Scutierul

Cavalerul Apărător al Porţii muri în luptă. Armura-i străpunsă în prea multe locuri nu mai era de folos nimănui. Doar sabia îi fu luată de către scutier şi dusă în cetate. Credinţa în Dumnezeu şi sabia; doar atât îi rămăsese scutierului. Şi doar cu aceste două bunuri se posta în fiecare seară la poarta cetăţii, apărând-o cu preţul vieţii sale fără valoare. Spera să lupte cu vitejie şi ajungă şi el un cavaler creştin, aşa cum fusese stăpânul său. Iar faptele bune adunate de-a lungul vieţii să-l conducă, atunci când va veni vremea, în faţa Domnului, iar acesta, zâmbindu-i cu bunătate, să-i arate calea spre Rai.

Se gândea de multe ori că viaţa îşi bătea joc de el. Era un simplu scutier, însă nu avea scut. Avea în schimb sabia unui cavaler, fără să aibă acest drept şi făcea treaba acestuia, apărând noapte de noapte poarta cetăţii. De multe ori fu rănit în luptele sale, însă voinţa lui nu cunoştea margini. Astfel, plebea, nobilii şi însuşi regele dormeau liniştiţi ştiind că poarta cetăţii este păzită.

Şi aşa, rană după rană, scutierul aduna speranţă în suflet. Spera ca faptele lui puse în slujba cetăţii să fie răsplătite şi să-şi primească titlul de cavaler. Dar privea în continuare ceremoniile din dosul scaunelor şi nimeni nu îl băga în seamă. Apoi, după o vreme, fiecare cicatrice îi slăbea speranţa, până ce renunţă să se mai gândească la titlul său de cavaler. Poarta cetăţii o apăra însă cu aceeaşi dăruire. Ultima speranţă şi-o punea în Dumnezeu.

După multe nopţi în care duşmanii se înmulţiră şi atacară cetatea cu tot mai mare putere, scutierul veni la rege, rugândul să-l ajute:

– Sire, eu sunt scutierul Cavalerului Apărător al Porţii, mort demult în fața cetăţii. De zece ani apăr singur poarta în locul lui, astfel ca tu, Sire, nobilii şi toţi cei din cetate să aveţi somnul lin şi vise frumoase. Dar vezi Sire, duşmanul se întăreşte, iar eu sunt singur. De mare folos mi-ar fi dacă mi-ai îngădui să port şi un scut în luptă.

– Dar tu, scutierule, nu ai dreptul să porţi nici măcar sabia. Iar acum vrei şi un scut?

– Sire… eu apăr cetatea şi locuitorii ei. Nu-ţi cer rangul de cavaler, care mi-ar permite să port şi armură strălucitoare. Dă-mi doar un scut, Sire! Măcar unul de lemn.

Însă regele îi refuză rugămintea. Şi atunci, însingurat odată în plus, continuă să lupte fără scut. În zadar crezuse că regele se va răzgândi. Că îşi va da seama de sacrificiul pe care el îl făcea de mulţi ani. Că îi va trimite într-o zi, printr-un slujitor, măcar un scut vechi, de lemn. Că nobilii sau ţăranii îşi vor da seama că viaţa şi avutul lor depind de el… În zadar crezuse.

Apoi, într-o noapte sabia nu-i fu de ajuns, iar duşmanii îl răpuseră cu topoare şi lănci. Şi până ce soarele să ridice lumina deasupra cetăţii, aceasta fu prădată.

Ţinându-şi sufletul în palme, scutierul îşi aştepta rândul la Judecată. Găsise în sfârşit liniştea şi fericirea care îi lipsiseră pe Pământ. Nu mai avea nevoie decât de privirea blândă şi bună a lui Dumnezeu. Dar acesta, obosit şi plictisit de cât judecase peste zi, tocmai se pregătea să plece. Sfântul Petru fugi după el, gâfâind:

– Doamne!… Doamne!… Mai e unul pe ziua de azi… un scutier. A murit acum şi s-a înfăţişat la judecată. E un om bun… judecă-l Doamne!

– Ei, mă încred în tine. Dacă e un om bun, deschide-i tu, să trăiască veşnic în Rai.

Speriat, Sfântul Petru zise cu glas stins:

– Doamne, am rătăcit cheia! Sigur e pe undeva, dar chiar acum n-o găsesc. Iartă-mă, Doamne!

Dumnezeu se încruntă, dar zise imediat, iertându-l pe Sfânt:

– Ei, atunci lasă-l! La urma urmei nu e decât un scutier.

Şi plecă să se odihnească.

Astfel, scutierul rămase în faţa porţii Raiului, să o apere de dracii pe care Necuratul îi trimitea în fiecare noapte să tulbure somnul lui Dumnezeu.