Vizitatoarea

24 noiembrie 2020

E atât de ciudat să scriu scrisoarea asta după atâția ani, dar poate că asta e singura cale să las în urmă trecutul. Probabil că tu nu te-ai gândit la mine în toți anii ăștia, și realitatea e că nici eu nu m-am gândit la tine atât de mult cât ți-ar plăcea să îți imaginezi, dar se întâmplă că prezentul mi te-a scos în cale din nou, cu toate că ești doar un vis, care mă bântuie. Un vis, în care suntem fericiți, așa cum nu am fost poate niciodată, sau poate că am fost, dar pentru scurt timp, nici eu nu mai știu, căci unele zile de atunci s-au estompat, iar altele sunt mai vii ca prezentul. Sunt mai vii cele rele decât cele bune. Este mai vie și amăgirea acelor clipe, faptul că am crezut cândva că noi am putea fi mai mult decât am fost: pasageri în viața celuilalt. Nici acum nu știu de ce scriu rândurile astea sau ce aș vrea să îți spun… Poate toate lucrurile acelea rămase nerostite, toate întrebările care nu au un răspuns și care au stat ascunse în cufăr atâta vreme și de care am încercat să fug, dar nu e cale să scapi de ceea ce ascunzi printre tenebre…

Tu sigur nu mă mai știi pe mine. Eu însă îmi aduc aminte poveștile pe care mi le-ai spus cândva, într-o ceainărie prăfuită, la fel ca toate locurile în care am umblat cu tine. Uneori mă întreb dacă te-aș mai găsi acolo sau dacă și tu ai lăsat în urmă barurile în care se ascund oamenii nebuni, oamenii frumoși, singurii care știu să trăiască. Cândva știam și eu. Acum parcă tot ce trăiesc se întâmplă pe foaia de hârtie. Acolo e locul în care noi, scriitorii, ne putem regăsi, ne putem înțelege, ce nu aș da să pricep și eu de ce tu ai revenit în mintea mea după atâția ani…

Poate ai crede că încă te mai iubesc, cum te iubeam când te ascultam cântând la chitară și părea că faci dragoste cu ea așa cum fac eu dragoste cu cuvintele, dar nu te mai iubesc. Nu te mai iubesc din ziua în care mi-am dat seama că eu pentru tine nu am fost decât ce e nisipul pentru mare: locul în care te refugiezi până când găsești ceva mai bun. Aș fi vrut să îți spun atunci că am știut că nu sunt singura femeie din viața ta. Aș fi vrut să îți spun că nu ai știut nici o clipă să îți ascunzi urmele și că eu am văzut adevărul în fumul de țigară dintr-o discotecă aglomerată. Dar nu ți-am spus. Aș fi putut să te distrug. Să îți arăt că nici tu nu ești omul demn de încredere care pretinzi că ești. Dar am ales să nu o fac. Am pus totul pe spinarea mea, așa cum cândva probabil că au pus totul pe spinarea lor martirii. Pentru că ție nu am putut să îți spun adevărul și nici nu am vrut să te mint. E ciudat. De cele mai multe ori sunt atât de directă. Dar cu tine nu am putut să fiu. De fapt, niciodată nu am putut să fiu pe deplin eu însămi cu tine. Credeam că nu aș fi suficientă. Probabil nici nu am fost. De asta nu am fi fost niciodată fericiți și visele astea pe care le tot am cu tine nu sunt decât o amăgire…

Acum, la ora aceasta târzie, mă întreb dacă scrisoarea asta va ajunge la tine vreodată… Mă întreb dacă are sens să o mai trimit după atâția ani… Realitatea e că îmi spun că toate rândurile astea ar suna stupid, că tu ai râde de ele, și că până la urmă tot eu aș pica prost, tot eu aș suferi, iar tu ți-ai vedea mai departe de viață, așa cum ai făcut-o atunci. Așa că n-are nici un rost…

***

Am lăsat foaia de hârtie pe birou și am ieșit pe aleea întunecată, întrebându-mă ce fusese în mintea mea. De doi ani eram căsătorită cu un avocat și mariajul nostru era perfect fericit. Nu existau certuri și toți își doreau să fie ca noi. Și, totuși, pusesem acele cuvinte pe hârtie, deși poate ar fi fost o idee mai bună să le scriu pe vechiul laptop pe care îmi scriam și poveștile. În fond, nu mai știam unde stă și tot ce aveam de la el era o veche adresă de e-mail rămasă într-o listă de contacte de demult. Dar oare chiar voiam ca scrisoarea aceea să ajungă la el? Oare chiar voiam să redeschid o cutie a Pandorei care se vrusese uitată, dar care reapăruse în viața mea în cel mai neașteptat moment?

Am ajuns la o intersecție. Doi bărbați stăteau de vorbă la un colț de stradă. În rest, nu mai era nimeni, așa cum se întâmpla adesea în orașul în care locuiam de un an de zile. Ce n-aș fi dat să aud acum aglomerația Bucureștiului ca să nu trebuiască să rămân singură cu gândurile mele…

Am trecut strada și am intrat pe aleea centrală care ducea spre vechea primărie. Câteva ghirlande atârnau de niște lampadare, luminându-mi drumul și reamintindu-mi că sărbătorile de iarnă se apropiau.

Am mers spre mica piațetă în care se țineau de obicei concerte ori alte evenimente culturale. Puteam zări prin penumbră statuia regelui viking când am auzit un mieunat de pisică. M-am întors spre dreapta mea și am văzut la marginea drumului un motan negru ai cărui ochi străluceau în întuneric. A mai mieunat de două ori, apoi mi-a părut că vrea să îl urmez. Inițial nu am vrut să-i dau ascultare, dar ceva mi-a spus că trebuia să îl urmăresc și am pornit după el.

Am intrat printr-un gang prin care nu mai fusesem niciodată și de acolo am luat-o pe o străduță îngustă, care-mi părea familiară, cu toate că nu o recunoșteam. Poate pur și simplu îmi amintea de alt loc. Cert e că nu am reușit să îmi dau seama de ce aveam acel sentiment al familiarității și am continuat să merg pe urmele cotoiului care s-a oprit în fața unei bodegi.

Am știut imediat că motanul voia să intru acolo și nu sunt sigură nici acum de ce am pătruns în holul întunecos unde am fost întâmpinată de o femeie cu părul gri și nas coroiat.

– Bună seara, drăguță!

– Bună seara! am răspuns eu, încercând să nu arăt cât de intrigată eram de chipul femeii care îmi amintea de basmul cu Hansel și Gretel.

– Cap sau pajură? m-a întrebat apoi.

M-am îndoit că mie îmi vorbea.

– Trebuie să îți decidem destinul cumva, a completat ea.

– Pajură să fie, am răspuns eu și mai intrigată.

Femeia a aruncat moneda în sus și a prins-o în mână.

– Cap! a zis ea. Se pare că nu ai noroc în seara aceasta, drăguță.

Nu m-a surprins. Niciodată nu câștigam la jocurile de noroc. Ar fi fost chiar o surpriză ca lucrurile să stea altfel în seara aceea.

– Te așteaptă o masă la subsol, mi-a mai zis ea și mi-a făcut semn să cobor pe niște scări luminate de niște becuri roșii.

Am coborât treptele încet, atentă să nu alunec. Când am ajuns jos am văzut multe mese goale. Doar într-un colț mai îndepărtat stătea la o masă un bărbat în vârstă cu păr lung și barbă deasă. Mi-am zis că era mai bine să mă țin departe. Niciodată nu-mi plăcuse să intru în discuții cu necunoscuți. Și nu voiam să îmi schimb obiceiul în acea seară tot mai ciudată, așadar am căutat un loc în celălalt capăt al camerei.

M-am așezat pe o canapea și am așteptat ca barmanul să își facă apariția, dar după vreun sfert de oră nu apăruse nimeni la bar și mie mi-era sete, așa că m-am ridicat și m-am dus să mă servesc singură. Când turnam niște votcă l-am auzit vorbind întâia oară:

– Ești prima vizitatoare pe seara asta…

Cuvântul mi s-a părut ciudat, dar am încercat să nu-i acord importanță. El era un om bătrân, care poate nu-și mai găsea vorbele, și nu era vremea să ne încurcăm în nuanțe. Am turnat în continuare din sticlă și când am pus vreo sută m-am oprit, adăugând apoi niște suc de roșii, lămâie și piper, pe care le-am găsit imediat. Apoi am vrut să mă întorc la locul meu, însă bărbatul a continuat:

– Nu vrei să-i ții companie unui moșneag?

La început am ezitat și el a simțit șovăiala mea, promițându-mi că nu aveam să pățesc nimic. Cu toate că nu aveam încredere în el, m-am așezat la masă.

– Hai, nu-ți fie teamă, mi-a zis.

Am luat o gură din acel Bloody Mary pe care mi-l pregătisem.

– Cine a zis că mi-e teamă?

– O frică oi avea și tu, a răspuns el.

M-am gândit la scrisoarea care zăcea pe birou și care poate nu avea să fie trimisă niciodată. Apoi m-am gândit la Karl. Dacă pătrundea în birou și o găsea? Nu obișnuia să intre în studioul de lucru care era catedrala mea. Dar dacă totuși ceva îl îndemna într-acolo, ce aș fi făcut atunci?

– Într-adevăr, ți-e teamă, spuse bărbatul în vârstă, care parcă simțise agitația mea interioară, ceea ce m-a făcut să mă întreb ce puteri avea omul acela. Aici nu are de ce să îți fie frică, draga mea, a adăugat el și m-a prins de mână.

Atingerea aceea m-a electrocutat și am vrut să îmi retrag mâna, dar el mi-a strâns-o și mai tare și nu am putut scăpa încleștării lui.

***

În clipa următoare nu mai eram în acel bar, lângă acel bărbat bătrân, ci pe o stradă murdară pe care am recunoscut-o imediat, strada pe care cu ani în urmă ne ținuserăm de mână, ca o promisiune că eternitatea va fi a noastră. Nu fusese. Și iată-mă, reîntoarsă într-un loc pe care voisem să îl uit cu toate puterile mele, însă trecutul nu se voia uitat, și venise să mă înhațe în brațele sale după cum aveam să aflu.

Am dat să fug pe o alee laterală, dar când am ajuns pe ea, am constatat că aveam în față același bulevard. Am vrut să o iau pe o altă străduță, însă înaintea mea s-a arătat din nou același bulevard. M-am gândit să alerg înapoia bulevardului. Degeaba. Oriunde aș fi fugit toate drumurile duceau în același loc, înaintea unei ceainării prăfuite, cum numeam noi locul nostru de taină din Cotroceni.

În ciuda anilor scurși am recunoscut imediat emblema abia vizibilă și curtea micuță asfaltată care ducea spre beciul mirosind a mucegai. Nu voiam să intru, dar ceva îmi șoptea că motivul pentru care mă aflam acolo era acea ceainărie în care nu mai călcasem de atâta vreme, astfel că am pătruns în curticică și am deschis ușa, coborând apoi în local unde am trecut pe lângă o fetișcană cu păr roșu și pierce în sprânceana dreaptă care aștepta să întâmpine vizitatorii. Pe mine nu m-a oprit așa că mi-am continuat drumul.

Am intrat în încăperea din față. El nu era acolo. Apoi m-am dus în cele din spate. Într-una dintre ele, tolănit pe niște perne, l-am revăzut. Arăta la fel ca în prima zi. Părul cârlionțat îi ascundea fruntea înaltă și ochii pătrunzători priveau spre nicăieri. Arăta de parcă aștepta să se întâmple ceva.

– Nu credeam că am să te mai văd vreodată, a fost tot ce am putut să îngăim și el s-a uitat spre mine, și totuși nu la mine, pentru că nu părea să mă vadă după cum mi-am dat seama din tăcerea lui.

Apoi m-am așezat lângă el ca într-alte dăți și i-am zis:

– Cândva credeam că toată dragostea dintre doi oameni stă într-o strângere de mână, dar ție nu-ți plăcea să dai mâna cu femeile. Niciodată nu am știut de ce. Și acum nu mai contează.

L-am privit și mi-am dat seama că era într-un soi de transă, cum obișnuia după ce fuma mai mult decât de obicei.

– De multe ori mi-am imaginat că altfel va fi revederea noastră, că eu am să-ți scot ochii pentru ce ai făcut atunci, că tu o să intri în defensivă, dar acum parcă toate astea s-au spulberat, și dacă asta va fi ultima noastră noapte împreună, aș vrea să știi că…

***

Nu am mai apucat să spun tot ce ar fi fost de spus. În secunda următoare mă aflam din nou lângă bărbatul bătrân care dăduse drumul mâinii mele.

– Ce-a fost asta? Cine ești tu? l-am întrebat când mi-am revenit din șoc.

– Oare contează cine sunt? Contează ce pot să fac.

Și am simțit că în cuvintele lui se putea găsi răspunsul la dilema mea.

– M-ai făcut să vizitez trecutul…

Și m-am gândit că probabil nu se încurcase niciodată în cuvinte, așa cum crezusem mai devreme.

– Pot vedea și viitorul?

M-a privit cu subînțeles.

– Timpul nu e un obstacol pentru cei ca mine. În schimb, mi-e teamă că ție ți-a făcut mai mult rău decât bine.

– De unde știi?

– Eu sunt cel care cunoaște totul. Am fost aici la începuturile lumii și voi fi aici la sfârșiturile ei. Eu sunt cel care cuprinde totul, și-l țin în palma mea și pe el.

– La cine te referi?

– La bărbatul pe care l-ai vizitat într-o zi de martie de acum șase ani.

Inima a început să îmi bată cu putere. Nu se putea să fie tocmai acea zi.

– Nu cred, i-am spus.

– Ai fost sau nu ai fost acolo atunci?

– Am fost, i-am răspuns, dar eu nu eram cu el acum.

– Pentru că te duseși să mai comanzi niște ceai. Nu-ți amintești?

Nu-mi aminteam. Cu mult timp în urmă ascunsesem acea zi adânc într-o cutie ce nu mai trebuia deschisă în nici un chip. Și îl blestemam în sinea mea pe necunoscutul acesta care mă transportase într-un trecut pe care îl voiam uitat cu orice preț.

– Hai, hai! mi-a zis el.

Și mi-am dat seama că îmi citise gândurile.

– Doar n-a fost așa de rău…

Am păstrat tăcerea, luptându-mă cu amintirea cuvintelor rostite cât fusesem acolo. Mult timp îmi imaginasem că atunci când îl voi revedea mă voi răzbuna. Că voi fi mai dură ca fierul, așa cum îmi spusese el mai demult că sunt. Și iată-mă acum, căzând pradă lui, căci la fel ca întotdeauna poseda o forță irezistibilă asupra mea.

– Ba, a fost, i-am zis, în cele din urmă, și nu vreau să mă mai întorc acolo.

Am dat să mă ridic de la masă, dar el a opintit bastonul pe care îl ținuse ascuns în calea mea.

– Și dacă ți-aș spune că pot să te ajut să schimbi trecutul?

Am ezitat.

– Nu ar conta. Sunt cu un bărbat pe care îl iubesc.

– Mai mult ca pe el?

Nu i-am răspuns la acea ultimă întrebare. În schimb, am dat să plec, îndepărtând cu mâna bastonul care se pusese stavilă.

– Ai să te întorci, mi-a mai zis bărbatul.

Dar eu eram sigură că nu voi mai călca în acel local, astfel că am grăbit pasul, ieșind în stradă și pornind spre casă unde am ajuns spre miezul nopții. Karl adormise într-un fotoliu în sufragerie, având căzută la picioare una dintre cărțile lui Heidegger. Întotdeauna citea filosofie seara și istorie dimineața, niciodată însă și literatură. Încercase de vreo două ori să citească poveștile mele, dar apoi renunțase. Fantezia nu era ceva care să îl intereseze. Nu așa cum îl interesaseră pe el poveștile mele, pentru că la rândul lui era pasionat de literatura fantastică. Fusese unul dintre motivele pentru care simțisem că sufletul meu și al lui sunt la fel, întunecate și gemene, născute din aceeași poveste cu fantome. Dar asta fusese cu mult timp în urmă, și timpul îmi arătase că mă înșelasem.

L-am mângâiat pe Karl ușor pe chip și l-am sărutat. El era iubirea mea bună și blândă, siguranța mea, liniștea mea. De ce să fi dat așa ceva pe o istorie care se sfârșise prost? Nu, nu aveam să mă mai întorc niciodată în acel local, mi-am zis și am ieșit din cameră, pătrunzând în birou.

Scrisoarea era încă pe masă, neatinsă, ceea ce m-a făcut să respir ușurată. Am ridicat-o și am recitit-o, vârând-o apoi în sertarul cu cheie. Chiar când roteam cheia în încuietoare, am auzit ușa deschizându-se în urma mea și am tresărit.

– Iubito, de ce nu m-ai trezit? m-a întrebat Karl fără să observe neliniștea mea.

– Nu voiam să te deranjez, i-am spus.

Apoi mi-a povestit cum fusese ziua lui și el m-a întrebat cum fusese a mea. Atunci i-am ascuns adevărul prima oară, spunându-i că în ultima oră fusesem la plimbare. Știa obiceiul meu de a mă plimba când mă gândeam la o poveste, așa că nu i s-a părut nimic ciudat, doar că eu m-am blestemat pentru lipsa mea de sinceritate. Dar ce aș fi putut să-i spun? Oricum n-ar fi crezut aievea întâlnirea mea cu acel bărbat ciudat și s-ar fi temut că nu îl mai iubesc, pentru că întotdeauna fusese nesigur pe el în relațiile cu femeile.

Am urcat la etaj și ne-am culcat, Karl prinzându-mă în brațele lui calde și eu gândindu-mă la seara ciudată prin care trecusem, dar mai ales la el și la tot ce-aș fi vrut să îi spun…

***

Când m-am trezit, Karl deja plecase. M-am uitat la ceas. Era ora zece. Nu mai dormisem până atât de târziu de ani de zile, însă seara precedentă mă consumase, și probabil era nevoie să îmi reîncarc bateriile. M-am dezmeticit și am coborât în bucătărie unde am pregătit o cafea, așezându-mă apoi la masă și citind ziarul. Cazurile continuau să crească și se vestea că țara ar putea să intre în carantină plutea prin aer. Primul lucru la care m-am gândit a fost că localurile se vor închide și atunci nu-l voi mai vedea niciodată pe necunoscutul din seara precedentă. Apoi mi-am alungat acel gând. Îmi promisesem cu o seară înainte că nu mă voi întoarce în acel bar și aveam să mă țin de promisiune.

Jumătate de oră mai târziu am intrat în birou. M-am așezat la calculator și am deschis romanul la care mă aflam în proces de revizuire. De câteva luni de zile mă chinuiam să schimb un fir epic, și în urmă cu două săptămâni reușisem să îi dau de cap. Am recitit ultimul capitol lucrat și am dat să îl editez pe următorul, când am auzit un mieunat de pisică. De dincolo de geam, am zărit același motan negru pe care îl văzusem în seara precedentă. Cotoiul a început să zgârie cu ghearele fereastra și mi-am dat seama că voia să îl las înăuntru.

Am cumpănit o vreme și, văzând că nu vrea să înceteze, i-am dat drumul în cameră. A sărit pe podea și de acolo s-a oprit în fața mea și atunci am observat că avea agățată de zgardă o bucată de hârtie. M-am aplecat și am desprins hârtiuța de zgardă. Apoi am dat să o desfac și să o citesc.

Dacă nu vrei ca bărbatul tău să afle de povestea în care ești vârâtă, vei veni diseară în același loc și la aceeași oră. Am scrisoarea ta.

Biletul nu era semnat, dar am presupus că era trimis de bărbatul din bar, însă cum putea el să aibă scrisoarea mea? M-am dus repede la birou și am deschis sertarul. Într-adevăr, foaia nu mai era acolo.

***

Toată ziua apoi m-am consumat în legătură cu biletul primit. Orice ar fi fost, Karl nu trebuia să afle de scrisoarea mea, astfel că am decis să mă reîntorc la bar în acea seară și să-l confrunt pe necunoscutul acela ciudat. Înainte să plec i-am zis lui Karl să nu mă aștepte și el m-a sărutat și mi-a zis să am grijă. Apoi am ieșit în stradă și am străbătut același drum pe care îl parcursesem în noaptea precedentă.

Când am ajuns la bar, femeia de la intrare nu mai era acolo și nu m-am mirat, spunându-mi că oricum nu mai era nevoie de ea, căci eu eram așteptată. Am coborât scările și cum am ajuns în încăperea de la subsol l-am revăzut pe necunoscut la aceeași masă unde după puțin timp am luat și eu loc.

– Ce vrei în schimbul scrisorii? l-am întrebat.

– Tu de ce ai venit? a schimbat el vorba.

– Pentru că ai ceva ce îmi aparține.

– Sigur nu mai e și altceva?

– Ce ar mai fi? l-am întrebat, privindu-l în ochi.

– Dragostea, mi-a răspuns el fără să clipească.

– Nu am timp de jocurile astea…

– Oh, dacă nu ți-ar fi așa teamă, lucrurile ar fi mai simple…

– Spune-mi ce vrei!

– Dă-mi mâna și am să-ți arăt!

– N-am să fac nimic până nu îmi dai scrisoarea, i-am zis. Unde e?

S-a scotocit în buzunar și a scos foaia.

– O vei primi dacă mă vei asculta și vei face întocmai.

– Deci vrei ceva…

– La fel ca toată lumea…

***

A băgat scrisoarea înapoi în buzunar și a continuat să mă stăruie cu privirea.

– Ce vrei? l-am întrebat.

– Să mai faci o vizită, mi-a răspuns.

– Nu vreau să mă mai întorc în trecut, i-am zis.

– Cine a zis ceva de trecut?

– Atunci?

– Ai încredere în mine.

Simțeam că nu pot să mă încred în el, și totuși i-am dat mâna, sperând că îmi va returna scrisoarea, așa cum îmi promisese. În secunda următoare, nu mai eram în bar, ci pe o stradă întunecoasă, într-o seară călduroasă de vară, astfel că am fost nevoită să îmi dau jos puloverul, pe care l-am legat de șolduri. Am privit în jur și mi-am dat seama că mă reîntorsesem în București, undeva pe lângă Cișmigiu, căci am recunoscut cetatea, locul în care ne adunam când vremea era frumoasă, să bem și să fumăm, să irosim timpul, care pe atunci ne părea infinit, așa cum credeam și noi că suntem… Pe acea stradă, mi s-a părut că îl văd, dar am fost nevoită să mă apropii, ca să mă conving, căci părul îi albise și mai adăugase câteva kilograme. De data aceasta, nu era singur, ci însoțit de o femeie cu părul închis la culoare și micuță de statură, una dintre acele femei care au grijă de casă și de bărbat și de copii, mame perfecte pe care toată societatea le iubește. Dar ce căuta un bărbat ca el cu o asemenea femeie? m-am întrebat, mergând pe urmele lor. Nu a trecut mult timp până să îmi dau seama că cei doi formau un cuplu, pentru că ea l-a prins de mână și și-a sprijinit capul de umărul lui, iar el a sărutat-o părintește pe cap. Atunci m-am întors cu spatele la ei și m-am rugat să revin înapoi în bar. Degeaba, însă. Am rămas pe loc, neștiind ce era de făcut. Dacă i-aș fi urmărit, mi-aș fi făcut rău. Dacă nu i-aș fi vorbit, poate mi-aș fi ratat singura șansă de a afla adevărul. În cele din urmă am decis să merg pe urmele lor, păstrând o distanță rezonabilă, cât să pot auzi ce vorbeau, dar fără să îi fac să bănuiască ceva. O vreme nu au spus nimic, continuând să se plimbe pe aleile Cișmigiului, cum o făcuserăm și noi altădată, și n-am putut să nu îmi zic că toată acea urmărire era probabil inutilă și că moșul își bătuse joc de mine. Însă, curând, aveam să constat că mă înșelasem.

– Ce-ai zice dacă am merge până la vechiul loc de joacă? a întrebat-o.

– De ce ai vrea să facem asta?

– Poate așa mi l-aș aduce aminte mai bine…

– Eu vreau doar să uit.

– Iar eu să mi-l amintesc, a spus el.

S-a desprins de ea și a pornit înainte, mergând grăbit, iar ea l-a urmat, păstrând o oarecare distanță, și eu am mers după ei, întrebându-mă despre cine vorbeau.

Ajuns la locul de joacă, bărbatul s-a oprit lângă un leagăn.

– Era leagănul lui preferat. Mai știi?

Ea n-a răspuns. Era tăcută, foarte tăcută și mi-am dat seama că suferea.

– Crezi că mă va putea ierta vreodată? a întrebat ea deodată.

– Mă îndoiesc, a răspuns el sec.

– De ce trebuie să strici totul? a zis femeia și s-a îndepărtat.

El a pornit pe urmele ei.

– Iartă-mă! Nu voiam să te fac să suferi…

– Niciodată nu vrei.

– Nu vreau să te mai văd plângând.

– Și totuși parcă nu îți pasă deloc, a zis ea și apoi s-a îndepărtat.

El a rămas pe loc, de data aceasta, scoțând o țigară din pachetul albastru. A aprins țigara și s-a așezat pe o bancă. A tras adânc în piept și apoi s-a uitat la cerul înstelat. Într-un final, a oftat, și parcă în acel oftat ascundea toată suferința pe care nu era capabil să o exprime în cuvinte. Niciodată nu știuse să își manifeste sentimentele și se părea că nici după atâta vreme nu învățase.

– Of, Adriane, Adriane! și-a zis el.

Și a mai privit o dată spre cer. A mai tras un fum, a aruncat țigara și a pornit în grabă după ea, dar ea se făcuse dispărută și oricât ar fi alergat el era în van. Când și-a dat seama că era prea târziu să o mai prindă din urmă, a tras o înjurătură și s-a așezat pe o altă bancă, ținându-și capul între mâini și repetând mereu:

– Distrugi tot ce atingi!

Nu era întâia oară când îl auzeam rostind cuvintele acelea, cuvinte care proveneau dintr-o traumă veche. Doar că acum ele păreau mai dureroase ca niciodată, și atunci am realizat că orice aș fi vrut să îi spun, nu mai conta, căci nu era momentul pentru ca discuția noastră să aibă loc. Tot atunci m-am simțit ca o intrusă într-un univers care nu-mi aparținea, și l-am blestemat pe moșneagul al cărui joc pervers nu-l înțelegeam. Am dat să mă depărtez, pentru că nu mai voiam să fur intimitatea unui om ce nu mai făcea parte din viața mea, însă era prea târziu.

***

A ridicat privirea din pământ și s-a uitat spre mine. Ochii noștri s-au întâlnit ca atunci când ne cunoscuserăm. Și mi-am dat seama că de data asta știa că sunt acolo.

– Ce cauți tu aici? m-a întrebat.

Nu i-am răspuns. A repetat întrebarea.

– Se întâmplă că eram prin zonă și…

– Întotdeauna apari în cele mai nepotrivite momente.

– Poate ceasurile noastre nu bat la fel, i-am zis.

– Și întotdeauna vorbești de parcă ai scrie literatură. Ah, am uitat, chiar asta faci, a continuat el pe un ton sarcastic.

Nu am râs.

– Pot pleca, i-am răspuns.

– Alt lucru la care te pricepi. Niciodată nu am știut de ce ai făcut-o data trecută…

– Nu cred că-i momentul să dezgropăm morții, oricum nu se mai întorc.

Mi-am dat seama că era mai bine să fi tăcut de cum am rostit cuvintele. S-a ridicat de pe bancă și a mai luat o țigară din pachetul albastru.

– Întotdeauna ți-a plăcut să ai dreptate.

– Nu…

– Și să mă contrazici.

A aprins țigara, a tras adânc în piept și a eliberat apoi fumul.

– Poate de asta am fost o bombă cu ceas, a adăugat el.

– Aș prefera să nu mai vorbim despre trecut.

– Ți-e frică…

– Nicidecum, dar…

– Ba da, ți-e teamă. La fel ca în noaptea aia când ne-am văzut ultima oară.

– Dacă vei continua, voi pleca.

Am dat să mă întorc.

– Stai!

M-am uitat spre el.

– Promit să tac. Oricum nu aș ști ce să mai zic.

Am tăcut și eu și m-am așezat pe o bancă. După un timp, s-a așezat lângă mine. Am stat alături fără să ne spunem nimic, ca doi oameni între care cuvintele sunt de prisos. Până la urmă, am rupt tăcerea:

– Cine era femeia de mai devreme?

– Soția mea.

– Sunteți împreună de mult timp?

– De patru ani. Am avut și un băiat, dar acum el nu mai e…

– Îmi pare rău.

– Ai copii?

– Nu!

– Atunci nu poți înțelege ce înseamnă o pierdere ca asta.

Avea dreptate. Nu înțelegeam. Deși știam ce înseamnă să pierzi părinți și frați, nu puteam să îmi închipui ce însemna să îți moară un copil. Totuși, pe el îl simțeam schimbat. Era de parcă ar fi trăit și ar fi fost mort în același timp. Aș fi vrut să îi iau suferința. Dar nu aveam cum.

– Poate că nu ar trebui să vorbim despre lucruri care ne întristează, a zis el. Oricum nu se știe cât timp mai avem. Ai putea să dispari oricând, la fel ca în urmă cu șase ani.

– Știi prea bine că nu pot rămâne. Fiecare are viața lui acum.

– Nu mi-ai zis. Ai întâlnit alt bărbat?

Nu voiam să îi răspund. Parcă și-a dat seama, pentru că a continuat.

– Trebuie să fi întâlnit pe altcineva. O femeie ca tine nu poate fi singură. Dar poate nu ar trebui să vorbim despre asta.

– Nu văd despre ce am putea vorbi fără să ne rănim reciproc. Poate ar fi mai bine să plec.

– Vrei asta?

– Nu știu ce vreau, dar întotdeauna mi-a plăcut să fac ce-i corect, și drumurile noastre s-au despărțit. Nu cred că e timpul să le reunim.

M-am ridicat. A vrut și el să se ridice.

– Rămâi acolo. Îmi va fi mai ușor astfel.

M-am îndepărtat și, pe măsură ce înaintam prin întuneric, peisajul a început să se risipească și curând stăteam din nou în subsolul barului unde necunoscutul mă aștepta.

***

– Ai primit ce ai vrut, am zis. Acum dă-mi scrisoarea!

– Cine a zis că ai făcut ce trebuia?

– Nu-mi plac jocurile tale. Dă-mi scrisoarea și lasă-mă să plec.

– Regulile nu funcționează așa. Ia loc! mi-a zis el, punând bastonul în calea mea.

Am rămas pe loc.

– Cine ești tu să îmi spui ce să fac?

– Eu am fost aici…

– … la începuturile lumii… Da, cunosc balivernele tale.

– Dacă ai fi mai atentă la ce îți spun, ai înțelege că eu sunt cel care stabilește cum merge jocul ăsta. Și nu vei ieși de aici până nu ajungem unde trebuie.

– Dar cine naiba te crezi?

– Eu vin de la naiba și te voi duce la naiba dacă mă scoți din sărite. Pricepi? a spus, strângându-mă cu putere de încheietură.

Nu înțelegeam exact ce vrea să spună cu asta, dar simțeam că nu va duce într-un loc bun, și totuși nu am mai protestat.

– Nu mi-e frică de tine și nici de întuneric, i-am zis deodată. Am făcut parte din el atâta vreme, și încă mai fac.

– Atunci vei fi de acord să te întorci acolo…

– Sigur, am răspuns.

***

În clipa următoare localul s-a dizolvat și înaintea mea s-a așternut un loc de joacă. Mi-am dat seama că era același loc în care fusesem cu puțin timp înainte, însă acum nu mai era noapte, era în plină zi, și mulți copii se dădeau în leagăne sau alergau dintr-o parte într-alta în timp ce părinții îi supravegheau mai de-aproape sau mai de departe. Și printre toți acei părinți am zărit-o pe femeia care îl însoțise în acea noapte în care ne vorbiserăm. De data aceasta el nu era acolo. În schimb, pe tobogan se dădea un băiețel de vreo doi anișori, pe care femeia îl ținea de mână, asigurându-se că băiatul se va opri la timp. De ce mi-era menit să văd frânturi din viața lor? Nu voiam să mai văd lucrurile acelea care nu îmi aparțineau. M-am dat înapoi, vrând să plec, dar fiind neatentă, m-am ciocnit de cineva.

– Îmi cer scuze, am zis și când am ridicat privirea l-am văzut, dar el a trecut mai departe și mi-am dat seama că iarăși nu mă vedea.

Dacă începeam să înțeleg ceva din tot ce se petrecea, era că în timpul trecut nu aveam cum să-i vorbesc și realizam pe măsură ce clipele se scurgeau că vremea noastră se sfârșise în acea seară de mai. Acum el avea o familie și părea profund fericit ținându-și copilul în brațe și având-o alături pe necunoscuta aceea care îmi era din ce în ce mai antipatică pentru că el o iubea, poate o iubea așa cum nu mă iubise pe mine niciodată, așa cum mi-aș fi dorit să fiu iubită…

Privindu-i, invidiam toată acea fericire care mie îmi părea din ce în ce mai străină. Eu nu aveam să fiu mamă niciodată. Singurii mei copii aveau să fie cărțile. Și cât contau câteva foi de hârtie în ecuația vieții?

Aș fi vrut să pot face schimb cu ea măcar pentru o zi. Dar nu era chip să intru în pielea ei căci nu dețineam o poțiune magică să mă transforme așa cum s-ar fi întâmplat într-un basm. Așa că am dat să plec, doar că în loc să mă îndepărtez de ei, am constatat că familia se apropia de mine, îndreptându-se către ieșire. Cel mic o luase înainte, cu pași mărunți, dar grăbiți. Femeia încerca să țină pasul cu el. În schimb, el mergea încet, împingând căruciorul și zâmbind. Era un zâmbet pe care nu-l văzusem niciodată, un zâmbet care pieri curând. Copilul începuse să alerge, maică-sa îi pierduse urma, și băiatul ajunsese în stradă, lovit de nicăieri de o mașină.

***

I-am văzut alergând către locul accidentului, prinzându-și copilul în brațe, plângând și strigând după un ajutor care nu mai venea, în timp ce șoferul rămăsese țeapăn pe scaun, neînțelegând ce se întâmplase. Abia după o jumătate de oră a apărut și ambulanța, dar deja era prea târziu. Am aflat ce se întâmplase, însă aș fi vrut să nu știu nimic din suferințele lui. Ar fi fost mai simplu să cred că viața lui de când ne despărțiserăm fusese ca într-un film.

Am dat să plec, spunându-mi că locul meu nu era acolo, că nu mai aparțineam de multă vreme acelui bărbat și nici el nu-mi aparținea mie, că era nedrept să mă plimb prin viața lui ca un turist care vede un muzeu și-l părăsește după ce l-a epuizat.

Cum mergeam pe una dintre aleile Cișmigiului, gândindu-mă la suferința unui om pe care îl iubisem cândva, am simțit că pământul dispare de sub picioarele mele, și că eu mă risipesc ca firele de nisip de pe o plajă uitată.

***

Când m-am simțit întreagă din nou, stăteam iarăși lângă banca pe care stătusem mai devreme și el era lângă mine, ca și când nu ne despărțiserăm niciodată.

– N-ai vrea totuși să rămâi, mi-a zis el. Nu aș vrea să fiu singur în noaptea aceasta.

– Nu pot fi iarăși pelerina ta de ploaie.

– Nici nu îți cer asta.

M-am uitat în ochii lui pătrunzători și privirea lui rugătoare m-a convins să iau loc.

– Mai stau un timp, am spus eu, dar nu știu cât…

– Măcar până răsare soarele, a spus el.

M-am uitat la ceas. Mai erau cel puțin câteva ore până atunci și nu știam cât îmi va permite bătrânul să rămân.

– Te grăbești? m-a întrebat.

Nu am apucat să răspund.

– Întotdeauna părea că vrei să ajungi departe și știu că ai reușit. De-a lungul anilor, am urmărit activitatea ta. Ți-am citit toate romanele. Mi-au plăcut. Am sperat că poate mă voi găsi și eu în paginile poveștilor tale, dar niciodată nu m-ai pomenit…

– Nu-mi place să scriu despre cunoscuți. Prefer să vorbesc despre demonii mei, să fac pace cu ei.

– În scrierile tale mereu ți-a reușit.

– Nu încerca să mă măgulești.

– Îmi cer scuze. Nu asta era intenția.

– Nu-ți cere scuze.

– Așa e, în dragoste nu trebuie să îți ceri niciodată iertare. Mai ții minte când mi-ai zis asta prima oară?

– N-am uitat. Mai ai o țigară? l-am întrebat.

A scos pachetul și mi l-a întins. Am scos o țigară și am aprins-o.

– Credeam că te-ai lăsat.

– Fumez rar. Doar când…

– Te macină ceva, a completat el și m-am gândit cum mereu îmi completa fiecare frază când eram tineri.

Cu Karl nu fusese niciodată așa. Multe lucruri erau atât de diferite cu Karl. N-am putut să nu mă întreb ce făcea el acum și cât de trădat s-ar fi simțit dacă ar fi aflat unde eram și am simțit o frică teribilă, iar bărbatul de lângă mine parcă a înțeles că ceva nu era în regulă, căci m-a prins de mână în clipa următoare.

– Nu trebuie să te temi. Ești în siguranță aici, a zis și am simțit întârzierea din acele cuvinte.

Aș fi vrut să le spună cu ani în urmă când îl iubisem. Atunci nu mă simțisem niciodată în siguranță cu el, nu putusem avea încredere în el, și asta ucisese iubirea mea pentru el, iubire pe care o simțeam renăscând acum când îl aveam lângă mine, iubire pe care o simțeam târzie, el având casa lui și eu având-o pe a mea.

M-am ridicat și am aruncat țigara fumată pe jumătate, stingând-o nervoasă.

– Ce s-a întâmplat?

– Nu mai pot sta aici, i-am răspuns.

– Nu înțeleg.

– Nu e nimic de înțeles. E prea târziu…

– Ai să mă părăsești ca atunci, a zis el, ca atunci când nu am înțeles de ce ai făcut-o deși ne iubeam…

***

Aș fi vrut să îi răspund. Nu a mai fost timp pentru asta pentru că m-am întors în bar lângă bătrânul care zâmbea perfid și-mi dădeam seama că toate măcinările mele îi dădeau o satisfacție aparte. Și aș fi vrut să îl pot învinge cumva, dar simțeam că puterea lui e mult peste a mea și orice încercare ar fi degeaba.

– De ce m-ai adus înapoi tocmai acum?! De ce nu m-ai lăsat să lămuresc lucrurile cu el?! am strigat eu.

– Ți-am zis că eu fac regulile și ai de făcut o ultimă vizită…

– Poate ar fi mai bine să nu mă mai întorc…

– Atunci scrisoarea ta va ajunge la Karl.

L-am urât în acea clipă pe moșneagul care ținea destinul meu în mâinile lui.

– Va trebui să te întorci și va trebui să faci o alegere.

– Ce alegere?

– Să salvezi o viață și el să nu afle niciodată ce simți pentru el sau să repari trecutul și să trăiești cu consecința unei morți.

– Ești un nemernic!

Aproape i-aș fi sărit la gât.

– Asta e o nimica toată… Deci ce ești dispusă să faci pentru a-ți recupera prezentul?

Am stat puțin pe gânduri. Dacă l-aș fi revăzut, poate mi-aș fi făcut curajul care îmi lipsea, acela de a-i spune că știam că mai fuseseră și altele, acela de a-l confrunta și de a afla de ce mă trădase în asemenea fel. Dar pe cât îmi doream acea discuție, pe atât de teamă îmi era. Și apoi mai era acel copil. Viața lui valora inegalabil mai mult ca orice încercare a mea de a mă împăca cu trecutul.

– Du-mă la locul de joacă! i-am răspuns într-un final.

***

În clipa următoare, mă aflam la același loc de joacă, în aceeași zi, căci totul arăta la fel ca mai înainte, și aveam o singură șansă să îndrept lucrurile, astfel că m-am apropiat de copilul și de femeia de la locul de joacă și i-am urmat peste tot ca un înger care e mereu acolo, dar pe care nu îl vezi niciodată.

În tot acel timp, el a stat pe o bancă, păzind căruciorul și urmărindu-și mereu cu privirea băiatul, și am înțeles atunci că orice dragoste avusese pentru mine era neîncăpătoare față de iubirea pe care i-o purta acelei ființe micuțe.

După vreo jumătate de oră în care m-am plimbat de la un tobogan la altul, de la un leagăn la altul, femeia și-a strigat bărbatul și el s-a ridicat de pe bancă, iar eu am știut că era timpul să plece. Copilul pornise înainte cu pași mici și grăbiți, în timp ce maică-sa încerca să țină pasul cu el.

Am pornit în grabă după băiat, mergând pe lângă el, încercând să-l țin departe de ieșirea aceea, crezând că o să-l pot opri. Când mașina a apărut, am vrut să-l prind de umăr, dar mâna mea a trecut prin el ca fumul. Și atunci am știut că necunoscutul se jucase cu mine de la bun început.

***

N-am mai stat să văd deznodământul, începând să alerg furioasă, și cumva am reușit să ies de sub vraja care mă purtase în acel parc din București, întorcându-mă lângă necunoscutul care avea un zâmbet perfid pe sub mustață.

– Ți-ai bătut joc de mine în tot acest timp, i-am răspuns. Nu poți schimba nici un trecut.

– Nu, tu nu poți schimba trecutul altora, ci doar pe al tău, dar nu era să stric o surpriză atât de bună, a zis el râzând.

– Am făcut ce mi-ai zis. Acum dă-mi nenorocita aia de scrisoare! am spus, întinzând mâna.

Nu s-a opus în nici un fel și ar fi trebuit să îmi dau seama atunci că cocea ceva, dar grăbindu-mă să plec nu am intuit nimic.

Am mers atât de repede, fix pe unde venisem, că într-un sfert de oră eram acasă. Mi-am lăsat haina în cuier și pantofii lângă dulăpior și am pătruns în casă, strigându-l pe Karl, dar nu mi-a răspuns nimeni.

Mi s-a părut ciudat, însă m-am gândit că nu ajunsese acasă și m-am dus spre birou, care avea ușa întredeschisă. Atunci am auzit un mieunat de pisică și inima a început să îmi bată cu putere. Cu mâna tremurând, am deschis ușa.

Karl și necunoscutul erau amândoi în încăpere, iar Karl ținea în mână o hârtie, având chipul transfigurat. Nu se putea, mi-am zis, scoțând foaia pe care o primisem din buzunarul pantalonilor. Abia atunci am văzut că era goală și că necunoscutul avea același zâmbet perfid pe chip.

– Ce ai făcut?!

– Suzana, ce e asta? m-a întrebat Karl.

– Îți pot explica, i-am zis, intrând în cameră.

– Cui îi este menită scrisoarea asta, Suzana?

– Nu e ce crezi.

– Ba, e exact ce crezi, a zis necunoscutul.

– E scrisul tău…

– Da, eu am scris-o. Dar vezi tu? E doar începutul unei povești pe care l-am scris când rămăsesem fără baterie la laptop.

– Ți-am zis că există o explicație logică, i-a spus Karl necunoscutului.

Iar în clipa aceea soneria a sunat.

***

– Se pare că eu mi-am încheiat treaba aici, a zis necunoscutul.

Aș fi vrut să îl confrunt, dar a ieșit din cameră în grabă, ca un călău ce și-a executat victima dintr-o lovitură, și mi-am dat seama că oricum orice confruntare era tardivă. Se jucase cu mine de la bun început iar eu căzusem în plasă, sperând că voi schimba ceva.

Apoi l-am privit pe Karl care la rândul său mă cerceta cu privirea. Și atunci am citit în ochii lui neîncrederea, aceeași neîncredere pe care eu o simțisem cu ani în urmă față de fostul meu iubit. Și am știut că dacă nu schimbasem trecutul, nu mai aveam cum să schimb nici prezentul.

– Îmi pare rău, i-am zis.

– Nu mă mai iubești? m-a întrebat.

– N-am încetat niciodată să te iubesc, doar că dragostea mea pentru tine e altfel, i-am răspuns.

Mi-a întins scrisoarea.

– Nu e începutul unei povești, nu?

– Nu, e sfârșitul uneia, i-am răspuns.

– E și sfârșitul nostru.

Karl s-a ridicat de pe fotoliu și a ieșit din birou. N-am încercat să îl opresc și a doua zi mă părăsea.

***

În noaptea aceea nu am dormit. Am deschis laptopul și am transcris scrisoarea în calculator. Cum am terminat, am știut că nu aveam să o trimit niciodată. Nu schimbasem trecutul pentru că trecutul nu se voia schimbat. Atâta lucru învățasem și eu.

Scriind acele cuvinte, mi-am amintit întrebarea lui Karl. Nu e începutul unei povești, nu? mă întrebase el, iar eu îi spusesem că era sfârșitul uneia. Dar dacă Karl avea dreptate.

Am recitit scrisoarea la final. Și abia atunci am înțeles de ce nu reușisem să fac pace cu trecutul prin intermediul necunoscutului. Nu aceea era calea, nu pentru mine, cel puțin. Sigură fiind că, indiferent ce se întâmplase, măcar prezentul îmi aparținea, am înțeles ce era de făcut.

Șase luni mai târziu, am deschis G-mailul și am trimis scrisoarea editorului meu, cu nota următoare:

Salut, Emanuel

Îți trimit noul meu roman. Se cheamă Vizitatoarea și m-a costat un mariaj. Trebuie să fie bun de ceva.

Suzana

Despre autoare:

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie), critic literar și editor, fiind redactor-șef al revistei P(RO)EZIA și colaborator permanent al e-revistei EgoPHobia unde conduce două rubrici, Arena culturală: cartea și filmul (în calitate de critic literar) și Lecturi potrivite / recomandate de Alexandra (în calitate de editor).

A publicat un volum liric, Demoni și demiurgi (Editura EIKON, 2017), poezie în volumul Tramvaiul Poeziei (Editura Paralela 45, 2019) și proză în antologiile Eroi fără voie (Ed. Millennium Books, 2015) și Centenarium StrING (Editura Tornada, 2018).

Are apariții de poezie, proză, studii critice, editoriale în publicațiile Apostrof, Argos, Echinox, eCreator.ro, EgoPHobia, Noise Poetry, O mie de semne, Parnas XXI, Postmodern, P(RO)EZIA, Puterea – Cotidian Național, Revista Online de SF&F Galaxia 42, Revista de povestiri, Revista de suspans, Select News, UtopIQa și pe platforma Queero. Amintim câteva lucrări semnificative: Păcatul (2013), Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan (2016), Gomes Leal – poet al Satanei sau al lui Hristos? (2016), A fi sau a nu fi scriitor… (2017), Ființele nopții din urmă (2017), Marea unire și cultura veșnicei influențe (2018), Henrik Ibsen – “Peer Gynt” (2019), Madona cu lacrimi de sânge (fragment, 2020), Simfonia ascunsă (fragment, 2021) sau Un vers ca o despărțire (2022). Poeme ale sale au fost traduse în limba spaniolă și limba engleză și publicate în Chile, Spania și SUA.

În 2014 i s-a acordat Premiul al II-lea la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, pentru lucrarea Contrabandă-n alb și negru.