Paul Celan, un poet pentru eternitate

de Carmen Gheorghe
Stabilit la Paris în 1948 ca poet și traducător de anvergură europeană, Celan aparține unei limbi și nu unei țări. El a ales să își încheie viața la un sfârșit de aprilie, de Paști, în anul 1970, după ce cutreierase niște străzi, se întâlnise cu Cioran, și, în delirul său, părăsește violent țara de adopție și toate țările, căzând în gol de pe celebrul pod Mirabeau. Era bolnav și epuizat psihic.
Dimensiunea românească a lui Celan a fost evidențiată perfect în volumul cu același titlu din 1987, în care Petru Solomon scrie cu iubire față de prietenul său − un om cu un destin de o infinită durere. Fiul său, Alexandru Solomon, va produce în 1994 documentarul artistic ”Duo pentru Paoloncel și Petronom”, omagiu adus prieteniei poeților, iar un alt film, intitulat ”La sudul sufletului meu” va fi produs în România anilor ’80 de către F. Schuller, evocând viața lui Paul Celan. Iată deci − sunt încă atât de multe de relevat despre lumea de după zborul lui Celan, despre ce reprezintă azi expresia ”Dincolo de Celan”. ”Dincolo de castani începe lumea”, spunea el, dincolo este dimensiunea pe care Paul a căutat-o și spre care a fugit.
Debutul său, în limba germană și în românește, ca și dobândirea pseudonimului Celan sunt legate de viața bucureșteană a anilor 1945-1947.
Paul Celan nu a părăsit România cu trenul, ci brusc, fără să aibă timp pentru o revedere cu prietenii. În realitate, Paul a urcat într-un camion militar sovietic ce se îndrepta spre Apus, după mai multe încercări nereușite de a trece frontiera. Voia să se stabilească la Viena. Era în 1947 când, scăpată de fascism, România urma să intre în noaptea comunistă fără de sfârșit. În ciuda, da, în ciuda exuberanței trăite în București, Celan simte presiunea regimului − ca evreu refugiat și ca viitor nesupus al dictaturii staliniste, așa că hotărăște să lase totul în urmă și să fugă din nou.
Una dintre iubitele lui, Ciuci, era o actriță evreică. Îndrăgostită de Paul, ea va fi silită să rămână în România după fuga lui. Încă afectată, Ciuci va povesti incidentul lipsit de finalitate − încercarea de ieșire ilegală din țară, împreună cu un unchi. Într-un parc din Craiova, va întâlni o prietenă comună, pe poeta Maria Banuș, și va evoca iubirea sa pierdută față de Celan.
Diligența pe care ar trebui să o depunem și mai accentuat își are temeiul în nerecunoașterea, ignorarea și tratarea ca pe o ”absență purtătoare de sens” a operei sale scrise în limba română. Exegeții occidentali amintesc doar, din zbor, cu o superficialitate de neînțeles, perioada senină din punct de vedere literar și afectiv petrecută de Celan în Bucureștiul încă burghez, în ”Parisul Răsăritului”. Francezii chiar își permit să emită oarecari insinuări, duse până la o mustrare cu iz superior aruncată spre Solomon și cartea sa din 1987, tradusă în franceză în 1991. Autorul nu ar fi ținut seama de instrucțiunile inexplicabile impuse de văduva lui Celan, acelea de a nu face publice relațiile cu prietenii din România, cu cei pe care poetul i-a păstrat între legăturile durabile până în ultimele clipe. Cartea a fost retrasă din librăriile pariziene prin hotărârea instanței.
Se insistă mai mult pe perioada vieneză unde a trăit relativ puțin − aceasta fiind marcată de legătura amoroasă și apoi poetică cu cea mai mare poetă de limbă germană de după război, Ingeborg Bachmann. Este adevărat că la Viena i s-a publicat cel dintâi volum de poezie, ”Nisipul din urne”, în schimb, însuși Celan a fost cel care l-a retras, exasperat nu numai de multitudinea greșelilor de tipar.
Etapa sa boemă, de nepăsare existențială, cea în care a debordat de viață, a cântat, a scris și a iubit, cea în care este recunoscut ca poet, două măsuri modernist, o măsură suprarealist, restul avangardist, acest ”frumos sezon al calambururilor” în care a avut mai mulți prieteni decât în cei douăzeci de ani occidentali s-a consumat în România, așa cum era ea, imperfectă, post convalescentă și inconștientă. Rămâne de notorietate faptul că masterpiece-ul său, ”Todesfuge” a apărut în ”Agora” lui Caraion în 1947, și abia în 1952 în Germania.
Personajele care au locuit viața bucureșteană a lui Paul Celan, atât de densă în iubiri și realizări, între care a scris și s-a format, apar evocate în eseul ”Numărat printre migdale”. Această fugă cu trenul nu este o fugă a morții, ci a speranței. În tren el nu mai este un număr din lagăr, ci este amarul de migdală viu, puternic, determinat, creativ, amarul care te ține treaz.
Paul își va lua revanșa asupra lumii, va dovedi o uriașă concentrare poetică ce va răsturna asupra omenirii nu numai spaima de moarte, ci capacitate de a iubi și crea.
Numărat printre migdale
Noaptea îi oglindea migdala ochilor în fereastră. Însă întunericul nu putea să-i ridice trupul prăbușit în sine, nu putea, nu putea. Cu fiecare kilometru parcurs, cadența devenea mai atroce, suna ca micul vers din Flandern in Not – tagadam, tagadam, tam tam… În tren… un fugar al nopții, din gară în gară căutând casa, cuibul. Iată-l aruncat și din București, izgonit − din fiecare prietenie, din toate ținuturile, din cele în care trăiau oameni și cărți, din Mangalia și Carpații excursiilor, din orașul în care brațele lui Ciuci luceau albe, de oriunde, din cer. Este pe cale să devină amar, el, Paul − un bărbat în floare, trântit în dezgustătorul noroi chimic al urzelilor istorice.
Când sosise în București, întâmpinat ca un tată de Sperber și găzduit Ia cămăruță, purta în el bagajul pentru o cură de nepăsare. Nu voia decât să trăiască, să fie un orășean în metropola care se refăcea încet după război. Poet? Poate. Nu se voia nici fugar, nici refugiat, nici exilat. Nici scăpat de la moarte, nici salvat din ghetou, nu. Voia să fie un om tânăr, fermecător, să se îmbete de cuceriri, iar dacă nu, măcar să-și afle locul și soarta într-o țară și într-o limbă.
Așă că atunci când Nina îl număra în jocurile lor, era gata. Gata să cânte, gata să interpreteze din versurile lui Block și să danseze, să facă spectacol. Pus pe șotii și pe versuri. El chiar își dorea să fie numărat, să aparțină unui grup, să fie al treilea, al șaptesprezecelea, să simtă că aparține acelui timp. Acestui loc. Să se ridice acele brațe, de bărbați, de fete cu bluze albe, să îl țină cu putere, să nu se înalţe ca un fum.
În trenul de noapte cu destinația Viena, Paul nu își permite să viseze. Orașul dinaintea lui este încă o roză a nimănui. Cel dinapoi − acolo se jucase cu cuvinte și fusese recunoscut. Și tot de acolo primise și avea în buzunar o adresă și scrisoarea, avea tot ce îi trebuie.
Călătorea ca un tânăr în noaptea de decembrie 1947. Purta sub vesta de stofă picior de cocoș inima în care îi încăpuseră cu toții. Din ținutul cu fagi al Bucovinei − verde Bucovină, verde printre păpădii − , îi ducea cu el pe Frizti, pe tata și pe Rosa, pe Ruth și pe colegii din redacție, iar din București… atâția prieteni și prieteni − poeţi – își acoperise rănile cu numele lor: Lia, Petrică, Jean, Horia, Dolfi, Mony, Paul, Marcel, Yvonne. Nume de oameni care îl iubeau.
Pentru el trenul săpa tunele în fum. Trenurile nu aveau gări. În trenuri îi urcaseră pe mama care nu apucase să albească, ci doar să cânte nemțește, pe tata cu toate pretențiile lui, din trenuri coborâseră ca să bată tactul tangoului morții în timp ce săpau gropi din piatră. N-au avut gări, ci doar numere. În noaptea în care îi dispăruseră părinții, el fusese cu Rosa în pivnițele lui Alexandrescu, comentase pe întuneric poeziile ei, pe ale lui. Gustase din laptele negru pe care Rosa îl versificase. În noaptea de iunie moartea îl căutase acasă și el lipsea, se lăsase ascuns, ispitit, așa că mama și tata fuseseră numărați și duși în tren, apoi cu trenuri, cu trenurile morții. Anotimpurile trădează, vara a mirosit a sânge, a febră. A lagăr.
Nu se întinde pe patul îngust, fumează așezat. Lângă el e un copil, un băiat oacheș cu pantaloni scurţi și șosete treisferturi. Pe coridor, alt un băiat oacheș pășește în sus și în jos. El cântă − cristaline versuri ca bobițe de gheață. Ca ciocuri cu picuri de gheață pe ele. În limba germană cuvintele sunt cleștar. Tagadam, tagadim − numără roțile pe fierul mut. Și mama îi cânta în limba germană.
Reflecția chipului în geamul vagonului de clasa a II-a. Ar trebui să fie fericit, iată, căci după ce mai încercase să iasă odată din țară pe la Arad, apoi cu un camion militar pe lângă Oradea, reușea să fugă acum, aproape oficial, cu adresa din Ringstrasse în buzunar. Plecase intempestiv, ceruse ultimul salariu de la Cartea Rusă, Margul Sperber știa tot, iar Petrică îl ajutase cu bagajul. Seara, înainte de Ajun, se mai văzuseră odată acasă la Petre și Yvonne le servise un ceai tare și negru, unul rusesc. Fără lapte, fără lapte negru, glumiseră toți. O să vezi, va fi bine. Du-te ca să ai de unde să te întorci. Fugi din calea morții. Du-te să scrii, îi spuneau ei.
Apoi se comentase, din nou, moartea accidentală a profesorului lor, Mihail Sebastian, sinuciderea lui Voronca, foametea, seceta, dar în general oamenii erau încrezători. Fascismul alungat, comunismul revoluționar strălucea. 1947 părea un an ofertant, un început care vrea să înflorească − o piatră, o roză. Cel puțin până în decembrie valul de încredere acoperea zilele tuturor și se întorceau de la birou încărcați de proiecția vieții noi, fără război, fără lagăre, fără vânătorile neînțelese ale urii. Marele bulevard al Bucureștilor îi ținea în brațe.
Și încă… în casele calde cu pian, cămine în care se adunau poeții, lumea nu era un cer fără limită în care trupurile dansau în fum, nestrâmtorate, ci era noaptea luminoasă, cu inele și corăbioare. Nu mai era vorba de pivnițe sau de brutale ființe care numărau lopețile de zăpadă, lopețile de noroi, lopețile încărcate în remorcă. Fără sârmă ghimpată, fără negrul lapte al zorilor. În cămășile lor albe, cu limbile dezlegate, poeții priveau chipuri somnoroase, de femei cu fețe prelungi, iar mai apoi, așezați la picioarele lor, sclavi în amor, le recitau din Blok.
De Revelionul ’47, lumea fusese o scenă. Se adunaseră toți la Despina, și ea, în tandem cu Lia, scutura noaptea dintre ani peste frunțile lor. El își uitase viața, o pusese într-o debara la intrare și, tolănit pe o parte, apoi așezat turcește, scurgea vorbe peste Corina, peste regina Ciuci. Înainte se prezentase o piesă de teatru, se prostiseră câțiva băieți, apoi mimaseră un spectacol de circ. Tinerețea dădea pe dinafară. Se tripla. Se număra la infinit. Numai Petrică părea tulburat. Maria îl trata cu răceală, urma să rupă logodna.
În noaptea albăstrie, Paul era poetul Blok și o avea în față pe Preafrumoasa lui doamnă, îi turna neîntrerupt versuri de sticlă.
În exclamații de femeie
Oftează vâslele pe lac
Luna pe cer fără idee
Își strâmbă discul ca pe-un fleac.
Ciuci-somnoroasa, privește înainte. “O iarbă, o floare a timpului”, el crede c-aude.
În camere, departe, se mișcă perechi, femeile ies din corolele fustelor strălucitoare, înflorite, țesute din stofele luate pe puncte, ies ca niște ierburi negre. E frumos și albastru de trist.
− Hei, Paul, las-o pe Ciuci, hai să dansăm. Lia îl trage de mână. Din ochii lui Paul se preling umede vorbe. Nu către ea, așa că fata trece mai departe.
Iar în mijloc, Petrică se lasă dansat de Nina, și el, cu nasul lung, atent, îi caută privirea, lăsându-se melancolizat de colo-colo. O mare de prieteni, un avânt al orelor nopții, un loc de adunare. Pe unii îi știe, pe Mony, pe Deleanu, pe tânărul din colț, nu. Că e Preda sau Caraion, că ar fi Luca, sau poate… nici nu mai contează. Cu ei alături poate înfrunta viața. Au petrecut la Mangalia în vară, s-au prăjit “la rai” ca migdalele, râdeau că s-au pus pe făcut nudism atârnați sub albastru. Cu alții se vede zilnic pe coridoarele prăfoase ale editurii, la cantină sau pe bulevard, pe unele femei le-ar iubi, deși Ilana și Ruth, Viorica și o Ingeborg neștiută încă îi bântuie inima ca mari brândușe albastre ale toamnei. Ar da pe dinafară, însă iarna nu e un anotimp preferat. În ger se topesc chipurile mamelor, vocile taților ridicați la cer dintr-o dată. Iernile. Se vede copil, ciorapi albi, treisferturi și ochi căprui. Copil unic hrănit cu lapte.
− Ciuci, tu femeie de fum, te țin prizonieră în lumea mea de lapte negru, îl vom bea dimineața în ceai, în cafele te voi ascunde, în zațul nopții.
I se pare că cineva încearcă ușa… Conductorul trecuse la Ploiești, avea actele în regulă, căci în pașaport era trecut Paul Anschel, așa cum venise de la Cernăuți. Când publicase sub pseudonimul Celan i se păruse că e altcineva, că finalmente ieșise din pielea de evreu și înainta ușor ca o geană, liber, liber, liber. Povara limbilor copilăriei, cămașa albă a inutilei morți, a morții unui număr se topise. Înghițise macul, îl inghițise. Era chiar el Macul. Nimeni nu îl recunoscuse, era el în esența sa, era purul Paul din brațele mamei, era micul înger, Rafaelul casei. Și nu se vedea niciun bărbat care să se joace cu șerpii, care să numere, să scrie numere.
Un canton părăsit, tăcerea micului oraș de după Sinaia, aproape nimic nu se vede în golul ferestrei. Aici petrecuseră vacanța de Paști, lângă Carpați, din nou cu toții. Bunătăți în coșuri, pască și ouă roșii căutate aiurea, numărate prin iarbă. Presupuneri, închipuiri. Ca de Sânziene, acasă. Trenul curge din decembrie ca dintr-o fostă țară. E singur, are o stea de cretă în valiză. Ce-lan, Ce-lan, bate în fier ecoul. Și poartă cuvintele limbii în cap. Nu are la el nici măcar o foaie cu “Fuga morții”. O are în cap într-o formă perfectă.
schwarze Milch der Frühe
negru lapte al zorilor wir trinken sie abends
îl bem seara
wir trinken sie mittags und morgens wir trinken sie nachts
wir trinken und trinken…
îl bem la amiază și dimineața îl bem noaptea îl bem îl bem noaptea.
Și altele, triste teutonice versuri. Și singur pe lumea amară. Dar știe. Poet al lumii, nu al țării, locuiește în limbi. Soarta îmi spune pe nume − Paul, Paul ca o lumină, Pa-uuuuuul. I-a scris odată lui Margul − Margul de la Margola, Margul de la Marga, Margul de la Murg, iha, iha, ihaha. Evident, da, da, mi-a ieșit calamburul. “Iată, soarta mea este să scriu, să compun în limba germană”, da. Cam infatuat, dar scuzabil. Abia duce o mână la cap, își șterge în întuneric fruntea.
Nu are număr. Să vrea să fie numărat? Să fie amar ca migdalele, să vrea.
Și trenul nopții, înaintându-l tren înnoptat, numără, tagadam, tagadam, tamdam, gandam, pandam, tam. Tam, tam. Pam.
Se trezește amorțit în paltonul pe care nu a vrut să îl lase la cuierul minuscul. Trenul iese din gara Brașovului. Încă un hop − întinsa pustă, Budapesta străină și gata. Pe Valea Prahovei, pe la Ialomicioara, pe la Jiu, ehei, hei, în excursii rătăciți și peste jnepeniș, pe drezine și marfare și-au scăldat zilele în vârsta lor de aur. Și… da, da, înaltă lângă el, blondă, cu C. sau cu L. începând, iubirea. Cei doi ani petrecuți în Bucureștiul eliberat au fost plini de poezie, de mac dar și de memorie, împreună. Să uite dar să nu uite.
Când deodată, teroarea a stins luminile, și au început să fie numărați. Petrică dat afară din partid − întors greșit? − din Palestina.
El zicea că nu, dar Solomon Petre apărea ca fugar în Palestina, avea și el o stea în colțuri tatuată pe biografie.
El zicea că traduce lumea întreagă de oriunde, că o face înțeleasă, că nu contează dacă e rusă, germană, română sau idiș.
Nina, în schimb, și cu Yvonne, cred, cu tăria celor 20 de ani, în însorita idee a democrației socialiste; au și carnet.
Dar băieții din bandă sunt sceptici, în special refugiații din Bucovina − Ruth, Rose, Dolfi sau Deleanu. Tuturor Margul Sperber le atrăsese atenția. Fiți mai potoliți până înțelegem cum va fi. Părea că lumea nouă strălucește deja, numai că se insinua, tăcut și negru, izul, altul acum, al terorii de fier. Teroarea vorbește rusește. Venit în capitală ca o pasăre la cuib, numele său, cu rezonanțe germane, Anschel, a trebuit transformat în Ancel. Mai moale. Se scăpase în ‘45 de teroarea germană, bărbații nu se mai jucau cu șerpii, nu mai erau meșteri din Țara Germană. Semnase apoi traducerile cu Pavel Aurel, și, în sfârșit, publicase ca Paul Celan. Reușise… Reușiseră să-i ia și numele. Fusese un număr în lagăr, trezit diminețile în urlete negre, fusese 12345.
Pe de altă parte, toți publicau sub pseudonim − Crohmălniceanu, Cassian, Voronca, Caraion, aceste invenții de nume, aceste falsuri. Însă când își primise revista cu semnătura Celan aflată în piramida numelor de pe prima pagină, i se zbătuse inima, desenase cu ea alte inimi. Moartea nu l-a luat. În “Agora”, în inima din mica revistă, trăia el prin cele trei poeme, iar apoi, în “Contemporanul”, trăia sigur, nu băuse laptele negru. “Tangoul Morții” rezona în românește la fel de adânc, din fugă devenise dans. Petrică se întrecuse pe sine traducându-l. Paul era acum debutant, i se publicaseră trei poezii, era un debut în vremuri care păreau a fi, dar care vor dezamăgi crunt prin a nu mai fi.
Se înseninează albastru amintindu-și. Ar scoate din valiză ceva de mâncare, doamna Sperger a avut grijă de el. Chiar ea îl rugase să fie “Celan”, un Celan moale ca o aromă de cozonac din Cernăuți. El nu e un bărbat care se joacă cu șerpii, el nu e un meșter din Țara Germană, el nu dansează printre nori și nu a cântat tangoul la poruncă.
I se face frică. Iese pe coridor, față în față cu noaptea eliberatoare.
În capăt, o femeie fumează și ea. Câte iubiri, câte lasă în urmă? Sau poate ele sunt înainte, la capătul călătoriei. Femeia nu îl privește. Nu îl vede. Cum ar fi să-i doarmă în brațe, să o sărute pe albăstreala de sub ochi… nu, nu, trebuie să fie cu ochii negri, nu mai suportă demult ochii albaștri. Ea ar putea fi Ingeborg, Giselle, Brigitte, ar putea fi Nelly și Ciuci, năluci de iubire salvatoare, ele îl vor ascunde în inima lor plină cu cuvinte potrivite, în limbile lor, în limba germană, în limba ebraică, în limba română, apoi în alte și alte vorbiri, franceze, latine, spaniole și engleze, fiecare, fiecare cu lumea ei. Da, și în limba lui Blok.
Cum cânta mama?….
Și cum se auzeau colindele?
Pe strada Wassilkogasse nr. 5, cetele cu buhaiul gros treceau de casa lor, dar tot primea de la băieți o felie mare de cozonac. Și el rămânea cu murmurul în urechi până a doua noapte, când îngerii coborau la geam cu boabe de gheață în păr.
Steaua sus răsare, ca o taină mare,
Steaua strălucește și Lumii vestește.
Ooo, frumusețea din această simplitate a copilăriei lui de băiat în casa părintească.
Înșirați solid, marcaje ale copilăriei fericite, castanii îl însoțeau înainte și înapoi pe drumul școlii. Și totuși, dincolo, dincolo de castani e lumea, Lumea, abia dincolo, da, da, abia dincolo de castani e lumea.
Acum, în seara călătoriei lui, se sărbătorește Ajunul. Acasă la Nina și Vladimir se coc cozonacii și se adună toată banda lângă pom. Râd, se prostesc în jocurile lor de calambururi. Au știut să-și facă petreceri fabuloase, împreună, ei, prietenii bucureșteni deschiseseră cercul și pentru el, era de acolo, era cu toată poezia lui adusă din Bucovina sacrificată.
Ajuns iarna la București, în câteva zile traducea deja la Cartea Rusă, în clădirea prăpădită, colț cu Calea Victoriei. Era nebun de fericire. Și într-o dimineață apăruse Petrică, cu capul mare, de înțelept, cu ochii blânzi ai celor care suferiseră la numărătoare. Fumaseră împreună, îl descoperise pe bunicul lui, retras la Cernăuți cu a doua nevastă, aflase și că cei doi ani petrecuți în Palestina nu fuseseră prea luminoși, așa că revenise la București, la prieteni. Toți erau la fel, pierduseră pe cineva, îi pierduseră pe toți, pierduseră totul. Definiți de A pierde. Și deveniți prieteni, traduceau petrecând împreună ani de tinerețe − Petre mai mic cu trei ani, visător și poliglot, un om muncitor, Paul − poet. Va fi cel care o să scrie povestea bucureșteană a calambururilor, va fi o carte cândva. Atunci doar își zâmbeau, luminos regăsiți într-o prietenie pură. Erau tinerii maeștri ai calambururilor, funcționau ca Duo pentru Paoloncel și Petronom.
Căci România părea vindecată de fascism, iar de 1 mai răbufnea democratic roșia floare de armindeni. Otrăvită floare.
Ce voi face? Unde voi ajunge? Realitatea îl strânge cu o gheară albă de oțel, îl înțeapă rece sub coasta stângă. Îi pare că cenușa zorilor îi acoperă capul, îl sufocă urcând sus în nări. Să intre în cușetă, să se întindă în palton pe patul de jos.
Nimic să se lege, înghițit în trist, fugar nesalvat de înger. Îngerii cântă doar morții.
Adoarme pe o rană, pe o rână, gândind la Viena, râvnind la Paris − corăbioare de pace în care, tăcut sub o frunză, Paul atârnă pe cerul amar. Însă acum ştie, acum crede.
Nu va mai fi numărat nicicând.