mai mult. Ceea ce nu e nici o recunoaştere integrală, nici o respingere integrală; este o evaluare.(p.102)

În capitolul afin domeniului F&SF, numit – Anticipaţia românească sau legitimarea unui gen literar (Mircea Opriţă) – dincolo de aprecierile făcute tomului semnat de Mircea Opriţă[3]:  […] este lucrarea de care era nevoie pentru a avea o imagine adecvată, în desfăşurarea de titluri, autori, teme, motive de-a lungul a peste o sută de ani, asupra a ceea ce s-a scris şi – nota bene! – s-a gândit în ficţiunea cu pretext ştiinţific şi care este, într-adevăr, un capitol al istoriei literaturii române.[…], Radu Voinescu pune la dispoziția lectorilor interesați și un excepțional breviar al genului, restabilindu-i (conform titulației) nu doar importanța istorică, ci și inepuizabila sa influență: Dacă ar fi să-l credităm măcar pe antologatorul, la noi, al literaturii franceze şi engleze, Ion Hobana (Dar ce zic eu!? Să ne uităm, dacă e posibil, la lucrări precum „Encyclopedia of Science Fiction”, a lui Peter Nicholls şi John Clute – 1993, „The Mammoth Encyclopedia of Science Fiction”, de George Mann – 2001, „Encyclopedia of Science Fiction”, de Don d’Ammassa – 2005, „A Companion to Science Fiction”, coordonată de David Seed – 2005 etc., etc.) mi se pare destul de limpede că genul nu e unul tocmai recent, de vreme ce numără nume precum Cyrano de Bergerac şi Voltaire, ca să nu transcriu aici altele, mai de demult, deloc străine cunoscătorilor istoriei anticipaţiei (Şi totuşi, limitându-ne doar la perioada de după Copernic, un reper în multe texte de istorie şi teorie a SF-ului, dacă tocmai amintitul Cyrano de Bergerac publica „L’Autre Monde: l’Histoire comique des Estats et empires de la Lune” la 1657, el nu făcea decât să se inspire din traducerea franţuzească a cărţii din 1638 a englezului John Godwin, „The Man in the Moone or, a Discourse of a Voyage Thither by Domingo Gonsales, the Speedy Messenger”). Dar chiar în literatura română, primele încercări nu sunt cu mult mai noi decât fenomenul literaturii culte, aşa cum o studiem azi. Sub semnătura unui anume Demetriu G. Ionescu (nimeni altul, de fapt, decât viitorul om politic Take Ionescu), apărea, în 1875, povestirea „Spiritele anului 3000”, cu toate naivităţile ei, încadrabilă pe deplin genului. Şi nu era primul autor de acest fel. Ion Hobana, în „Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti” (1969), şi apoi Florin Manolescu, în deja „clasica” sa „Literatura SF” (1980), au identificat precursori mai mult sau mai puţin asimilabili, mai mult sau mai puţin valoroşi (mai mult… mai puţin, dar există!) în ordine estetică. Dacă ţinem cont că literatura noastră abia se maturiza în perioada respectivă, atunci SF-ul se poate spune că apărea tocmai la timp.(pp.74-75).

Mai sunt destule alte intervenții de o minunată deschidere către acest gen savuros, într-un fel, etern adolescentin în sinele majusculat al așteptării, după cum ne inspiră chiar autorul: Cititor pătimaş de literatură de anticipaţie în copilărie şi, până la un punct, în adolescenţă […] (p.73)

În ton metaforic, volumul este un summum armonic, unde fiecare element constitutiv interpretează propria-i partiţiune, cu fidelitatea admisă de registrul său aptitudinal, lăsând dirigentului libertatea de a valoriza cele mai bune momente şi de a le conjuga (axiologic), într-un compact euritmic. Aşa s-a şi întâmplat, pentru că Radu Voinescu se manifestă cu o delicată probitate exegetică până şi în zona crepusculară (derapaje, schematisme, exces asertiv etc.), dovedind o reală preocupare atât pentru evaluarea profundă cât și pentru interpretarea acesteia, ceea va conferi discursivității sale o discretă fragranţă de nepsis – acea vigilență sacramentală, menită să păstreze, neîntinat, raportul minte-inimă – care va persista şi în tempoul iute al ironismului sau al ludismului, şi în tempoul sacadat al primejdiei, şi în cel reverberativ al reflecţiei, dar şi în tempoul aproape straniu al domeniului sensului [significanza] sau al semiosis-ului, ca întemeiere a unui semn[4]: Criticul […] trăieşte şi ceea ce Roland Barthes numea plăcerea textului. Dar este literatura doar un sistem de semne? Ca simulacru al realităţii, ca mimesis, ea poate fi totul sau doar să sugereze acest tot, ca realitate fals-completă. (p.7) Dincolo de calitatea enciciclopedică, de capacitatea sintetică, de claritatea sistematizării, Radu Voinescu este un redutabil creator de frumos (şi) în sfera inerpretării, iar filtrul rafinatei sale experiențe beletriste va fi, întotdeauna, un aliat de forţă pentru exercițiul epistemic, grosso modo, pentru experiența analitică, dar mai ales, pentru împăcarea intimidantelor distanţe estetice: A scrie bine critică nu înseamnă numai a scrie frumos şi nici numai a exalta virtuţile gustului, ci şi fidelitate faţă de operă. Şi la nivel analitic, respectând textul, se poate scrie frumos. Sau cel puţin captivant. (p.8)

Spiritul doct, inovativ, propensiunea de a cerceta, descoperi și, în cele din urmă, de a interveni asupra acelor teze, principii, teorii etc., predispuse organic mutației, cu alte cuvinte, de a reforma complicatul traseu al exegezei (prin atenuarea unor incertitudini, eliminarea unor confuzii, redefinirea unor categorii ș.a.), dar și o serie explicită de intersecții tematice, îl situează pe Radu Voinescu pe același nivel reprezentativ cu cel al distinșilor săi antecesori: I. A. Richards, J. Dewey, A. N. Whitehead, S. Ullman ş.a., ale căror eforturi de a înnoi științele literaturii sunt bine știute.

Și: chiar dacă ținuta scriitorală a reclamat, pe bună dreptate, efigiabilitatea, în prelungire, se poate considera că Radu Voinescu nu este doar un iconic al actualului nostru mediu critic, ci este – grație înzestrării sale firești de a coagula și concorda atâtea diferențe de expresie într-un tot orchestrat – o marcă universalistă.

Admirabila sa unitate auctorială, o confirmă.

[1]Radu Voinescu, „Libertatea criticii (Printre primejdiile criticii II)”, Editura Junimea, Iași, 2020.

[2] „Se spune despre textele critice că ar fi texte de gradul al doilea. Aceasta poate fi adevărat, dar numai într-o ordine de ierarhizare cu literatura. Care, la rândul ei, e o lume de gradul al doilea. Dar dacă ne gândim că literatura însăşi e parte a lumii, că reflecţia însăşi e parte a lumii, dacă integrăm lumii inclusiv imaginarul, lucrurile se modifică radical”[…]; în: „Printre primejdiile criticii”, Fundaţia Culturală Paradigma, Editura Pontica, 2004, p.5.

[3] Mircea Opriță, Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară, ediţia doua, revăzută şi adăugită, București, Editura Viitorul Românesc, 2003 (volum mentionat de R.V., p.73)

[4] Cesare Brandi, Teoría generală a criticii, ed.Univers, Buc., 1985, p.140.