Vulpea lui Akira

2022, Recenzii | 0 comentarii

de Anca Ianchiș

Romanul Vulpea lui Akira, scris de Ioan Mihai Cochinescu şi publicat la editura Trei în anul 2022, ne invită încă din motto la visare. Cartea este o colecție de povestiri, cu titluri amintind de lumea basmelor, piese de puzzle (după cum este prezentat de către autor) care pot fi citite independent și chiar în ordine aleatorie.  Punctul de legătură îl constituie personajele principale, unul dintre ele fiind orașul natal, Timișoara, care cunoaște, la rândul său, atât înflorirea, cât și degradarea.

Încă de la început, suntem introduși într-o atmosfera de poveste, mai frumoasă sau mai înfricoșătoare, în funcție de emoția cu care a fost investită. Nu întâmplător primele povestiri se petrec în lumea bâlciului, cu toate ingredientele aferente: grotesc, nepământean, serafic. Vraja se găsește fără îndoială, mai ales, în ochii copilului. În împletirea de real și imaginar, însă, parafrazându-l pe Terry Pratchett, totul ni se pare magic, chiar dacă înțelegem de multe ori dedesubturile. Atmosfera de basm nu este numai a copilăriei, ci și a prezentului, pentru că naratorul ajunge să-și descifreze întreaga viață în această notă, sinestezică, la care participă și care îi stimulează și îi educă toate simțurile.

Pe tot parcursul cărții, alături de narator, se găsesc cele două personaje feminine care i-au însoțit existența. Primul este Beatrice (nume ales deloc întâmplător), fata piticei fără mâini de la bâlci, prietena și iubita bărbatului din copilărie și adoles­cență. Cel de al doilea, singurul personaj principal care nu are nume, „femeia cea frumoasă cu părul lung, arămiu și câteva șuvițe blonde pe-alocuri, cârlionțat în inele desprinse parcă din picturile lui Botticelli“ (pag. 54), este soția acestuia. Cea din urmă, pare a fi doar martor, parte din însăși ființa autorului, figură delicată ce îl însoțește în călătoria pe care o face (înapoi și înainte) prin propria viața. Figura aceasta feminină, căreia îi poate povesti orice, ca și cum și-ar mărturisi sieși, îl urmează ca o umbră luminoasă ce apare, desigur, nu atât când e soare, ci mai ales când autorul umblă prin amurgul amintirilor. Spectator și partener de dialog al povestirilor despre fosta mare iubire, aceasta nu-l judecă, poate pentru că înțelege că și această experiență l-a clădit pe dinăuntru pe bărbatul iubit. Căci toată dragostea de frumos (muzică, pictură, film, fotografie, filosofie, călătorii), crescută în el încă din copilărie, ce pare a-și trage seva din iubirea părinților și dragostea Beatricei, cunoaște încununarea în această relație. Prin urmare, toate incursiunile în trecut și prezent sunt făcute, acum, alături de soție, ca și cum unul ar deschide un cufăr în care a adăpostit toate comorile primite de-a lungul vieții. Ele sunt privite cu detașarea, umorul și ironia experimentării insuportabilei ușurătăți a ființei, cum ar zice Milan Kundera, la care suntem cu toții, în funcție de anvergura sufletească a fiecăruia, condamnați. Copilăria, însă, este pentru personajul principal locul magic care hrănește viața adultului.

Povestirile lui Ioan Mihai Cochinescu sunt, în fapt, ferestre care se deschid cititorului pentru a-l ajuta să vadă atât experiența de viață, cât și pe cea culturală a naratorului, precum și felul în care acestea l-au schimbat de-a lungul vremii. Acesta este și motivul pentru care, în multe dintre istorisiri, avem ca personaje mari scriitori ai lumii, cineaști, dintre care îl amintesc doar pe Akira Kurosawa (după care a fost dat și titlul romanului), personaje din filme celebre, pictori sau fotografi cu care autorul poartă dialoguri aparent neverosimile. Aparent doar, pentru că orice cititor pentru care experiențele culturale au devenit creatoare poartă, înăuntru, astfel de schimburi de opinii revelatoare. În fapt, suntem cu toții alcătuiți din astfel de bucățele de puzzle în care sunt amestecate decriptarea personală a propriilor trăiri, întâlniri și culturi. Ca să-l amintesc doar pe unul dintre interlocutorii naratorului, Gabriel Garcia Marquez: Viața nu este ce ai trăit, ci ce îți amintești că ai trăit și cum ți-o amintești pentru a o povesti.

Închei spunând că Vulpea lui Akira este un roman ce poate fi citit pe mai multe paliere de înțelegere, măiestria scriitorului constând tocmai în faptul că volumul poate fi parcurs de orice tip de cititor, dincolo de erudiția evidentă, de referințele literare și artistice în general, care nu acoperă, totuși, narațiunea în sine.

Autor