Castanii
de Mihail Grămescu
I-am remarcat din tramvai când plecasem la plimbare cu Adina.
– Uite, au înflorit castanii a doua oară!
Într-adevăr, pe lângă parcul Titan, în dreptul fostei piețe Sălăjean, actualmente Grigorescu, de vizavi de stația de metrou, câțiva castani, de pe marginea străzii, erau înfloriți în toamnă.
Ne-am plimbat apoi câteva ore și prin alte parcuri, dar nu mai erau înfloriți pe nicăieri altundeva pe unde am trecut.
Ce semn să fie ăsta, de bine sau de rău?
Ne-am întors acasă, am luat-o și pe mama cu noi să-i arătăm minunea, și aparatul de fotografiat să facem poze. Ne-am bucurat ca niște copii mari de cei 4-5 arbori înfloriți surprinzător la jumătatea lui septembrie. Erau superbi printre ceilalți cu frunze ofilite roșii și fructe coapte. Flori printre uscături…
Și totuși, ce poate determina un arbore să înflorească a doua oară toamna, ca într-o nouă primăvară? Ce poate „ păcăli” un arbore să-și deschidă mugurii în vara asta târzie și caldă? Doar soarele primăvăratic și ploile din ultima vreme? Sau poate eclipsa… Și de ce numai aceștia 4-5, dintr-un întreg oraș?
Eram atât de veseli când ne-am întors acasă… Au organismele vegetale un simț anume al trecerii timpului? Sau o posibilitate de prognoză mai specială, care le spune că vor avea timp să mai fructifice încă o dată anul acesta, înainte ca zăpada iernii să se aștearnă? Sau altul e tâlcul înfloririi lor târzii?
Am văzut și trei nunți în ziua aceea. Am luat și o sticlă de vin să „sărbătorim evenimentul”. Acasă, de sub prag ne-a ieșit în întâmpinare un greier (sau o lăcustă mică) țopăind spre lift în al cărui hău a sărit când am încercat s-o atingem. Eram atât de bucuroși că nici n-am remarcat, la început, când la televizor, la emisiunile de știri, au anunțat că stația orbitală MIR a fost evacuată și va cădea până în aprilie viitor, că Franța a respins toată tranșa de ciuperci comestibile expediate de Bulgaria, în cadrul acordurilor economice existente, pe argumentul că au radioactivitatea crescută peste limitele oficial admise, probabil ca urmare a Cernobîlului (de parcă nu au și bulgarii Cosloduiul lor) și că a fost cutremur în Turcia, că uraganul lovește America și, mai târziu, că armata națională sârbă a fost desființată de KFOR la Kosovo. Dar dacă e totuși, cum spun francezii, urmarea Cernobîlului (cernobîl înseamnă cică, în ucraineană, PELIN) („Și a căzut atunci o stea numită Pelin – Ioan Teologul – Apocalipsa”)? Atunci, dacă radioactivitatea la Bulgari e crescută peste limitele admise, îți dai seama cum trebuie să fie la noi, care suntem cu vreo o mie de kilometri mai aproape de „sursă”!
– Auzi, tu ai văzut filmul Ziua în care vin peștii? o întreb pe Adina.
– Nu, de ce?
Era o peliculă americană de prin anii ’60.Tot cu o mare fiestă, ca a noastră, dar pe o insulă din Grecia. Toată lumea se bucura și se minuna de un spectacol „feeric”: peștii, multicolori, năvăleau, în plină zi, din oceanul liniștit pe plajă. De fapt, un avion american scăpase cu câteva zile în urmă un container cu deșeuri radioactive…
Ne-am zâmbit peste paharele de pe masă. Rândunelele dispar. Stelele se împuținează pe cer, ca în Kalevala de Lȍnnrot…
– Oricum, nu are nicio importanță. Să ciocnim pentru această minunată zi de la Dumnezeu.
