Sherlock șarlatanul, sau micul conspiraționist din creierul nostru povestitor

I. Zâmbetul infatuat al raționeurului

Arogant, plin de sine, fără o fărâmă de ezitare în glas sau în priviri, se întoarce spre bulversatul doctor Watson și își începe valvârtejul deducțiilor:

– Ești bronzat, dar nu și mai sus de încheieturi. Ai fost în străinătate, dar nu la bronzat. Șchiopătezi serios, dar cu toate astea nu ceri un scaun când stai în picioare, de parcă ai uita de picior, deci e cel puțin parțial un sindrom psihosomatic. Asta ne arată că circumstanțele inițiale ale afecțiunii sunt traumatice. Prin urmare, ai fost rănit în acțiune. Rănit în acțiune? Bronzat? Ai fost în Afganistan sau în Irak.

– Ziceai că fac terapie…, [insistă bietul Watson, care a văzut multe la viața lui de medic militar în agitatul Orient, dar n-a mai întâlnit asemenea creatură ciudată, care pare că-i citește viața ca într-o carte deschisă la pagina întâi].

– Ai un șchiopătat psihosomatic, răspunde imperturbabil Sherlock. Firește că faci terapie. Cât despre telefon…

– Ce-i cu el?

– E scump, are toate opțiunile, dar tu-ți cauți un coleg de apartament, deci n-ai da bani pe așa ceva, drept urmare e un cadou. Are zgârieturi. Multe, făcute de-a lungul timpului. A împărțit buzunarul cu monede și chei. Omul de lângă mine [a se citi Watson] n-ar fi tratat un obiect de lux în asemenea fel, deci clar a avut un alt posesor înainte. Scrie Harry Watson pe spate. În mod evident un membru al familiei. Nu tatăl tău. E gadgetul unui tânăr de vârsta ta. Ar putea să fi fost al unui văr, dar ești un erou de război care nu-și găsește un loc de stat. Deci n-ai cum să ai o familie extinsă, cu siguranță nu apropiați. Înseamnă că e fratele tău…

Și. Așa. Mai. Departe.

Am spicuit din primele schimburi între două dintre cele mai faimoase și îndrăgite personaje ale literaturii detectiviste (aș zice literaturii în general), inegalabilul Sherlock Holmes și mai puțin dotatul, dar loialul doctor Watson. Am ales adaptarea televizată după „Un studiu în roșu” (2014), cu Benedict Cumberbatch și Martin Freeman în rolurile principale, dar diferențele sunt insignifiante. Semn că Steven Moffat, creatorul serialului, se simte foarte încrezător în abilitățile sale de a-l aduce pe Sherlock „la zi”.

Și tu, dragă privitor (iubitor de Cumberbatch) sau cititor (iubitor de Arthur Conan Doyle), te minunezi împreună cu doctorul Watson de perspicacitatea neverosimilă a maestrului detectiv. Sau detectiv-consultant, cum își spune. Și zici: vai, ce mi-ar plăcea să am și eu perspicacitatea asta. Să fiu capabil de asemenea raționamente deductive. Întocmai ca atunci când te uiți la un film cu karate și, oftând, îți spui: ce mi-ar plăcea să știu și eu să mă bat așa. Savurezi nu doar procesul mental în sine, ci și satisfacția de a-i fi dat peste nas (fizic sau metaforic) șefului arogant, colegului de lucru tupeist, profesorului universitar care-și dă aere, ălora de perorează pe la TV, iubitei tale care face pe deșteapta, eu știu cui altcuiva… Îți închipui că zâmbetul îngâmfat al lui Sherlock este zâmbetul tău. De fapt, poate fi zâmbetul tău. N-o zic eu, o zice o anumită Maria Konnikova, autoarea cărții Mastermind – Cum să gândești ca Sherlock Holmes. Evident, o carte de „self-help” și „dezvoltare personală”, care te învață cum să-ți dresezi creierul prin puterea observației, cum să-ți creezi o „mansardă a minții” în care să te joci cu raționamente complexe, cum să-ți dezvolți (ce altceva!?) mindfulness-ul. Hai că nu-i chiar așa greu. De ce nu poți să faci ce face Sherlock?

– Când te-aud explicând, [spune doctorul Watson, vorbind în numele nostru, al mediocrilor de-acasă] chestiunea îmi pare mereu atât de simplă încât îmi închipui c-aș fi putut să ajung să ajung cu ușurință la aceleași concluzii, deși sunt nedumerit la fiecare etapă a procesului, până nu văd imaginea în ansamblu. Și totuși, cred că văd și aud la fel de bine ca tine.

– Într-adevăr, răspunse Holmes, aprinzând o țigaretă și lăsându-se în fotoliu. Vezi, dar nu observi. Distincția e clară. (Doyle, Un scandal în Boemia).

Nu? Te așteaptă un studiu intens în arta și metoda lui Sherlock Holmes, ca la finalul celor aproape trei sute de pagini să devii un observateur și un raționeur de primă mână. Iar dacă încă simți că mai șchioapătă puțin puterea de deducție, ca bietul Watson întors din Afganistan, te poți apuca de Becoming Sherlock: The Power of Observation and Deduction (Devenind Sherlock: Puterea observației și a deducției), a lui Stefan Amber Cain.

În realitate, totul este o iluzie. Un act de prestidigitație literară. E fascinant cum, de la cititorii/telespectatorii de rând la autorii de cărți de dezvoltare, atunci când vorbesc despre Sherlock, ai impresia că discută despre o figură istorică, în carne și oase (în prezent doar oase), iar despre metoda lui ca despre ceva ce se predă la cursuri avansate în facultățile de științe sociale, sau la academiile de poliție, în cadrul studiilor de criminalistică. Uităm cu toții că Sherlock este o creație literară. Un artificiu (omagiul suprem, după părerea mea, autorului, care a reușit acest truc). Dar să nu ne amăgim, e doar un truc. Iar el funcționează obligatoriu în tandem: Sherlock, prestidigitatorul, și Watson, martorul, dat pe spate, evident, de magia pe care el (nu tu) ai văzut-o, ca într-unul din nenumăratele clipuri video (de un penibil desăvârșit) cu celebrul magician David Blaine. Și întocmai ca în acele videoclipuri, efectul vine nu atât din prestația iluzionistului, cât din aprobarea fermă a martorului. (Acum, că-mi explici, chestiunea pare atât de simplă…).

II. Un șiretlic literar cu personaje unidimensionale

Mă încumet să afirm că povestirile cu Sherlock funcționează (și că „metoda Sherlock funcționează, în cadrul lor) în bună măsură pentru că mai toate personajele sunt plate, potrivit clasificării lui E.M. Forster, așa cum e prezentată în opera sa seminală, Aspects of the Novel (Aspecte ale romanului). Watson este ceea ce Forster ar fi numit un personaj plat (unidimensional). Nu surprinde, iar dacă o face, o face într-un mod neconvingător. Nu are profunzimi și are mereu reacții și purtări predictibile. Pe scurt, este un device narativ, și nu e nici măcar unul original, la fel cum nici povestirea detectivistă nu e invenția lui Doyle, ci a lui Edgar Allen Poe. Întâmplător, în Studiu în roșu, Sherlock îl pomenește pe Poe și pe al său detectiv August Dupin (desigur, prototipul pentru Sherlock), despre care afirmă, cu aceeași aroganță adorabilă, că este un amărăștean:

Fără îndoială, crezi că îmi faci un compliment comparându-mă cu Dupin, a observat el. În opinia mea, Dupin era un individ inferior. Trucul prin care îşi întrerupea prietenii din gândit cu câte un apropo, după un sfert de oră de tăcere, este realmente de prost gust şi superficial. Avea un geniu analitic, cu certitudine; dar nu era nicidecum un astfel de fenomen pe cât părea să-şi imagineze Poe.  (Doyle, Studiu în roșu, p. 19).

Relația literară dintre Sherlock și Watson se regăsește în tradiția multimilenară a catehismului, pe care o regăsim în filosofia creștină, sau altfel spus a dialogului dintre maestru și discipol, folosită ca artificiu literar chiar și în secolul XX (îmi vine în minte acum Wittgenstein, cu ale sale Cercetări filosofice). Este parodiată cu maxim efect în Numele trandafirului, unde Umberto Eco combină în mod magistral catehismul creștin de tip maestru-discipol cu literatura detectivistă, ceea ce rezultă în magnifica struțocămilă a călugărului franciscan detectiv – William din Baskerville – și a discipolului său mereu năucit de raționamentele și metodele maestrului său, Adso (desigur, Watson).

Problema e, după cum bine ne arată parodia în cheie postmodernă a lui Eco, că nici Sherlock nu este un personaj cu profunzimi. Despre ciudățeniile sale, despre micile nelegiuiri comise sau despre abuzul său de cocaină aflăm de la Watson, dar nu le trăim niciodată alături de el. Ne sunt relatate, nu integrate în poveste. La fel și fazele sale maniaco-depresive, despre care, din nou, ne povestește Watson (din acest motiv, consider că serialul lui Moffat e superior povestirilor lui Doyle, în bună măsură și datorită interpretării fabuloase ale lui Benedict Cumberbatch). Iar Sherlock e predictibil pentru că trăiește într-o lume extrem de predictibilă. De ce? Pentru că toate personajele din jurul său sunt ridicol de plate, iar el înțelege acest lucru prea bine, și astfel reușește să le descoase. Fiecare personaj e mânat de o singură idee sau pornire lăuntrică (fie ea lăcomie, ambiție, teamă etc.). Iar asta oglindește, până la urmă, înțelegerea limitată a autorului asupra psihologiei și personalității umane. Fiecare om, ne sugerează el, e ușor de înțeles, dacă știi cum să-l privești, pentru că de fapt, toți suntem la fel.

– Îmi cunoști metodele, îi explică Sherlock lui Watson. Mă pun în locul individului, după care, odată ce i-am determinat gradul de inteligență, îmi închipui cum aș fi procedat eu în circumstanțe similare.

În acest pasaj rezidă cheia „metodei Sherlock”, adică a acestui artificiu literar care funcționează doar într-o lume cu personaje uni– sau bidimensionale, ușor de citit, de interpretat și de redus la câteva pulsiuni primare. Pentru că în lumea reală, vom vedea imediat, raționamentele „deductive” ale lui Sherlock se lovesc în chip fatal de zidul complexității: al complexității motivațiilor, deciziilor, coincidențelor etc.

III. Deconstrucția – un studiu în improbabilitate

Cititorul care înțelege limitările destul drastice ale universului holmesian e obligat fie să le accepte drept un artificiu narativ și să se bucure în continuare de iluzia creată de autor, fie să ia raționamentele „inverse” ale detectivului punct cu punct și să le demaște ca fiind arbitrare. Ne întoarcem la întâlnirea dintre Holmes și Watson, prezentată mai sus.

În primul rând, Watson vine îmbrăcat în haine civile, nici de militar, nici de medic. Ce-l recomandă ca medic și totodată ca militar? Prin urmare, ai fost rănit în acțiune. De ce? Putea la fel de bine să fi suferit o entorsă sau fractură de gleznă, cum a pățit o prietenă de-a mea recent, aflată în vacanță, în „țările calde”, unde s-a bronzat dar s-a și întors cu piciorul în ghips, sau orice alt fel de accidentare. Faptul că Watson nu cere imediat scaun nu se explică doar prin faptul că afecțiunea e „psihosomatică”, ci se poate datora dorinței acestuia de a brava, de a se arăta bărbat, și ca mulți alți bărbați, să refuze din aceleași motive terapia. Sau poate urmează sfatul medicului, de a încerca să-l folosească zilnic un anumit număr de ore. Felul în care își ține brațul și piciorul ar putea la fel de bine să fie cauza unui infarct miocardic.

În privința telefonului, la fel: și ce dacă-i scump și are toate opțiunile, dar el își caută coleg de apartament. Musai că l-a primit cadou? Doar câți iubitori de BMW din România nu-și cumpără ultimul model, doar pentru a dormi în cea mai imundă garsonieră, asta dacă mai au bani de chirie, că dacă n-au, BMW-ul din dotare devine și casă, și masă. Poate și-a pierdut apartamentul în urma unui litigiu cu fosta nevastă, iar telefonul (de lux) i-a rămas. Are multe zgârieturi, zice Sherlock, deci nu poate fi a lui Watson, pentru că Watson (un tip pe care abia l-a cunoscut) nu și-ar fi tratat niciodată telefonul așa. Mai ales că e un obiect „de lux”. De ce? Poate că a fost supus la grele încercări în Afganistan. Poate că el însuși la împrumutat la un moment dat cuiva drag. Poate că fosta iubită avea o pisică tare buclucașă, căruia i se pusese pata pe telefoane de lux. Al cui e telefonul? Obligatoriu al fratelui. Păi de ce nu poate să fie al tatălui? „e gadgetul unui om de vârsta ta!” afirmă cu maximă certitudine Sherlock. Nu zău? Tatăl meu, trecut deja de 60, are o pasiune reală pentru gadgeturi noi, pentru ultimele modele ale unor dispozitive pe care le folosește zilnic. Și cunosc mulți alți domni trecuți de o anumită vârsta taman ca el. De ce nu văr? De unde și până unde că dacă ai un văr, ți-ai fi găsit loc de stat și nu căutai chirii?

Nu are sens să continui. Metoda lui Holmes presupune născocirea unor povești explicative complete, prezentate cu maximă certitudine, plecând de la o serie de indicii ambigue. Holmes alege una dintr-o sută de variante de interpretare diferite ale acestui indiciu și insistă în mod complet arbitrar că aceasta este cea corectă. Care, interpretare, devine la rândul ei baza pentru o multitudine de alte interpretări, la fel de improbabile, ce rezultă într-o fermecătoare poveste explicativă presărată cu mister și artificii ingenioase. Dar asta n-o face cu nimic mai puțin improbabilă. În lumea fantastică născocită de Arhtur Conan Doyle, Sherlock Holmes are privilegiul de-a avea mereu dreptate. În lumea reală, un astfel de pretins detectiv ar fi văzut mai degrabă ca un infatuat neghiob și periculos, un șarlatan, indiferent ce zic pretinșii experți în „dezvoltare personală”, care vând la rândul lor povești, nu skilluri.

IV. Mintea povestitoare și micul conspiraționist

Rămâne întrebarea care, de fapt, stă la baza întregului eseu, și mă preocupă în mod real, pentru că scopul nu era să demistific și să deconstruiesc unul dintre cele mai îndrăgite personaje literare și de film din istorie (și de care mie însumi mi-e foarte drag, mai ales că a fost interpretat de doi dintre actorii mei preferați: Benedict Cumberbatch și Robert Downey Jr.). De ce suntem atât de susceptibili la acest artificiu literar ce reflectă o viziune simplistă și unidimensională asupra personalității și psihologiei umane?

Un posibil răspuns la această întrebare îl oferă Jonathan Gottschall în studiul său Animalul povestitor – Cum ne fac poveștile oameni. Potrivit lui Gottschall, în fiecare dintre noi se găsește un mic Sherlock Holmes, în acea zonă a creierului specializată în interpretarea narativă a lumii. Sarcina micului Sherlock din noi e să facă raționamente logice inverse, asemenea detectivului, plecând de la ceea ce e observabil în prezent, și să ne arate „ce serie ordonată de cauze au condus la anumite efecte particulare”.

Conform mai multor specialiști ce studiază creierul și cogniția umană, „micul Sherlock” (să-i spunem) este o trăsătură evolutivă necesară la specia noastră gânditoare, care-i permite să ordoneze o realitate adesea mult prea complexă și dezordonată și să-i dea sens. Este mecanismul prin care trecem de la „povestea plină de zgomot și furie, spusă de un idiot, ce nu înseamnă nimic” (cum zice Shakespeare în MacBeth) la o poveste cât de cât ordonată, în care toate întâmplările se leagă în lanțuri cauzale clare. Asta pentru că mintea noastră povestitoare nu suportă incertitudinea. Tocmai de aceea, când poate, ea fabrică povești adevărate (sau relativ similare cu realitatea), iar când nu, născocește minciuni.

Aici regăsim una dintre sursele gândirii conspiraționiste, și cred că oricine poate parcurge exercițiul mental al „deconspirării” marilor comploturi mondiale în manieră (sau folosind metoda) Sherlock Holmes. Și nu în ultimul rând, oricine își poate imagina zâmbetul infatuat al adeptului teoriilor conspirației după ce a explicat pe îndelete „cum stă chestiunea”, în vreme ce tu, un biet Watson, te uiți mască la el și nu știi ce să zici, pentru că, nu-i așa, vezi și auzi, dar nu observi.

Pentru alte surse ale gândirii conspiraționiste, vă recomand eseul meu Ispita conspirației – demonizări, țapi ispășitori și anxietăți populare, atunci și acum – Galaxia 42, și regret sincer dacă i-am stricat cuiva pofta sau pasiunea pentru Sherlock Holmes.