petrecerea bunicului

„o sticlă de coniac, d-aia la kil, două pachete de carpate și de restul bere!”
„de toți banii?”
„de toți. a murit bunicu!”

nu-i mai păsa de bani. nu-i mai păsa decît de el, dar și asta doar pentru moment. în situația asta îi trebuia timp să acumuleze durerea, să o înțeleagă, să o absoarbă, apoi să se desfete cu ea ca și cum ar fi plătit o curvă. nu reușea să se-adune, doar inima i se înnegrea și-i pompa în corp sînge plin de umbre, umbre care i se vedeau din ce în ce mai puternic pe față. dintr-o dată te trezești fără nimeni și nu știi, nu cunoști singurătatea. o vezi ca pe-un animal straniu, fără trăsături, un animal de plastilină care-ar putea fi orice.  tristețea și singurătatea sunt asemenea unor pisici blînde, se tot gudură cerînd atenție și numai că odată se fac imense –pantere negre care sfîrtecă din tine. iar tu – adunat în jurul inimii făcute mici ca un înveliș care nu poate opune nici o rezistență. și d-aia cred că îi era mai bine să se îmbete, de fapt să ne îmbătăm cu toții.

din cîte am văzut la oameni, covîrșitoarea majoritate a căzut în plasa asta a justificărilor, de la ultimul țăran care-și privește ogorul crăpat de uscăciune și se explică simplu ”ce să-i faci maică, dacă nu ne dă dumnezău ploaie să trăim și noi” și pînă la intelectualul rafinat sau chiar filosoful titrat care cauta întemeieri inviolabile, adevăruri pur-sînge, scopuri în viață și alte d-astea ce oferă realității o viață cumplită în falsitatea ei. așa cum unul mai deștept a spus cîndva că despre lucrurile despre care nu se poate vorbi e mai bine să se tacă. și în loc să se tacă, ei vorbesc și vorbesc fără să observe că pisica prinde șoareci și mănîncă fără să strîmbe din nas, că orice corb fură lucruri strălucitoare și că în jur mor oameni cărora nici nu le-a păsat vreodată de diferența dintre numen și fenomen. pur și simplu mor și nici o justificare pe lumea asta nu mai are vreun sens, decît dacă e cineva suficient de cretin să dea un sens unei enormități precum aceea că ne naștem, trăim și murim. adică ar spune că asta nu e decît o chestie așa și că în realitate e altceva, mult mai măreț. măreț pe mă-sa, ia să vedem ce are de zis cînd va veni vremea s-o-ngroape!

așa că fără să ne mai întrebăm de ce, cînd oleg ne-a spus că i-a murit bunicul și trebuie să facem ceva să-l petrecem, am strîns toți niște bani și am luat de băut. înainte de asta a trebuit să-i ducem trupul la crematoriu, că tot spunea el că e mai bine să te arză decît să te mănînce viermii sau, așa cum ne povestea că văzuse prin vremea războiului, să te dezgroape vreun cîine. cică se întîmpla des pe atunci pentru că n-avea nimeni timp la dispoziție să te bage mai adînc, și așa apăreau ca hienele cîini numai piele și os gata să te împartă cu haita lor la fel de înfometată. așa că ne-am bucurat într-un fel că n-a fost cazul să mergem la o înmormîntare dintr-aia mizeră, căutînd locuri de veci în cimitire pe la marginea orașului, negociind prețuri de îngropăciune, tocmind gropari care se îmbată și rîd, și împărțind apoi lumînări vin sau pîine unor babe care trebuiau de mult să-l aștepte pe bunicu’ dar care vin să se hlizească prin cimitire, sperînd la ceva pomană și bîrfind sărăcia sau bunăstarea unuia sau a altuia și punînd-o pe seama zgîrceniei.

cel puțin la crematoriu se adună mult mai puțină lume, nu te cerți că vrei mai în fața sau mai în fundul cuptorului, cum se mai întîmplă prin cimitire, cînd aproape că-ți vine să te îngropi în locul mortului cînd vezi că ăia cer o grămadă de lovele și sunt gata să te îngroape chiar și dincolo de gard, apoi nici n-ai nevoie de cine știe ce criptă de marmură sau de un coșciug din lemn masiv. e suficient unul de brad uscat care nu lasă multă cenușă, o slujbă scurtă, după un priveghi de cîteva ore, fără jelanii sau leșinuri, fără plînsete isterice și fără tone de lacrimi, eram bărbați, ne făceam datoria și nu ne interesa decît urna, ăla era scopul pentru care venisem, recipientul în care adunau circa un kilogram de cenușă, cîteva oase de dimensiuni mici, ca de pasăre și un proces verbal că bunicu a călătorit cu bine pe coșul crematoriului și, așa îmi imaginam eu, s-a fixat pe cîteva picături de apă formînd un nor și o să-i simțim mirosul de viu la prima ploaie.

nu știu ce credea oleg, nu era prea vorbăreț dar îmi închipuiam că dincolo de tăcerea lui vorbele se rostogolesc ca niște bile de oțel și-l lovesc în piept, îi provoacă amețeli și un zgomot infernal în căpățînă. n-avea cum să facă prea mult pe viteazul, îl cunoșteam, dacă se apuca de băut își revenea și se apuca să proceseze golurile născute brusc în cap, în stomac și în piept și ca urmare va vrea să bea și mai mult, să ne simtă aproape și să povestească în neștire, d-ale lui, aducînd aminte din cînd în cînd, cu o sticlire ascuțită în priviri, de bunicu’ și poveștile lui, dar nu pentru că așa simțea, ci mai degrabă dintr-o datorie față de noi, să nu-l credem insensibil, să ne arate că e bărbat și face ceea ce trebuie.

la început eram șase, dar curînd au mai venit trei, buze cu capac și în spatele lor morbidu, cam beți, mi s-a părut mie, și cărînd cu ei o sticlă d-aia mare aproape plină de jack. era o casă veche, cu tavan înalt și cu pereții ce păreau tot timpul reci și distanți, ca un vecin de palier sobru, care nu salută niciodată. mobila era cam de-o vîrstă cu bunicu’, dar era trainică, nuc veritabil, mobilă adevărată din lemn adevărat, nu făcăturile astea din vremea noastră, cum spunea el. parcă-i și auzeam vocea tabagică spărgîndu-se de pereții dați cu un var ce fusese alb pe vremuri, acum era cenușiu amestecat pe alocuri cu galben, de la fumul de țigară și poate de la ușoara umbră de igrasie ce se simțea și în aer și care dădea casei un aspect puternic, încărcat de respect. bunicu’ murise acolo, fumînd probabil, iar moartea nu-i schimbase expresia feței, era încă blajină și părea caldă, prietenoasă. cred că trecuseră ore bune pînă nepotu’ să realizeze că bătrînu’ se dusese, mai ales că ajunsese rupt de beat acasă și pe la vreo 5 dimineața și după cum îi era obiceiul dădea drumu’ la muzică și adormea cu capul pe masa din bucătărie, de cele mai multe ori înainte să apuce să bage ceva în gură.

buze și capac veniseră mai degrabă la băut decît la petrecerea bunicului, dar nimănu-i nu-i păsa. doar mie, și nu din cauza bunicului, mă așteptam în orice clipă să mă trezesc ori cu unu’ ori cu celălalt ca să dăm cîteva vorbe, așa ca între prieteni. cu buze abia dacă aș fi vrut să mai vorbesc, dar încă simțeam ceva acolo și preferam mai degrabă, şi eu ca toată lumea, să mă îmbăt. așa îmi era și mie mai ușor și cred că da, asta e cea mai bună soluție pentru durere. de capac mi se rupea, nu-mi păsa prea tare, însă vorbisem ceva cu el și de discuția aia se legau lucruri importante, atît de stricte și de importante încît nu mă așteptam să aducă vorba despre asta aici. dar mă așteptam să vină să-și fandosească curul gras prin fața mea, să-mi povestească pe unde a mai fost și cum s-a distrat, deși știam foarte bine cu cine am de-a face. ai plătit, mănînci!

pînă urma sau nu să-mi confrunt destinul, îmi doream foarte tare să depășesc sobrietatea momentului. aveam nevoie de energizantul meu favorit, distilabil aproape din orice. fusese o vreme cînd îmi închipuiam omul atît de inventiv încît e capabil să extragă alcool din orice, pînă și din aer sau piatră. acum ştiam că sunt cîteva lucruri din care nu se poate scoate alcool, dar mai ştiu la fel de bine că există alchimişti pricepuţi care scot grade din orice, fie găinaţ de pasăre, trenţe, pastă de dinţi, pantofi sau cremă pentru ei, asta ca să nu mai vorbim de sfeclă sau frunze de arţar sau alte plante. ce e viu e la îndemînă pentru alcool, dar poate părea dificil pentru unii să te îmbeţi cu un tub de ojă. deh, noi suntem niște privilegiați, nu e nevoie să ne rupem creierii sau portofelele ca să avem cu ce ne-o trage de stă mîţa-n coadă. plus că nici munca nu ne prea place, dar tot avem în fiecare zi ce ne trebuie. e suficientă o mică sclipire și gata, deveneam dintr-o dată monopol, traficanţi sau cine mai ştie ce, însă banii curgeau ca dintr-o arteziană. bișnița era pentru noi mai sfîntă decît biblia, asta cînd nu făceam trafic cu biblii. pentru că atunci cînd am făcut chiar credeam că-ntr-adevăr e cea mai sfîntă carte din lume.

îi priveam pe ceilalți prin buza paharului, dezvelită de o înghițitură serioasă care îmi încălzea pîntecul. vodka mi se pare mai bună, mai curată decît distilatul de malț. asta cînd am de ales, că la nevoie beau și whisky și bourbon și cogniac, beau și rașpincă făcută în cadă, beau aproape orice. dar mă bucuram că descoperisem prin casă o sticlă de vodka rusească, de la mama ei, păstrată de bunicu’ pentru un moment mai special. iată-l bunicule, a venit soroci, dar nu mă ierta căci știu ce fac. și-mi place, îmi place al draculului sau al dumnezeului de tare, who cares? restul poporului se înfrupta cu bere, vreo doi băgau coniac sau mai corect băutură spirtoasă cu aromă de. ăștia de veniseră la urmă îl aveau pe tata jack și noi aveam pentru prima oară în ziua aceea o stare de bine, o ușoară euforie care ne amorțea simțurile. atunci cineva a strigat: chef cu femei sau fără?

pe bunicu’ poate îl respirase un pescăruș în zbor deasupra crematoriului. sau poate îl culesese un curent de aer făcînd parte dintr-un anticiclon care emigra spre est, în rusia, acolo unde-și pierduse tinerețea și își găsise bărbăția. acolo unde fusese pe jos și de unde venise tot per pedes, acum plecase în zbor. io n-apucasem să povestesc foarte multe cu el, dar în ultimii doi ani, cît o frecasem cu oleg și ne deschisesem o mică rețea de bizniță, avusesem parte alături de el de cîteva povești și ceva răchie de calitate. avea moșu’ pe unu’ la o bodegă d-astea cu vin și țuică la butoi iar ăla-i dădea marfă bună, d-aia nefăcută. nu-l iubeam și nu mă iubea, cel puțin așa lăsam să se creadă dar credeam și noi așijderea, însă era om, unul adevărat. era un bărbat strașnic și asta se vedea pe el, mă făcea s-o simt, în ciuda vîrstei sale destul de înaintate. și pe bărbații adevărați îi respecți chiar și-atunci cînd îți fut una-n moacă.

să vină femeile, urlau ăștia, și deja îmi închipuiam c-o să fie iureș. probabil că va urma partea în care oleg va mai cere niște bani cu-mprumut, că e petrecerea bunicului și n-am ce face, nu pot refuza, îi dau. și i-am dat. s-au dat și telefoanele de rigoare, natura vie și-a pus din nou roțoaiele în mișcare. parcă auzeam trosnetul mecanismelor schimbînd puțin cîte puțin destinele, trecîndu-le pe alt macaz. așa pare că e viața, o infinitate de linii de manevră și la final o linie moartă, ultima pe care ești tras, așa ca bunicu’. sau poate că nu, poate că nu e vorba de o linie moartă ci de-o linie care se învîrte în cerc cu posibilități infinite de manevrare. moșu’ se putea duce oriunde avea el chef, și dacă tot îi plăceau coșurile putea să se transforme în moș crăciun, să ne aducă daruri. eu voiam o gagică tare și o vodkă și mai tare. voiam să-mi las bărbăția în disputa tîrfelor mele preferate, să dăm o petrece ca să să vedem cine pe cine adoarme mai întîi… de parcă n-aș fi știut răspunsul. măcar pentru asta trebuie să înveți să bei în viață. să pui întotdeauna tîrfele cu botul pe labe.

cred că se făcuse vreo 10 seara și au începu să apară femeile. cîrduri, cîrduri, după cum se lăuda buze c-or să vină, dar în total au venit patru, dintre care numai pe una n-aveam chef s-o văd. și nu pentru că era cu buze acum, ci așa, pentru că aveam un moment de bine și de împăcare cu mine însumi și mă simțeam excelent și n-aveam chef să-mi deraieze gîndurile. dar ce bărbat se poate opune ispitei atunci cînd e băutură și cînd disponibilitățile strecoară între ele și probabilități? am citit despre unu’ care a rezistat ispitelor dar a sfîrșit prost, trădat, ucis pe cruce și virgin pe deasupra. în nici un caz nu mi-aș fi dorit un astfel de sfîrșit, dar cică a fost pentru binele nostru al tuturor. dar nimeni nu știe cît adevăr și cîtă mistificare e în asta și în clipa aceea știam că doar bunicu’ îmi poate spune dacă a meritat sau nu. dar pînă am să aflu răspunsul, prefer să decid singur ce merită și ce nu, vreau să-mi aleg eu ispitele și să le dau curs, să regrete el cu împotrivirile lui, nu eu.

oricum în capul meu se limpezea tot mai mult ce urma să fac și asta merita orice. chiar și o șustă mai mult sau mai puțin vinovată, la o petrecere cu un bunic zburător spre ceruri, chiar și cu riscul de a-mi încălca promisiuni sau alte manevre de natură morală. ce pula mea e morala cînd iubești sau cînd mori? nu e nici o diferență – cuvîntul, ideea, substratul acesta al moralei nu-și găsesc sens. cînd faci ceva egoist, ceva care să te ajute să te bucuri de tine, de clipa ta, de momentul tău, de o secundă plină de neînsemnătate din viața ta dar care secundă te face să simți că trăiești, ce sens mai are atunci să vorbești despre morală? o faci sau n-o faci, trăiești sau nu. iubirea e din altă categorie, și se conjugă cu moartea cu depresiile cu negațiile. cînd iubești nu mai trăiești, doar iubești și asta îți ocupă tot timpul, la fel ca și credința ăluia de s-a sacrificat pentru iubire. iar asta e a doua latură, iubești și mori, tot iubire este, fiindcă iubirea nu are legătura cu viața sau moartea. iubirea există prin sine doar pentru sine. ea are doar nevoie de sclavi, de adepți, de credincioși. la fel ca un tîmpit cum eram eu.

am terminat vodka bunicului și m-am dus să sug de la alții. de la capac și buze, că ăștia erau cei mai avuți dintre noi. de fapt aveau bani să ne cumpere cu tot cu părinți sau cu locurile lor de veci, dar eram suficient de mîndri să ne vindem scump și doar cu juma’ de inimă. lucru pe care ochii lor orbiți de bani nu-l vedeau.  ce? n-ai de băut? du-te și cumpără, spune buze. nu c-ar fi zgîrcit, e doar o mască de dur ca să-și ascundă lașitatea. bine că măcar el are, pe lîngă aia proverbială, și un soi de lașitate sufletească, o ascunde mereu, dar e băiat bun și ține la pretenari și chiar și la prietenie, ce-o fi aia. n-am știut niciodată ce-i mai important, ăia care fac prietenia sau prietenia ca atare, legămîntul ce leagă doi oameni? la fel ca dragostea: sunt mai importanți iubiții sau starea lor de iubire, iubirea în forma ei pură? chiar şi în cazul în care greşeam răspunsul, tot aveam să aflu, singur și într-un mod cît se poate de empiric, care-i faza cu legăturile. pînă atunci însă, mă ploconeam la niște băutură și fosta mea gagică făcea pe interesanta, cu d-alea că așa ai fost mereu, un cerșetor. cinci mi-a zis să-mi aduc un pahar că-mi toarnă puțin. specific genului de oameni pe care-l reprezintă: îți dă ceva cu împrumut și-ți ia înapoi de mai multe ori, lui îi place de 5. nu d-aia s-a inventat bijnița? ba da, și d-aia credeam în ea.

am vîndut de toate în viața mea, aur, vorbe, alcool, muzică, aer, femei, prieteni, casete, CD-uri, CD-rom-uri, parfumuri, bășini, frunze, iarbă, minciuni, dragoste, sufletul, pe dumnezeul meu şi pe al altora, și chiar și mințile. am vîndut pentru că am avut atîtea de vîndut, pentru că am știut cum, cui, am știut prețul am căzut la învoială, am vîndut pentru că n-am vrut să mi se ofere niciodată nimic gratis, nici măcar dragoste, întotdeauna am dat la schimb, atît cît m-am priceput și cît a fost să fie. am vîndut pietre pentru liniștea din ele și mi-am luat primul meu stereo dublu casetofon la care ascultam heavy metal. am vîndut dragostea părinților și mi-am luat de băut și ceva lăței. eram un proscris dar știam să vînd și chiar și acum cînd nu mai aveam decît datorii, știam să vînd la fel de bine. și nici măcar nu doream să-mi cumpăr casă. pentru dragoste n-ai nevoie de casă, ai nevoie de o femeie. doar femeile cred invers.

știam că va trebui să mă duc în curînd după băutură, noroc că-mi mai rămăseseră niște bani. și mai știam că buze n-o să vrea să vină cu mine, că vrea să fie comod și să se distreze, dar oricum mai bine mergeam cu capac, să punem afacerile pe primul loc. așa că atunci cînd a fost momentul i-am zis să mergem împreună, da’ ăsta se tot scuza; la cum era el de chitros știa că trebuie să plătească băutura, da’ i-a zis morbidu că e penibil, ce dracu suntem la înmormîntare, așa că a venit. pe drum i-am spus despre ce mai vorbiserăm odată și i-am zis că m-am hotărît. că-s gata. ăsta spunea că-s nebun, cum să fac așa ceva, că nu se poate, că mai sunt soluții, că așa și pe dincolo. dar știam că-s doar niște scuze de fațadă, doar vorbe aruncate-n vînt, pentru a-și salva sufletul. nu în fața mea, că nu-l credeam, îi citeam ochii lipicioși, îl vedeam cum simte în palme teancul de bani, cum exultă, cum se bucură. îi auzeam respirația grăbită și am știut dinainte să-mi spună care e răspunsul. nici un risc în plus, da? sigur ca da, i-am zis eu, deși nu prea știam ce vrea să însemne asta.

ne-am reintegrat în peisajul petrecerii și parcă simțeam în aer mirosul bunicului. se petrecea cu noi. și nu înțelegeam cum, apoi am văzut urna. vrei să dansezi cu bunicu’? i-am zis atunci singurei femei de care n-aveam chef în momentul ăla, maya. maya și cu mine fusesem o vreme împreună, dar după vreo doi ani ne-am certat o dată și dup-aia a apărut sub umbrela lu’ buze. m-a rănit asta, m-a rănit fiindcă buze era pretenaru meu și nu se fac d-astea. oricum în clipa în care dansam cu urna lu’ bunicu, nici un regret sau părere nu mai conta, intram din nou pe făgașul care mă consacrase, și acel ceva al meu irumpe ca un fir de iarbă care crește sub stern și arunc lumini verzi, proaspete împrejur iar lumea e încîntată. o țineam de mînă pregătit s-o iau la țopăială. nu, chiar deloc, omu’ ăsta tocmai ce-a murit și tu-i profanezi liniștea, zice ea, cu jumătate de glas. am simțit-o că nici ea nu crede ce spune. profanez pe dracu’, omu ăsta a fost tot timpul fericit să-l știe pe nepo’su fericit. și pe noi, ăștia care ne-am strîns. știi că nu-i păsa de babele din cartier, că n-avea chef de nimeni și nimic. doar de băutură și de chefurile pe care le trăgeam p-aci. dacă ar fi trăit ar fi dansat și cu mine și cu tine, fiindcă a fost numai bucurie de cînd îl știu, de ce crezi că acum n-ar mai vrea să danseze?

se clătina pe picioare dar nu era beată, doar nehotărîtă. am tras-o de mînă și am început să dansez cu ea, ținînd urna de după mijloc, la încheietura celuilalt braț. sexi, mama!! no shit! beee, ai grijă ce faci cu prietena mea, l-am auzit strigînd pe patru, dar nu mi-a păsat. dă-l în pula mea, el n-a știut niciodată d-astea, niciodata la fel de bine ca mine. dacă am fost vreodată bun la ceva, am fost la pierdut femei. dar că să poți face asta, trebuie și neapărat trebuie să le ai mai întîi. iar el a profitat întotdeauna de talentele mele, el a avut întotdeauna răbdarea să aștepte momentul oportun, să aștepte pînă greșesc și/sau dezamăgesc. și în loc să am parte de-o șansă nouă apare el să le ofere o nouă perspectivă. știe el prea bine că ăsta e scenariul: eu o dau în bară, el profită. şi ar mai fi o chestie pe care cu greu mă chinui să-l învăț: ai grijă ce-ți dorești fiindcă se întoarce împotriva ta.

iar atunci eram într-o situație dintr-asta, el avea chef de băut, eu aveam chef de distrat iar maya se simțea neglijată. am predat urna lu’ oleg și morbidu, care au început un dans amețitor cu bunicu’ și mi-am văzut de-ale mele. mai o băutură, mai un dans, mai o țigară mai retrasă. adică un fel de îmi pare rau că ne-am despărțit, dar tu ai fost un dobitoc, bine asta exprimat în termeni de genul mă simt minunat, n-am nici o problemă, mă înțeleg bine cu patru, e atent și afectuos... da, da și veverița învelea ciocolata-n staniol, cînd ar putea să-mi învelească mie motanu-n ciocolată. o simţeam aprinsă ca un sat în urma tătarilor şi fără nici o ruşine sau regret i-am luat temperatura în cel mai fierbinte și mai umed loc al trupului. a gemut un stejar care sprijină cerul de sute de ani. hai cu mine undeva, oriunde, dar să fie repede ca nu mai pot! ok, hai, că am deja o erecție cît k2 și tot mai creşte. unde? hai în camera lu bunicu’, nu cred că-şi mai bagă cineva nasu’ pe-acolo.

ne-am întors cît am putut de repede, aș spune chiar la țanc, că deja începuse să se prindă lumea. noroc că pastilă, un alt tovarăș, dăduse buzna peste buze și îl provocase la discuții și ăla nu accepta niciodată părerile altora. așa că a fost o pavăză bună. și a meritat, n-a fost chiar rău, dar acum că eram satiscăfut, nu-mi mai ardea de ea, ba chiar simțeam cum îmi crește pe față zîmbetul jigodiei. ea era ușor rușinată, nu prea își găsea locul, dar era o bună actriță, știa să se ascundă bine. oricum mai bine că nu se mai fîțîia prin preajmă, că acum deja îmi venise cheful s-o iau la mișto. nu că n-ar ține asta la maya, dar de data asta ar fi luat-o ca pe-o nesimțire și culmea, pînă şi io ştiam că asta era. știam însă, simțisem asta, că deși n-ar recunoaște vreodată, cerșește cu toată ființa o urmă de atenție din partea mea, mai ales acum cînd nu mai suntem împreună, mai ales acum că i-am tras la bijboacă și fac pe duru. știu că nu-i pasă atît de tare de buze, dar e femeie, crede în case, nu în dragoste. noroc cu buze care e prea fraier sau poate prea nepăsător. ori nu înțelege ori nu-l afectează chestiile astea. oricum ar fi e bine, se face dimineață și în patul bunicului am simțit pentru o clipă că avem ceva în comun. cred că suntem oameni buni, nu-i așa?

după cinci lumea a început să se care. patru femei care trebuiau însoțite acasă, am mai rămas cinci handralăi cu chef de băut. niște bărbați care se respectă, las’ pe alții să aibă grijă de femei. problema e că nu prea mai aveam de băut, dar problema a rezolvat-o oleg, căruia i-am zis să facă rost de la buze sau capac și ăsta a alergat aproape un stop după taxiul cu care plecaseră. iar buze, băiat fin, a făcut o donație cu titlu de datorie, suficient pentru niște vodka ieftină și niște peturi de bere. vreo 10. cred ca am băut cam pînă pe la prînz și apoi am adormit. nu știu ce s-a întîmplat în exteriorul meu, dar în mine găsisem poziția perfectă, stăteam cuibărit comod în propriul trup și nimic nu mă deranja și nimic nu mă durea. nici măcar inima. am visat cum ilona se va face bine și poate vom fi din nou împreună. fie și un poate mic de tot cît un pui de pisic în stare să distrugă toată casa în mai puțin de o zi.

cînd m-am trezit am aflat că am adormit pe scaun, cu țigara în mînă, la fel ca bunicu, și eram inert ca o halcă de carne, de i-am speriat pe toți. abia după 5 minute, cînd am început să sforăi s-au liniștit. ei mai băuseră, mai dormiseră, haos total. între timp apăruse și vierme, el tot timpul apare mai tîrziu că are treabă și avea cu el vreo două kile de pălincă moroșenească. pe care, evident, ne-am apucat s-o bem cu încredere și plăcere, cu urna bunicului pe masă. și s-a făcut seară, apoi noapte iar din pălinca aia și din ce mai aveam noi, ne-am făcut pe dinți cu toții. și atunci ne-a lovit o foame cumplită, camera se rotea cu noi cu tot și ne ardea stomacul la fiecare gură de tărie. oleg cică avea ceva parizer în frigider, dar de fapt nu mai avea, cineva dăduse deja atacul cu o seară înainte. l-am bănuit pe capac, el era marele mîncător de parizer, ba chiar făcuse și avere din asta, și am început să rîdem cu toții. pînă la urmă ne-am apucat să facem o supă din ce am găsit la o foarte amănunţită căutare. o ceapă, doi cartofi mucegaiți, un rest de fidea, un cub de knorr și niște ulei de prăjeală, foarte puțin, într-o tigaie. eram 6 masculi feroce și părea cam puțin pentru noi, dar am zis că mai bine ceva decît nimic.

și-am băut și-am păzit oala să fiarbă pe flacăra mică a focului. aburii începeau să apară însă nici un fel de miros nu venea dinspre ea, dar nu ne păsa prea tare, aveam de băut, cît mai era, că din cele două kile de horincă de prună calitatea-ntîia mai rămăseseră vreo cîteva înghiţituri. cred că aveam ceață pe ochi de la foame și băutură, dar era plăcută și aveam impresia că mă face mai ușor. ăștia trăgeau de sticlă cu gîndul să-și adjudece ultima gură și masa se tot clătina, că făceau asta peste masă și la un moment dat bunicu’ și-a pierdut echilibrul cu urnă cu tot și sub privirile noastre înlemnite s-a trîntit de podea. poate în semn de protest. recipientul s-a făcut țăndări și pe linoleumul din bucătărie zăcea bunicu’ într-o poziție nu tocmai comodă. niște oase mici, ca de pui, îi ieșeau din trup și un norișor mic, ca de fum de țigară era deasupra lui ca și cum fuma. nimeni n-a zis nimic, doar oleg a remarcat: uite, oase. și fără să mai aștepte vreun răspuns a adunat în căușul palmelor partea cea mai consistentă din bunicu’ și a pus-o în oală. ciorbă cu bunicu’, ciorbă de bunicu’, spunea pe un ton calm, liniștit, ca un paranoic ieșit din criză. am și sare.

supa a fost gata și apoi am mîncat. toți 6, înghesuiți în jurul unei mese mici, sorbind o zeamă pămîntie, în liniște, ca la un ritual. sorbeam încet dar tot produceam zgomote, era fierbinte și aburi cu forme fantastice de păsări spațiale se ridicau din vasele noastre. nu-mi păsa de gust, tot ce înțelegeam era felul inimaginabil în care interiorul meu rece reacționa la contactul cu acea fierbințeală plăcută, ca o îmbrățișare pe plajă, a zemei de culoarea cenuşii. mă moleșeam încet ca un motan în căldura sobei şi încercam să înțeleg cît era de bine, că nu se putea mai bine de-atît, să-l îngropăm pe bunicu’ în noi. o făcusem și ne simțeam deja mai bine. îi priveam pe ceilalți, aproape că zîmbeau, fusese doar un moment de intimitate, de retragere, acum se risipea, lucrurile își reveneau la normal. deja nu mai eram singuri, dansaserăm cu bunicu’, îl mîncasem, și starea de bine înflorea în noi. petrecerea începea să revină pe un făgaș mai normal. ce mai bem?, tot întreba morbidu. ce mai bem? are bunicu niște frecție cu care se dă seara, i-a răspuns oleg.

Din volumul Join’t (editura A.T.U., 2012)