Corpuri în transformare

Nava este fratele meu, nava este sora mea. Nava sunt eu într-un milion de feluri. Eu sunt nava, iar nava sunt eu. Nu există nimic mai important pe lumea asta decât nava. Nu există nimic mai important pe lumea asta decât legătura dintre mine și navă. Am zis.

*

Oricine știe că, atunci când au fost descoperite navele, omenirea era pe cale de extincție. E adevărat că erau încă foarte mulți, unele documente spun că zece miliarde, altele că o sută. Greu de distins între adevăr și minciună. Se numea epoca post-adevăr, iar oamenii sperau că sunt pe calea cea bună spre post-umanitate. Posibil, doar că nu așa cum credeau ei.

Eu înclin mai mult spre o sută de miliarde. Trebuie să fi fost cel puțin atâția, dacă nu și mai mulți, altfel nu se explică toată mizeria lăsată de ei în urmă. Peste tot, în ape, în aer, pe pământ, sub pământ, în spațiu. Și acum, la o mie de ani de atunci, încă găsim bucăți de plastic, metal, sau materiale compozite, cu mult mai greu de distrus decât primele. Cumva trăiau printre toate acestea, se hrăneau cu ele, se jucau și se înmulțeau alături de ele.

Vremuri triste. Și totuși, acei oameni ne sunt strămoși. Cu toată înapoierea, cu toată aplecarea lor spre violență și mizerie, noi, cei de acum, nu am fi existat fără ei. Este un gând înfricoșător, care urcă uneori la suprafață perturbându-mi rutina zilnică.

Navele au apărut ca o reacție la creșterea temperaturii și poluării. Cel puțin asta a fost opinia generală. Acum știm că a existat un cumul de factori în care intră și creșterea temperaturii și poluării, e adevărat, dar și secetele prelungite, topirea ghețarilor și creșterea ciudată a nivelului de amoniac și fosfați, ceea ce a încurajat răspândirea spontană a navelor pe toată suprafața Pământului.

În câțiva zeci de ani ele au ocupat toate nișele ecologice. Erau nave mici, erau și nave mari. Nave pe râuri și în păduri, nave în aer, nave în oceane, nave pe pământ și sub pământ, nave în spațiu. Greu de găsit un alt regn atât de bine adaptat. Și toate, chiar și cele mai mari, nu erau mai lungi decât un deget. Și aveau forma unei nave. De unde numele lor. Privite de sus sunt ovale, privite din lateral au o formă frumoasă de trapez. În partea superioară au o mică proeminență din care ies tentacule, sau cili, la cele mici, ca niște antene pe cabina unei nave maritime. Forma e unică pentru fiecare specie, iar la început oamenii le colecționau.

Ce oroare! Atât de barbari erau strămoșii noștri!

Cu toată tehnica modernă, e greu de stabilit momentul în care navele s-au integrat în familiile oamenilor. Înregistrările de pe TikTok și YouTube, alături de unele niciodată publicate, păstrate în arhive, le arată fie sălbatice, fie domestice, trăind alături de oameni. Există totuși o dată, poate nu cea exactă, dar asupra căreia s-a convenit să reprezinte punctul zero. 20 octombrie 2022. Până atunci nu s-au găsit înregistrări cu nave domestice, apoi, după această dată, ele explodează pe toate canalele de știri și de socializare.

Copiii se joacă cu ele.

Adulții le colecționează.

Pentru adolescenți ele sunt cele mai frumoase accesorii.

Apoi le sunt descoperite proprietățile. La fel de brusc. Mă mir că, între momentul în care navele ne-au acceptat și cel în care și-au relevat aptitudinile, a durat atâta timp. Cinci ani de neștiință. Nimeni nu a văzut nimic, nimeni nu a putut nici măcar bănui ceea ce avea să urmeze.

*

– Dacă o pui la ureche, Prințesa cântă…

– Navele nu vorbesc, puiule.

– … și vorbesc. Uite, mami!

Fetița ridică mica navă, care semăna cu o bărcuță, și o duse la ureche. Era verde, mai puțin puntea, colorată în galben și catargul principal, de un gri metalizat. De el atârna o membrană ca o velă. Mai multe mici antene completau imaginea.

– Zice că poate să zboare.

Mama dădu sonorul televizorului mai încet și se întoarse către fetiță. Era înconjurată de mici bărcuțe și vaporașe din plastic și lemn. Pentru o fată, gândi ea, are o aplecare nesănătoasă spre jucării de băieți. Dar e doar un copil, o liniștise psihologul de la serviciu, și apoi e o modă printre cei mici. Nu-ți face probleme, Ioana, e doar o etapă.

Etapă, neetapă, cu fiecare zi navele se înmulțeau. Unele erau de jucărie, dar nu toate. De fapt, remarcă ea cu ciudă, tot mai multe erau vii. Sau cel puțin așa păreau. Cine știe dacă nu muriseră și acum putrezeau și vor începe să pută și ea nu avea niciun chef să le arunce la canalizare, așa cum făcuse cu peștișorii.

– Dragoste mică, își îndulci ea tonul, după ce trase aer în piept. Poate doar vrea un pic de apă. I-ai dat să bea și să mănânce?

Fetița duse din nou nava la ureche, apoi o îndepărtă și se uită lung la ea. Era cât palma ei, lucind fosforescent în lumina stroboscopică a televizorului.

– A băut, mamă, și a mâncat. Zice acum că vrea să zboare și apoi să se odihnească.

– Navele nu dorm, spuse nervoasă mama, apoi trase din nou aer în piept. Fie, las-o să zboare.

Și nava se ridică ușor de pe palma fetiței. La început tremurat, nesigură pe ea, după care tot mai sus și mai curajoasă. Când ajunse aproape de tavan, se lăsă în picaj spre podea, apoi se ridică și repetă figura de câteva ori, înainte de a se întoarce în palma fetiței.

Mama rămase cu gura căscată. Nu mai văzuse niciodată așa ceva, nici nu auzise. O transpirație rece îi acoperi fruntea și palmele. Se șterse de pânza groasă a canapelei.

– Ți-a plăcut, ți-a plăcut?

Fetița ținea nava ca pe un avionaș și se învârtea fericită cu ea. Nava își schimba culorile și mama nu avu nicio îndoială că fericirea fetiței era împărtășită și de ciudata creatură. Celelalte nave se ridicau și ele. Păreau mult mai multe decât crezuse ea. Zburau tăcute făcând cercuri largi, apoi volte și picaje acrobatice. Nu scoteau niciun zgomot, iar unele erau atât de mici că semănau cu musculițele de oțet, altele atât de caraghios de neîndemânatice că se pomeni zâmbind.

– Ce zici mamă, ce zici? Acum mă crezi? Mă crezi? Ascultă-le, pune-le la urechi, pune una la urechi!

O navă mică, galbenă, caldă și ușoară ca un fulg de nea i se așeză pe braț. Întinse un deget spre ea și micuța sări, prinzând-o într-o îmbrățișare plăcută. O duse la ureche și ascultă. La început nu auzi nimic, doar sângele ei circulând cu viteză prin timpane, apoi, mai mult ca o părere, un cântecel:

Mine, immaculate dream made breath and skin

I’ve been waiting for you

Signed with a home tattoo

„Happy birthday to you” was created for you

Ah, it’ll take a little time

Might take a little crime to come undone

Now we’ll try to stay blind to the hope and fear outside

Hey child, stay wilder than the wind and blow me in to cry

Se sperie și își scutură degetul. Fetița râdea și vorbea cu nava ei. De la televizor auzi:

„Suntem la Timișoara, spuneți-mi, ce s-a întâmplat?”

O femeie cu chipul lung, alături de o adolescentă cu părul ondulat vopsit în verde și galben.

„Navele”, spuse femeia. „Navele au înnebunit!”

„Mamă!”, o apostrofă adolescenta, „Nu au înnebunit! Cântă, vorbesc și zboară!” Se întoarse cu fața spre cameraman. „Nu-i așa că e minunat?”

„Dragi telespectatori, așa e, navele din orașul de pe Bega au început să zboare, poate și să cânte, cine știe?”

Imaginea reveni în studioul central. De data asta figura crainicei era mult mai severă. Se vedea că nu-i făcea plăcere ce auzea în căști.

„În cinci minute președintele se va adresa națiunii. Repet, în cinci minute președintele Iohannis se va adresa națiunii. Încă nu știm care este subiectul, dar bănuim că are legătură cu straniul comportament al animalelor numite popular nave. Înainte de asta îl avem în studio pe specialistul nostru în nave. Vă rog, domnule Stăncescu!”

Mama își mută privirea de la televizor spre telecomanda din mână. La capătul ei stătea frumoasa navă galbenă, tremurând ușor și părând că-și aranjează mustățile, sau tentaculele, sau ce or fi ele. Trase aer în piept și întinse un deget spre ea. Ființa sări și i se așeză pe buricul degetului. Era mult mai mică decât nava fetiței, dar ei i se păru neasemuit de frumoasă. O bijuterie care sclipea, pulsa, sălta, atât de fragilă și totuși atât de impresionantă.

O aduse în dreptul ochilor, apoi, fără să se gândească prea mult, o băgă în gură și o înghiți.

Fetița țipă necontrolat.

*

Nava face parte din mine, iar eu sunt parte a ei. Fiecare navă mă conține, așa cum eu le conțin pe toate. Pentru că nava e tatăl meu, nava e mama mea. Milioane de nave, milioane de ființe umane. Toți suntem una și una e nava. Am zis.

*

Unele nave cântau, altele recitau poezii sau piese de teatru, mai existau și cele care rezolvau complicate probleme de matematică, iar altele se dovediră a fi excelente traducătoare. Pasiunea pentru nave explodă. Oamenii le foloseau peste tot, ca asistenți universitari, ca biblioteci portabile, ca translatori, pe post de consilieri financiari, juriști sau calculatoare portabile. Dispozitivele de stocare și redare deveniră inutile. Navele le puteau înlocui cu succes. Și se găseau peste tot! Trebuia doar să deschizi geamurile și navele zburătoare intrau, se învârteau, ți se așezau pe deget, apoi în palmă. Erau ușor de cărat, erau ușor de hrănit, erau atât de simpatice!

Lumea se schimba de la o zi la alta, pe măsură ce alte și alte proprietăți ale lor ieșeau la iveală.

„Știați că navele albastre au cele mai bune sfaturi pentru menținerea siluetei?” spunea o reclamă cu mai multe nave în nuanțe de albastru plutind printr-o sală de gimnastică, apoi alături de un bărbat plinuț făcând jogging, apoi imaginea revenea în sala de gimnastică unde femei de toate culorile, vârstele și greutățile săreau și se întindeau pe ritmul muzicii, iar la final, pe mai multe voci, se cânta: „Cumpără trei în unu! Doar pentru tine! Doar pentru sănătatea ta!”

Ofertele puteau conține nuanțe de albastru celest, cobalt și canar. Sau primar, turcoaz și safir. Sau altele. Unele se găseau rar și, din acest motiv, mai scumpe. Altele erau unicat, cel puțin așa afirma reclama, și ajungeau să coste cât o casă în Pipera.

Afacerile înfloriseră. Navele putea ajuta la ORICE și puteau face ORICE dacă cel care le deținea știa cum să le ceară. Până la urmă, la început a fost cuvântul, apoi uneltele. Navele erau cuvintele, firave, diafane, mici, dar foarte puternice.

La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.

Acesta era întru început la Dumnezeu.

Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.

Întru El era viață și viața era lumina oamenilor.

Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.

Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan.

Reclamele nu spuneau prea multe, nici cum le prindeau, nici de unde, dar, mai ales, de ce să cumperi ceva aflat în toate locurile? Precum petalele de flori, într-o livadă ce acoperea pământ și ape, navele erau peste tot, în toate culorile și nuanțele imaginabile. Și toate puteau face aceleași lucruri, nu imediat și nu cu același talent, dar dacă una învăța să picteze, atunci TOATE știau să picteze. Dacă una putea să depisteze cancerul incipient, atunci TOATE puteau să facă asta.

Ce anume erau ele?

Animale.

Ba nu, îngeri.

Diavoli.

Extratereștri.

Suflete nenăscute.

Drone guvernamentale de supraveghere.

Viruși.

Păsări.

Un experiment scăpat de sub control.

Big Pharma.

Zâne.

Insecte.

Polen.

Antene 5G.

Sufletele strămoșilor.

Marțieni.

Jucării.

Dumnezeu.

Doar puțini, și mama fetiței se presupune că a fost prima, a înțeles că nava este parte din noi. Că navele, așadar, sunt tot oameni. Doar că nu perfecți, așa cum nici noi, înainte de contopire, nu eram.

*

– Mamă, nu!

Femeia înghiți, apoi își deschise gura. Fetița se ridică pe vârfuri și se uită lung în gura ei.

– Nu se vede nimic, șopti. Ce ai făcut? De ce ai făcut asta?

Mama ridică din umeri. Nici ea nu-și putea înțelege gestul, doar că așa simțise că e corect.

– Ea mi-a spus.

La televizor apăru figura gravă a președintelui. Sonorul era dat la minim, așa că în primele clipe nu-l auzi. Apoi încet, încet, vorbele lui începură să prindă contur. Nu doar le auzea, le și înțelegea. Și nici doar că le înțelegea, dar le putea și vizualiza, de parcă fiecare cuvânt avea formă și culoare. De pe buzele președintelui, din ochii lui, din urechi, de pe firele de păr ieșeau scântei, mici steluțe colorate care pluteau în jurul lui. Aveau toate culorile posibile, însă la un moment dat dominau unele, sau altele. Când erau roșii, când verzi. Când erau galbene, când albastre. Femeia nu mai reușea să-i urmărească discursul. Prea multe informații dintr-o dată.

– Mamă!

Se clătină cuprinsă de un vertij. Se sprijini cu o mână de umărul fetiței și respiră zgomotos. Trase aer pe gură, expiră pe nas. Așa cum învățase să facă după ce murise tatăl fetei. Și încă o dată, Ioana, se încurajă ea. Și încă o dată, ultima.

– Nu, nu, n-am nimic. Nu-ți face griji. O ușoară amețeală.

– Păi dacă ai mâncat nava! îi reproșă fetița. Cum ai putut face așa ceva!

– Ascultă, îi zise mama prinzând-o de braț, ascult-o pe ea.

Nava albastră a fetiței plutea între ele. Era mai mare decât cea galbenă, aproape cât degetul ei mic. Mama se îngrijoră. Oare nu ar fi potrivită una mai mică? Dar nava, ca și cum ar fi auzit-o, se ridică în dreptul ochilor ei și își plie toate antenele făcându-se tot mai mică până ajunse la dimensiunea unei pastile. Celelalte nave se îndepărtară.

– Ce zice? o întrebă fetița.

Mama se gândi câteva clipe, autoanalizându-se. Înțelegea transformările, ce deja începuseră în carnea ei, și mai știa că ceea ce urma era inevitabil. Cei aleși se vor bucura de viață lungă și sănătoasă, pe când ceilalți… O imagine apocaliptică îi încreți fruntea timp de câteva secunde. Nici pentru ei nu va fi rău. Își vor duce viața ca până acum, ba chiar mai bine decât înainte. Vor avea parte de belșug. Apoi vor muri și, omenirea, partea reprezentată de ei, va dispărea, la fel cum vor dispărea și navele. În viitor, avu Ioana o viziune foarte detaliată, vor exista doar oameni-nave, câini-nave, omizi-nave, arici-nave. Și toate aceste post-specii vor putea zbura, înota, trăi în spațiul cosmic. Mai mult nu vedea, dar nici nu avea nevoie. Chiar și așa, în stadiul de pregătire pentru post-orice-specie, știa că vor avea și ei limite. Că va fi nevoie de un alt ajutor din exterior pentru a le depăși. Și că acesta poate va sosi, sau poate nu.

Își întoarse ochii spre fetiță. Aceasta tocmai înghițea mica pastilă albastră. Ochii îi sclipeau de emoție.

Nava este Soarele meu, nava este dragostea mea. Prin mine nava a căpătat strălucire. Prin ea eu mi-am găsit destinul. Firele noastre se împletesc strâns și nicicând ele nu vor fi rupte. Pentru că nava sunt eu într-un milion de feluri. Pentru că nava e Dumnezeul meu, iar eu sunt totuna cu El. Am zis.

1. Melodia Come Undone de trupa britanică new wave Duran Duran.