Valentin Iacob – Planeta-Femeie

Cartea care n-a mai ajuns la autor, ultima femeie, planeta mamă care l-a așteptat să plece de pe Pământ și să ajungă la ea

Poate toți suntem nuniți și când ne vine timpul ne întoarcem în brațele planetei femeie.

Valentin Iacob este un poet, prozator analist al conexiunilor universale, ce aruncă lumină asupra caracterului determinat al fenomenelor din universul propriu și le proiectează în spațiu ca pe forme de coagulare ale cosmosului.

În literatura contemporană din România, Valentin Iacob trece cu ușurință pe lista numelor ce propagă suprarealismul, unde el știe prea bine să întrevadă perspectivele unui viitor imaginar, ficționalizat, după principiul tot ce-mi imaginez, există; viitor care se află deja în germenii prezentului. El face asta cu un limbaj ce prezintă în aparență contradicții antagoniste.

De cele mai multe ori, apropierea și pătrunderea dintre om și natură sunt atât de strânse și de adânci, încât cu greu pot fi determinate cauza ori efectul a ceea ce se petrece în starea sufletului și starea naturii. Analogia dintre peisaj și sentiment nici că se putea să scape scrisului care curge firesc în cartea lui Valentin Iacob. El umanizează planeta Nun, până acolo unde-i descrie ochii mari cât oceanele Pământului, urechile și chiar bikinii de nori. Și nu se oprește aici: Nun are sentimente, Nun e totul, uriașul astru ceresc, femeia, mama tuturor celor care se nasc și care mor, celor care n-ar exista fără ea, forța ciclică a vieții.

Dacă lui Novalis natura i se pare înzestrată cu toate atributele umanității și trecerea de la viață la moarte se face prin noapte la Valentin Iacob, în lucrarea Planeta-Femeie, îmi place să cred ca această trecere se face prin el, prin statutul de narator călător, către matca universului  reprezentată de o femeie  planetoid, cu mișcări interstelare de tip moft și nevoi personale, la scară colosală. Aici, naratorul găsește ocazia să se exprime cu umor, să facă adevărate caricaturi naturale printre animale și alte ființe. Mai mult, în regnul animal apare dovada înaltului spirit, ceea ce dă prilej autorului să anime textul.

Personalitatea planetei, pusă în evidență de imaginația autorului depășește raționalul, depășește lumea reală,  însă apare logica în constructul început cu migală și împodobit cu  fantezie și cu spirit. Aici totul e posibil dar are logică; unde simțim că apare arta pură, arta imaginii zămislită de cuvinte, arta de a desena arabescuri în mintea cititorului, arta de a crea decoruri plauzible în platoul de filmare al unei povești pe cât de fantastică pe atât de frumoasă în spațiul nemăsurat, infinit al universului.

Cu toate astea, preocupările cosmologice ale autorului se întrevăd prin efortul de a îmbina fapte de observație astronomică cu o imagine generală, la început dominată de intuiții geniale, treptat  din ce în ce mai impregnată de informație științifică.

Pe măsura avansării în lectură, construcțiile teoretice propuse pentru explicarea genezei anumitor formațiuni stelare și a structurii universului dobândesc un grad înalt de coerență logică, de consistență informațională și de adâncime interpretativă. Se insistă la un moment dat asupra unui salt calitativ înregistrat de cosmologie în dimensiunea nuniților. Aspectul speculativ sau cel de construcție ipotetică, precumpănitor feminin-matematic se micșorează în favoarea unei prezențe accentuate de verificabilitate empirică a cunoștințelor la nivel local, unde se constată îmbinarea cercetării macrocosmosului cu micropsihismul, o depășire a astrologiei spre astrofeminitate. Cu alte cuvinte, o îmbinare generoasă prin consecințele sale euristice pentru aceste domenii.

Cu acest punct de vedere literar, autorul lasă loc neclarităților, evident pe nivelul misterului planetar feminin; acolo unde pătrunderea și penetrarea sunt ocultate prin tabuuri sociale, încărcate de respect și teamă de necunoscutul dătător de viață, de tremur catastrofal și de ritmuri în mișcările sale prin Univers, ciclice și evident adaptabile.

Valentin Iacob apare ca un visător-călător printre dimensiuni, numite de el hiperspații. Unde literatura permite, visul are limitări, de care autorul scapă folosindu-se de energii de susținere, mai exact trece în capitolele necesare de la un mod de viață intelectual la unul instinctual. Autorul apare ca având spiritul tânăr, ce nu a reușit să armonizeze relația dintre cele două stiluri. Dacă există o rană în psihicul visătorului, aceasta se vindecă prin coborârea la nivelul pielii-pământ nunit, opus conceptului jungian de coborâre în subconștient prin intermediul modelului ancestral al apei.

Din nou îmi place să cred că visul-călătorie este doar o trecere, aceea pe care și-a dorit-o poate în subconștient autorul iar această săritură prin hiperspații nu apare ca un destin interior negativ. Această trecere sau călătorie reverberează în cazul planetei femeie cu distorsiunea instinctelor privind alegerea unui partener printre stele.

Chiar și destinația uluitoare de planetă femeie are primejdiile ei sinistre și anume un eveniment clar nedorit și exprimat de locuitorii săi paraziți, care ar cunoaște extincția, prin împreunarea aștrilor pereche. Destinul poate fi unul exterior, apărut în sincronicități, miracole din afara vieții personale, în evenimente de care ființele nunite nu se fac responsabile. Evenimente din trecut, corelate cu stări psihice planetare – a căror povară peste timp nimeni nu și-o însușește – sunt transmise sau nu la suprafață, pe pielea femeii care împărtășește un destin cosmic insignifiant de întuneric. Acolo unde ființele fragile par să se confrunte cu o putere divină distructivă, pentru care nimeni nu e cu adevărat răspunzător.

Unitatea coexistenței și a succesiunii evenimentelor este chiar relația cauzală ce-l înfățișează pe autor printre dimensiuni, demonstrând că nu este posibilă, nici în limbaj literar, interacțiunea sau schimbarea fără un suport material. Caracterul obiectiv-universal al lucrării lui Valentin Iacob  se sprijină pe ideea infinității materiei și a mișcării, pe o teză proprie în domeniul increabilității, a identității parțiale în transferul structurilor. Avem în prim plan o carte jurnal ce așază problema centrală – privind relația cauzalității cu necesitatea și întâmplarea – pe nivelul ludic propriu femeii.

Dacă închid ochii mi-l imaginez pe Valentin Iacob într-un Rai creat special pentru cititori, o stranie planetă-femeie, cum stă lângă inima ei uriașă; cum între două bătăi ale cordului care durează uneori ore întregi, îi povestește din cartea care n-a mai ajuns niciodată la el, dar care e în a sa minte. Planeta femeie iubește nespus această carte. În fiecare seară ascultă câte un capitol.

Făcându-se întuneric, sfios povestitorul a tăcut.