Kabuki – 400 de ani de teatru avangardist

Groapa cu lei, Numărul 13 / octombrie 2022 | 0 comentarii

de Adrian Grauenfels

Istorie:  Femeia kabuki

Kyoto era un oraş nobil, prosper şi elegant . Pe la 1603 Izumo Okuni fondează un gen nou, o dramă dansată prin terenurile virane ale oraşului. Femeile jucau şi rolurile bărbaţilor îmbrăcate în costume comice, colorate. Subiectul preferate era viaţa obişnuită, cea de zi de zi . Stilul devine imediat popular, vestea se împrăştie rapid şi Okuni este invitat să prezinte piesele sale  la Curtea Imperială Tokugawa. Atrase de succesul acestuia curând apar trupe rivale  care prezentau drame jucate de femei, un teatru complet diferit de modernul kabuki. Succesul acestor trupe era datorat conţinutului vulgar, temelor provocative, fetele fiind libere să practice prostituţia după spectacol.  Moda se împrăştie până în districtul lampioanelor roşii Yoshiwara din Edo, capitala ţării (azi Tokyo). 

O mulţime de spectatori se înghesuiau sub un singur acoperiş, locul în care se juca Kabuki, acolo puteai fi văzut şi lua contact cu evenimentele mondene şi ultimele bârfe. Scena oferea distracţie, muzică, costume atractive şi actori excelenţi. Se juca kabuki de dimineaţă până la apus. În jurul teatrului ceainării şi tarabe  serveau mese şi suveniruri legate de kabuki. Este prima cultura pop din istorie. 

În 1629 Shogunatul interzice  femeilor să mai urce pe scenă, motivul fiind erotismul exagerat. Fetele sunt imediat înlocuite cu tineri băieţi care curând se dedau şi ei la prostituţie fapt care determină guvernul să oprească fenomenul până pe la mijlocul secolului 17.  După 1673 bărbaţii apar exclusiv, înlocuind femeile . Rolul femeii era prezentat de onnagata, tineri cu voci subţiri, îmbrăcaţi în haine femeieşti . Conţinutul piesei se schimbă şi el:   drama şi situaţii psihologice înlocuiesc dansul, în timp ce  publicul se angaja în certuri şi bătai în favoarea actorului preferat. 

1773-1841  Epoca de Aur

În perioada Genroku, teatrul kabuki înfloreşte. Se stabilesc formele clasice de stil şi se produce o despărţire de teatrul cu păpuşi numit bunraku în care manechine de mărime umană sunt manipulate de 3 păpuşari quasi invizibili. Un actor celebru Chikamatsu produce o piesă care devine reperul teatrului kabuki: ” Iubiţii Sinucigaşi”. Piesa „Sonezaki Shinju” influenţează masele (apar cupluri care repetau dubla sinucidere în real) în aşa măsură încât guvernul interzice jocul piesei pe scene. Tot în jurul anului 1800 se introduc măştile şi machiajul numit kumadori practicat şi azi.  În kabuki machiajul are un rol special în definirea caracterului personajelor. Se folosea pudră de orez albă (oshiroi) ca bază a măştii faciale. Prin tehnica kumadori se exagerau trăsăturile pentru a se obţine efecte dramatice, supranaturale sau figuri de animale. Culoarea machiajului indica natura caracterului: roşu pentru pasiune, eroism şi dreptate, albastrul sugera răutate sau gelozie, verdele supranaturalul, violet denota nobleţe. 

1842–1868:  Saruwaka-chō kabuki

Capitala Edo este zdruncinată de un foc devastant în 1840, urmând o perioadă
de secetă şi uscăciune. Teatrele kabuki  construite tradiţional din lemn ard toate  forţând relocarea lor în Asakusa, un cartier mărginaş la nordul oraşului. Actorii, muzicanţii şi ajutoarele lor sunt obligaţi să se mute într-o nouă locaţie Saruwaka-chō. Depărtarea de centru şi noile regulamente impuse de shogunat  reduc mult audienţa, forţând actorii să apară în spectacole improvizate în locaţii ocazionale, răspândite în tot Edo .

Vestea teatrului ajunge departe, până în Europa. Culorile vi şi tehnicile de imprimare pe lemn sunt preluate de pictorul Claude Monet. Interesul vestului pentru arta japoneză determina artiştii locali să sporească  producţia de desene şi pictura incluzând în subiectele lor  cartierul Asakusa cu teatre , bordeluri, strada principală etc. Declinul temporal al cartierului a determinat apariţia unui nou gen de dialoguri muzicale bazate pe o naraţie care repetă şapte silabe urmată de cinci silabe, gen numit kiyomoto. Autorul se numea Ichikawa şi multe din operele sale sunt jucate şi azi.

În 1868 shogunatul Tokugawa  este dizolvat iar împăratul Meiji revine la putere. El se muta de la Kyoto la Edo, acum numit Tokyo. În perioada Meiji, kabuki devine o artă extravagantă, ea face loc unor stiluri şi piese noi. Schimbările au fost catalizate de procesul de deschidere a Japoniei spre vest cât şi desfiinţării clasei samurailor. Cultura a fost nevoită să facă faţă fluxului de noi idei şi să adapteze stilul tradiţional la gustul modern . La rândul lor, actorii de kabuki au propagat cu succes arta lor în rândul aristocraţiei determinând împăratul Meiji să participe la un spectacol kabuki în Aprilie 1887. După al doilea război mondial teatrul Kabuki parcurge timpuri dificile. O parte din public blama trecutul, stilul tradiţional, inclusiv kabuki. În Osaka şi regiunea Kansai se mai juca kabuki prin efortul câtorva tineri, proeminent fiind actorul Nakamura Senjaku. 

Genuri

Se cunosc trei mari categorii kabuki:  piesa istorică, domestică  şi cea dansată. 

Piesa istorică este plasată în evenimentele majore ale istoriei japoneze. Cenzura exercitată la Edo  interzicea critica shogunatului, nici evenimente contemporane nu erau premise. Subiectele se bazau pe războaiele trecutului, unele, deşi axate pe evenimente vechi, din 1330 vizau actul de răzbunarea a 47 ronin (*) petrecut în epoca modernă. 

Piesa domestică are ca subiect viaţa de samurai, ţăranii şi orăşenii. Temele erau drame, sau piese romantice. Un gen faimos era  sewamono   sau piesa sinuciderii amanţilor care neputând fi împreună în viaţa aleg moartea, de fapt o reflexie a presiunii sociale şi a limitărilor impuse. Spre deosebire de teatrul european kabuki este o experienţă de o zi întreagă. Piesele istorice aveau lungimea zilei, alte piese mai scurte erau urmate de altele şi aşa până seara. Exista un concept de bază, comun cu bunraku şi teatrul No: ritmul piesei care trebuie să înceapă foarte lent, apoi să fie accelerat, ca să se ajungă în final la o rapidă dezlănţuire a naraţiei. Acţiunea şi jocul actorilor urmează această schemă in lungul întregii zile de spectacol. O piesă de o zi lungime este segmentată în 5 acte. Începe cu  jo , o introducere lentă şi utilă care prezintă caracterele şi intriga care va urma. În următoarele trei acte numite ha, evenimentele se precipită culminând cu o tragedie în actul 3 şi o bătălie în actul 4. Actul final kyu este scurt, oferind o concluzie satisfăcătoare. Multe piese au fost scrise special pentru kabuki, dar există şi piese împrumutate din teatrul No sau joruri (piese serioase, emoţionale şi dramatice), subiecte sunt luate din
folclorul oral sau  întâmplări triviale, prosteşti.  Diferenţă esenţială între cele două stiluri este că joruri are sub lupă povestea şi recitarea ei (fără mare atenţie la decor sau costume) pe când kabuki este axat pe jocul şi talentul actorilor în detrimentul textului. Mai trebuie subliniate diferenţele stilistice între teatrul din Edo şi cel din regiunea Kyoto- Osaka (Kamigata). Dacă la Edo scenele erau extravagante (machiaj exagerat, costume ostentative, trucuri de scenă şi poze provocatoare) în Kamigata teatrul era mult mai calm, atenţia fiind concentrată pe naturaleţea şi realismul jocului.

Scena şi costumele

Dacă la început scena kabuki era un simplu podium, în secolul 18 tehnologia a permis multe invenţii valoroase. Sunt adăugate trape, coridoare, scene turnante etc care permiteau apariţia şi dispariţia rapidă a personajelor. Transformarea devine un atribuit major al dramei.  Decorul putea şi el a fi schimbat chiar în timp ce actorii erau prezenţi pe scenă. Ajutori îmbrăcaţi în negru numiţi kuroko (consideraţi invizibili) aduc şi scot elementele necesare piesei jucate.  În sec 19 se adăugă tehnica de zbor prin aerul scenei. Actorii legaţi cu fire subţiri pluteau peste scenă şi spectatori. O spectaculoasă tehnică este hayagawari, arta de a schimba costumele aproape instantaneu. Actorul poartă câteva costume unul peste altul. La momentul necesar veşmântul superior este dezbrăcat printr-o singură mişcare rapidă.

Kabuki  azi

Vom găsi kabuki în filme şi în programele de televiziune  moderne. Câteva teatre în Tokyo, Osaka şi Kyoto continuă tradiţia kabuki cu mare succes la public. O încercare în 1953 de a readuce femeile pe scenă a eşuat. O serie de trupe fac turnee în Asia, Australia şi Europa şi se cunosc încercări de adaptare a unor piese vestice la stilul kabuki (Shakespeare de ex).  În 2005 UNESCO a înscris arta kabuki în patrimoniul mondial al moştenirilor culturale. 

_____________

Notă  (*)   47 ronin este o poveste reală din sec 18. Stăpânul celor 47 samurai (ronin) este obligat la sepuko (sinucidere rituală ) pentru vina de a jigni un oficial. Cei 47 samurai vor răzbuna stăpânul după o lungă plănuire care a durat 2 ani.