de Petru Solonaru

Am adoptat un Steag Tricolor ( urmăriți Legea 75/1994), însă de mai bine de două mii de ani nu am reușit să deslușim, cu seriozitate și ceva înțelepciune, semnificația triadei sale cromatice: albastru-cobalt, galben-crom și roșu-vermion

Voi începe prin a remarca ideea după care cosmogonia Daciei Vechi se întemeia pe supremația Zeului Șarpe-Dragon, citit de jos pe Cercul/ceasornicul cerului Boreal sub reprezentarea celor 14 stele principale ale Constelației Dragonului, unde Vortexul grupării astrale desemna Orarul, iar Coada imagina Minutarul… De aici se poate desluși minunatul Yin-Yang al spiritualității.

Să amintim că însuși anul geto-dacilor, cel adevărat, era sub misterul călătoriei levogire (anti-orare) pe Boltă a cohortei astrale în cauză, Asterismul creionând de fiecare dată în jurul lui 24 Februarie începutul Anului (funcție de Luna Plină!) , când Fruntea Sa, cu cele Trei Stele (de la stânga spre dreapta, sus, citire!): Kuma (ν-Dragoni), stea Albastră, Rastaban (β-Dragoni), stea Galbenă, și Eltanin (γ-Dragoni), stea Roșie… așadar, Fruntea Sa atingea vârful săgeții liniei pornite din Zenith spre Polul celestial de Nord

Sărbătoarea era Dragobete!… În adâncul ei legată de funcția Pinealei și hormonul Fericirii.

… Atunci când, invers, spre Sudul ceresc se desfășura Orionul, păzit cu sfințenie de Steaua Câinelui, alpha Canis Major, Sirius (Soarele de dincolo de soare… sau Sora Soarelui!)…

De ținut minte: Cele Trei stele ale Creștetului Dragonului (Capul Anului!) în succesiunea de culori relevată (albastră, galbenă, roșie) și prezența Câinelui – Sirius! (și El stea Albastră… a Capului, în ansamblul steagului).

Ceremonia cosmică de mai sus desemna reînnoirea Vieții, Trezirea, promisiunea Abundenței, toate sub cupola Iubirii și Înțelepciunii. Zeul Dragon renăștea în asemănare cu Păstorul-Zeu Dumuzi (Tammuz) – „ama.usum.gal” – pentru un anotimp al celor Șase luni. Dacă Dumuzi, la finalul lui februarie, era substituit (la locul Morții, în steaua Alnitak a Cingătoarei Orionului) de Geshtinanna, Dragonul era înlocuit de Câinele-Sirius, steaua alpha Canis Major spre paza… Geshtinannei.

Acest mare eveniment celest era observat de Cunoscătorii zamolxieni din poziția sistemului solar în Galaxia Albă, anume din zona constelației Coama Berenicei aflată la un unghi de 23,50 față de polul nord al eclipticii și de 470 față de Polul celestial de Nord…  Iar după Dragobete, în prima zi cu Lună Nouă (Neagră!) se celebra Mărțișorul, Soarele alb-Luna Neagră… lumina versus gravitația întunecată, recesivă…

Ca atare, sub alchimia Cercului uranic de Nord, prin jocul dintre Dragon și Câine, s-a revelat inițiaților zamolxieni un instrument-simbol ce avea funcția magică de a rosti Silaba sacră Om, Aum!… Aceasta în timpul Seninătății.

Stindardul era alcătuit dintr-un cap de Câine, (nu lup!), (ați înțeles, Sirius, Alpha Canis Major!) și țesătura-sac învăluită cu fâșii colorate din pânză, închipuind trupul  Dragonului celest, fâșii încheiate într-un „fluier fără orificii”, precursorul naiului, în interiorul căruia, sub acțiunea curenților de aer din goana draconarilor, în cavitatea de rezonanță se inducea o dublă spirală a vidului, ce amplifica energia necesară impulsionării acelei Vibrații a Silabei sacre. Începutul era albastru, mijlocul galben, iar încheierea roșie… Volumul Capului Câinelui de bronz (aliaj de cupru și staniu) era de 4320 cm3 (30 x 12 x 12cm),  o diviziune a Numărului 432Hz, Frecvența Muzicii Iubirii și Ordinii! (vezi echilibrul Yin-Yang, Pithagora, Stradivarius, Vivaldi, Händel, Bach, Mozart, Muzica barocă)… Și era calculat de Școala Zamolxiană, corespondentă cu cea Pithagoreică, pentru inițierile ce se desfășurau cu finalitatea dez-gândurării, a accederii la armonie sub magia repetării matematice a Silabei Aum-Om, deci țintindu-se către înălțarea spirituală a Ființei enneadice… care dobândise cunoașterea Coloanei vertebrale a lui Osiris în corelație cu Triunghiul din centrul Lotusului Sahasrara. Dar, atenție!… Cei ai Inițierii nu calculau în centimetri europenești, întrucât pentru acest „30 cm” ei foloseau produsul dintre: raza polară a Pământului, lungimea unui grad de Ecuator terestru și raportul dintre lumină/gravitație recesivă, iar pe „12” îl deduceau din „30”… Lungimea totală a Stindardului avea ≈ 240cm… anume, lungimea capului metalic înmulțită cu 8 (vezi proporția vitruviană!), iar fiecare secvență cromatică (albastră, galbenă, purpurie) devenea, în diviziune, 80cm … De ce 240 cm?… Da, înălțimea omului atlant, cele 128 degete hermesiene!… iar în inch, tot în diviziune, era ascuns 3π: un cerc și un semicerc…Soarele încoronat de Lună.

În schimb, din nefericire, la vreme de război, volumul Capului stindardului în cauză era modificat prin încălcarea simetriei celor două „anafoare” ale vidului, iar aceasta se realiza mărindu-se lărțimea, ținând seama de coeficientul entropiei spiralei creației (cunoscut de Maeștri!), schimbare ce ducea la instituirea frecvenței dezintegrării: 440Hz, la escaladarea  haosului sonor, la vacarm.

Pe cerul de Nord, acest Stindard, într-o linie dreaptă, face corelația dintre steaua Sadir (gamma Cygni), pieptul, Inima constelației Lebăda (Crucea Nordului!) sau Ierusalimul ceresc, trecând apoi prin Epsilon Dragoni („piciorul de plai”, steaua Tyl) și sfârșind în Coada Dragonului (Lambda Dragoni, locul Spinxului enneadic, steaua Giausar). Această Linie de la Epsilon Dragoni („piciorul de plai”, steaua Tyl) către Lambda Dragoni, steaua Giausar, de Ziua Dragobetelui era paralelă pe harta cerului în jurul lui 24 februarie cu misterioasa Linie ce pornea de la Sirius prin cele Trei stele ale Cingătorii Orionului, între ele secanta fiind Calea Lactee, flamura cosmică, de asemenea, tricoloră.

În steaua Sadir (gamma Cygni) se află locul Omului, casa lui Zamolxe, la elini/romani sălașul lui Zeus, în inima Ledei așadar, căci nu întâmplător s-a descoperit acolo o planetă geamănă Pământului unde temperatura medie este de 230 Celsius… prin urmare „un loc cu verdeață”. Iar Apocalipsa 21:18, prin Îngerul cu Trestia de Aur, vorbește frumos de Cetatea Ierusalimului ceresc, cu o lungime/lățime de 12.000 de „stadii”,  înconjurată de un zid de iaspis, confirmând cele de mai sus, deoarece steaua Sadir (gamma Cygni) se dezvăluie în culorile acelui iaspis, mama tuturor pietrelor, aici în alb-galben, clasa spectrală Fb, iar distanța până la Ea este 144 x 1016 metri europenești, prin urmare, în diviziune, ridicarea la pătrat a acelor 12.000 de „stadii”…

O scurtă istorie spre dovada că, așa cum este în triada cromatică, Stindardul își are obârșia în Dacia Veche…

  Așadar, cum am spus, la Început culorile Stindardului erau de peste 432.000 ani în Cerul Circumpolar de Nord!… Erau în cele Trei stele ale Capului Dragonului: Kuma (ν-Dragoni), stea Albastră, Rastaban (β-Dragoni), stea Galbenă, și Eltanin (γ-Dragoni), stea Roșie…   Numai că trebuiau văzute!… când magia Pinealei (la ≈ 24 februarie) înlesnea Trezirea.

Cea mai veche reprezentare a Steagului-Dragon o aflăm pe o amprentă-cilindru din 2300 î.e.n., unde acesta îl acompaniază pe zeul Dumuzi din Uruk. Vegheați, și aici, de Câinele-Sirius.

Apoi, dovedind paternitatea acestui simbol ca fiind a dahilor, documentul „inscriptia daiva” din vremea lui Xerxes (486-465 î.e.n.) vorbește de daoi și Stindardul Dragon/Câine.

Pentru detalii istorice foarte interesante, recomand lucrarea D.lui Marius Fincă: „Argumente privind descinderea dragonului dacic din Șarpele ceresc”.

Prima atestare, sub cele Trei culori, însă, o recunoaștem în cele 20 de scene ale Columnei de la Roma. Specialiștii de azi, aplicând metoda spectrometriei fluorescenței prin razele X, au probat că Monumentul de la 113 e.n. a fost, la inaugurare, pictat, iar flamura luptătorilor din Dacia (daci, costoboci, moesi, tyrageți) apare acolo în: albastru (spre verde) Capul Câinelui (Sirius), partea mediană în galben, pe când partea dinapoi în roșu. De altfel, într-o scenă a columnei spiralate (cochilis), se disting doi soldați purtând tunica militară galbenă cu bordura de jos albastră, peste umăr având un clavi (angustus clavi) într-o nuanță purpurie… După 113 e.n. este adoptat de armata romană, captivată de frumusețea acestuia. Severus îl impune ca stindard al cavaleriei sale, fără      a-și îndrepta privirile către stelele cercului circumpolar boreal de unde Dragonul stăruie de mii de ani a ne vorbi despre consacrata Treime a Roților: Swadhisthana, Manipura, Vishudda.

… Simbolul-instrument al Daciei apare, deasemenei, pe monedele lui Antonius Pius și Aurelian.

După aceea, lucrarea „Notitia Dignitarum et Administrationem Omnium tam Civilium quam Militarium”, document al arhivelor imperiale romane din sec.Ve.n., lămurește, între altele, că necesitățile militare ale Romei au implicat recrutarea unor unități auxiliare, în cazul chestiunii noastre acestea formate în exclusivitate din mercenari din Dacia, preluându-le și însemnele stindardului și elemente de heralică. Această carte este înzestrată cu nenumărate desene/picturi colorate, unde putem întrezări și Steagul cohortelor dacice în triada cromatică respectivă. Aici apare prima dată în Europa simbolul Yin-Yang în cromatica sa autentică de sorginte pelasgică, unde Yin e albastru, Yang e galben, iar sămânța/Convergența din fiecare e roșie.

La noi, pe teritoriul actual al României, îl observăm pe diploma acordată de Mihai Viteazul lui Radu Buzescu după bătălia din 18 IX 1599 de la Șelimbăr într-o flamură-mantie (stânga-roșie, mijloc-galben, dreapta-albastră), cu explicația unirii apropiate a celor trei ducate: Moldova (roșu), Muntenia (galben), Transilvania (albastru).

În hrisovul din 27 XI 1640 al lui Matei Basarab îl întrezărim pe șnurul împletit din mătase, repetat în actul de danie al domnitorului către Mănăstirea Radu Vodă din 20 VIII 1648.

Îl dumirim pe steagul lui Șerban Cantacuzino la asediul Vienei, septembrie 1683.

Ne întâlnim cu El pe  stema alcătuită cu ocazia acordării titlului de principe  al Imperiului lui Constantin Brâncoveanu de către Leopold I de Habsburg în 1695.

Îl conține, la 1777, stema lui Grigore III Ghica (strămoș al lui Matila Costiescu Ghyka, cel ce a dăruit lumea cu o Carte exemplară: „Numărul de Aur”!).

La 1834, Alexandru D. Ghica decide: „steag cu fața roșie, albastră, galbenă”, nerespectând ordinea veche a culorilor din Creștetul Dragonului.

Vine anul 1848 care își reamintește de cele Trei culori (Decr. 1/26 iunie 1848), dar nu și de misterul lor cosmic din Cercul Circumpolar de Nord…

Constituția  din 1866, Art. 124 impune: culorile steagului Principatelor Unite urmează a fi albastru, galben, roșu”.

Din păcate, constatăm că cele două milenii europene uită pe nesimțite semnificația adâncă a acestei Triade a Daciei Vechi…

De aceea, spre a o recupera, să ne întoarcem la Sursă!… țintind spre Constelația Dragonului cu Ochii înțelepciunii Kapnobatai-lor, solomonarii inițiați la Școala cerească a lui Zamolxe… cei care afirmau că adevăratele valori sunt cele spirituale, iar una esențială a Proto-Daciei rămânea  cunoașterea că Sufletul este nemuritor (vezi consonanța cu Bhagavat Gita!), pe când trupul desemnează doar o temniță vremelnică… Locul Omului e lângă zei, acolo fiind salvarea/mântuirea sa… Deși lumea profană simte în mărginirea sa că astrele au numai o singură culoare, Iubitorii de Dumnezeu (Zamolxe!), ktistaii așadar, intuiseră, citind în Cartea Stelelor, cu mult înaintea fizicienilor secolului XX, că acestea se manifestă în Clase spectrale prin Trei culori: Albastru, Galben, Roșu!…  Aceste clase spectrale sunt în funcție de temperatura fotosferică generată, la rându-i, de energia nucleară. În principal, discutăm despre fuziunea Hidrogenului, „arderea” sa și transformarea în Heliu cu degajarea energiei sus amintite, ce antrenează temperatura și cromatica specifică. Mai exact, Triada cromatică este determinată de:

– temperatura de la suprafața astrului, scăzătoare,

– masa corpului ceresc, de la mare la mică,

– luminozitatea scăzătoare,

– vârsta stelei, crescătoare.

Mai sus vorbeam de anul nou al Daciei, despre faptul că el se stabilea în funcție de data când Fruntea Dragonului cu cele Trei stele (Eltanin, Rastaban, Kuma!), precum limba orarului unui ceasornic, atingea Polul celestial de Nord (la circa 23,470 față de polul de nord al eclipticii! De urmărit precesia!…)  în jurul lui 24 februarie, iar către polul ceresc de Sud, la aceeași dată, drept minutar, păzea Cerul Câinele, Sirius și, firește, Orionul… Era Sărbătoarea Dragobetelui, simbol al interacțiunii forțelor care păstrează ordinea Creației, ciclitatea timpului, echilibrul tuturor într-o ecuație cosmologică sub cele Trei culori fundamentale, ce nu-s obținute din niciun amestec pigmentar al lumii vremelnice…

Analizând culorile celor Trei astre din Capul Constelației Dragonului, preoții zamolxieni au avut o revelație când, sus, de la stânga la dreapta, după buna-citire în Cartea Cerului nordic, au descifrat minunea că:

– steaua Kuma e albastră,

steaua Rastaban e galbenă,

iar steaua Eltanin e roșie

De altfel, e de amintit că Tăblița no.11 a lui Toth Atlantul subliniază către cei ai trezirii: „Cheia este în Piramidă!”… în Poarta stelară spre un spațiu-timp superior… Unde, în Planul Cosmosului, Alnitak (zetha Orioni), reprezentându-l pe Câinele/Sirius (alpha Canis Major), se întâlnește cu Dragonul/Thuban (alpha Dragoni) în Casa/camera Regelui…, unde veghează, ca stare de spirit, Pineala, Vederea Intuitivă!… Așadar, înțelesul Stindardului Daciei aici trebuie căutat, în Calea spre viață, aceea a înțelepciunii… Calea Mântuirii.

Cunoscând inițiații lui Zamolxe că aceste culori erau și ale Zeiței Maat, cea a Adevărului, Legii, Ordinii, Armoniei, soția Înțeleptului Toth, au dispus ca triada de crome din Fruntea Dragobetelui, în succesiunea de mai sus, ca sfântă legătură între Om și Zeu, să fie reprezentată pe Stindardul Daciei, adică: albastră, galbenă, roșie!… amintind de linia sacră ce unește inima Constelației Lebedei (gamma Cygni, locul zeului-om), Crucea, cu „piciorul de plai” al stelei Tyl (epsilon Dragoni) și, în sfârșit, cu sălașul Sphinxului (lambda Dragoni), cel ce prin enneadica sa Întrebare ființială se alătură Chemării Creației (Aum, Om!… Amin!) a Omului cosmic, a Androginului…