Copaci verzi în decembrie

Șoseaua se întindea ca un covor derulat după ce fusese adus de la curățătorie, încadrată de același decor, cu copaci verzi, deși era decembrie. Dar la ora aceea nu se mira de acest lucru, soarele îi bătea prin parbriz, drept în față, și își trase cu mâna stângă de pe cap ochelarii de soare și îi așeză la ochi dintr-o singură mișcare, cealaltă mână o ținea pe volan. Conducea o mașină mare, un SUV, pe care o folosea mai mult soțul ei. Dar i-o dăduse pentru că tatăl ei avea nevoie de spațiu în timpul călătoriei, iar el nu o putea însoți, aflându-se într-o delegație în Asia.

Trebuia să ajungă la prânz în comuna natală a tatălui, iar Alina, sora ei mai mică, se afla în față, într-un alt autoturism, în care le transporta pe mama lor, pe surorile tatei și o verișoară. Tania acum realiză că erau mai multe femei în familie, iar tatăl ei glumea când spunea că trăiește în matriarhat, în casă, cu nevasta și cu cele două fiice.

Se auzea motorul cum toarce ca un motan în liniștea acelei dimineți reci și însorite. Tania se dezbrăcă de haina scurtă, din blană artificială, când se oprise la o barieră de cale ferată, și deschise radioul. Vocea redactorului care anunța știrile umplu interiorul mașinii, iar Tania se simți un pic invadată. Trecerea de la liniștea drumului la zumzetul cotidian a fost destul de dură, așa că lăsă computerul de bord să găsească un post de muzică.

– Bine că ai schimbat, ăștia vor să ne țină ocupați cu știrile lor, să nu mai avem viață deloc.

Tania tresări și se uită pe scaunul de alături. Tatăl ei ținea o țigară în mână și o adulmeca din când în când, avea ochii semi-închiși și un aer somnoros. În colțul gurii avea un zâmbet, iar Taniei îi trecu prin minte să-l întrebe ce găsea amuzant. Nu răspunse nimic și se uită înainte, la drum, ținând ambele mâini pe volan. Drumul era gol, se pare că sâmbăta devreme era recomandat să circuli, toți cei care au vrut să plece în weekend din oraș, o făcuseră de vineri seara. Se auzea doar muzica, era o melodie destul de tristă, dar cu coada ochiului îl văzu pe tatăl ei cum dădea din cap ușor. Era îmbrăcat în costumul lui gri, cel mai bun costum, cu vestă și cămașă cu dungi albe și bleu. Tania știa și ce dedesubturi purta, i le dăduse mama ei. În acea clipă, simți cum sufletul i se strânge. Tatăl ei continua să îngâne ceva în ritmul cântecului de la radio, trecând din când în când țigara pe la nas. Tania știa că voia să fumeze, deși nu avea voie. I se depistase o tumoare în abdomen, iar medicii i-au interzis tutunul. De băut alcool oricum nu prea bea. „Acum, o țigară, pe drum, n-o fi foc”, se gândi Tania. Căută cu mâna dreaptă în poșeta așezată între scaune și scoase un pachet de Marlboro din care trase cu două degete o țigară și o puse între buze. Apoi luă bricheta din torpedou și o aprinse. În tot acest timp, își ținu privirea spre șosea, care continua să fie goală, mărginită de copaci verzi. Mașina Alinei nu se mai vedea, dar Tania știa drumul. Fusese de multe ori în copilărie cu părinții, bunicii ei nu mai trăiau demult, dar rămăsese casa lor, destul de părăginită, pe care își promiseseră amândouă surorile că o vor renova, ca să își petreacă aici cu familiile lor sfârșitul de săptămână sau să vină să se relaxeze când au chef.

Îi dădu bricheta tatălui ei, fără să-și mute privirea de pe șosea, și continua să fumeze ținând țigara în mâna stângă și scuturând scrumul ars pe geamul deschis pe un sfert. Simțea vântul rece cum îi umbla prin păr și aruncă chiștocul pe geam, apoi apăsă pe butonul de pe portieră pentru a-l închide. Atunci îl privi pe tatăl ei și văzu că nu fumase țigara, o ținea între două degete împreună cu bricheta și se uita în zare.

– Mai ții minte când erai la facultate și am aflat că fumai de fapt de câțiva ani? o întrebă fără să o privească, având același zâmbet în colțul gurii.

Tania rămase surprinsă că își amintea așa ceva și rememoră și ea scena. Se aflau în vizită de familie la niște prieteni de-ai părinților ei, acolo a scos țigara și a fumat la invitația gazdei. Tatăl ei a făcut ochii mari și asta a fost tot. De atunci, nu s-a mai ferit să fumeze în fața lui, mama ei știa, desigur, dar îi era complice.

– Da, a fost mai simplu decât m-aș fi așteptat! răspunse Tania râzând, cu ochii țintă la drum.

S-a relaxat dintr-odată și simți nevoia să-i mai spună și ea o întâmplare:

– Dar mai știi când era iarnă cruntă, pe jos se făcuse sticlă de ger, iar eu ieșisem de la facultate. Era deja întuneric și nu mai circula nimic. Am sunat de la un telefon public și ai venit la Universitate, să mă iei acasă. Am mers pe sticla aia de pe jos și mă țineam de tine, pentru că picioarele mele se duceau în toate părțile.

Aruncă o privire în dreapta, așteptând o replică, dar tatăl ei surâdea, rulând țigara și bricheta între degete.

– Știi, mereu m-am întrebat, cum de tu nu alunecai, când pe jos era efectiv patinoar, mai spuse ea.

– Nu-mi era frică. Știi că am scăpat de o haită de lupi, într-o iarnă, când eram copil, răspunse el surâzând.

Iar Tania îi putu vedea ochii albaștri cum mijesc, și ridurile de la colțurile ochilor cum se adună într-o formă de evantai, care ei i se părea definiția perfectă a îmbătrânirii frumoase. Obrazul proaspăt ras și tenul palid îi scoteau mai mult în evidență cerul din ochi, pe care ea îl moștenise cu mândrie.

– Niciodată nu m-am mai simțit protejată ca atunci, șopti ea, continuând să privească la șoseaua care se derula înaintea mașinii.

Tatăl ei nu spuse nimic sau poate nu a auzit-o. Câteva minute de tăcere între ei, în care melodiile curgeau la postul de radio.

– I-auzi, asta e formația ABBA! îl auzi exclamând.

Tania dădu mai tare volumul și „Mamma mia” răsună în toată mașina. Își amintea când mama ei adusese „de la unguri” un disc cu ABBA, pe care l-au ascultat, ea și Alina, până s-a zgâriat. Știa că era una din formațiile preferate ale tatei.

– Mai știi când te-ai supărat pe mine că nu te lăsam să dai la facultatea la care voiai și mi-ai lăsat o scrisoare în bucătărie? o întrebă el, pe un ton vesel și mai ridicat, ca să acopere muzica.

– Iar tu mi-ai răspuns tot printr-o scrisoare că pot da unde vreau, spuse ea înduioșată.

Amândoi tăcură, iar Tania dădu volumul radioului mai încet. Peisajul începea să se schimbe, ici-colo se vedea câte o casă sau se auzea lătrând un câine, iar copacii de pe marginea drumului erau doar coroane de crengi goale, învelite în gheață, ca și cum fuseseră turnate în sticlă. Se apropiau de localitatea bunicilor. Mașina Alinei tot nu se vedea, pesemne că ajunsese deja.

Tania se lăsă ușor pe spătarul scaunului, continuând să conducă, și inspiră adânc.

– Tata, să știi că te-am mințit în multe privințe, dar am făcut-o ca să te menajez. Uneori, când locuiam aproape de voi, te vedeam diminețile când plecam la serviciu și mă ascundeam, ca să nu mă vezi. Mă gândeam că mă cerți fiindcă întârzii la birou sau că-mi reproșezi că nu trec la voi sau că nu vă invit la masă. Tată, vreau să mă ierți, tot ce am făcut a fost din iubire pentru voi!

Apoi simți că ceva îi pleacă din suflet, ca o zbatere de aripi care și-a luat zborul. O ușurare fără margini și o împăcare, ca atunci când te trezești după un somn bun. Nu și-a dat seama că gonea nebunește pe șoseaua care se strâmtase și intra în comună. N-a văzut nici echipajul de poliție de pe marginea drumului. S-a dezmeticit când un polițist îi făcea insistent semn să oprească. Trase pe dreapta și coborî geamul portierei, ca să audă ce spunea acesta.

– Unde vă grăbiți așa?

– Acasă, la casa bunicilor, răspunse un pic buimacă, neînțelegând ce făcuse.

– Știți că erați aproape să depășiți limita vitezei legale?

– Nu mi-am dat seama, îi povesteam tatei ceva și mă gândeam că aproape am ajuns.

Polițistul o privi într-un mod straniu, în timp ce se uită pe scaunul din dreapta ei, iar în aceeași clipă îi strigă colegul lui, să vină în spatele mașinii Taniei.

Amândoi se uitau prin geamul ușilor la sicriul așezat în spațiul din spatele cabinei șoferului. Polițistul se întoarse la Tania, care îl privea peste geamul deschis al portierei, fără să spună nimic.

– E în regulă, vedeți că aveți farurile aprinse.

Tania îi mulțumi și închise geamul, apoi stinse farurile. Mașina porni ușor, iar cei doi oameni în uniformă priviră mirați în urma ei, până nu s-a mai văzut.

Ajunse în fața casei bunicilor în câteva minute, iar când își desfăcu centura de siguranță, zise pe un ton vesel:

– Gata, am ajuns!

Dar, când dădu cu ochii de scaunul gol din dreapta ei, zâmbetul îi pieri. Alina tocmai ieșise din curte și a venit să-i deschidă portiera.

– Credeam că te-ai rătăcit, voiam să mă întorc după tine.

– M-a oprit un echipaj de poliție, cică aveam farurile aprinse. Auzi, ai văzut ce verzi sunt copacii de pe drumul până la intrarea în comună ?

– Unde ai văzut tu copaci verzi? Te-ai dilit? Suntem în decembrie, noroc că nu au trebuit să sape groapa, că pământul e bocnă. Bine că am luat criptă, spuse sora ei repede și plecă grăbită să-i supravegheze pe niște vecini care scoteau sicriul din mașină, pe ușile din spate.

Tania dădu să coboare, dar când își luă geanta dintre scaune, ceva de pe covorul din fața scaunului din dreapta îi atrase atenția. Se aplecă și culese o grămăjoară de fire de tutun, ca și cum cineva rupsese o țigară. Pe scaun găsi bricheta, era caldă.