de Rodica Bretin

Aveam şaptesprezece ani şi încă nu ştiam nimic: despre mine, despre lume. „O mie opt sute de zile într-un orfelinat“ – suna dickensian. Eram în Canada secolului XX, nu în Anglia lui Oliver Twist. N-am crescut într-o închisoare cu ziduri mucegăite, podele pe care mişunau şobolanii, gratii la ferestre. Dimpotrivă. Totul era confortabil,  ordonat – camerele mari, cu pereţi zugrăviţi în culori pastelate, cearşafurile şi pijamalele cu Mickey Mouse sau Donald Duck. Nimeni nu ne înfometa, nu ne bătea, nu ne lega cu lanţuri de pat.

Nu era o familie, dar nici un Purgatoriu. Ar fi fost aproape suportabil – dacă nu apărea Ernest Wilberforce, profesorul de etică. Puritan, familist, cetăţean respectabil. Şi… pedofil. Sau ucigaş în serie de suflete şi visuri, de inocenţă şi încredere în oameni.

Fetele îl numeau, simplu, Monstrul.

Asemeni oricărui prădător, Monstrul pândea mereu, flămând, rapace. Iar ele se strângeau laolaltă, căutând siguranţa numărului, a turmei. Însă, la răstimpuri, câte una rămânea în urmă, se rătăcea: la duşuri, la vestiare, în sala de gimnastică, în vreun laborator…

Într-o după-amiază s-a întâmplat să fiu eu.

Întârziasem în bibliotecă şi îmi adunam cărţile, când m-am pomenit înaintea Monstrului. Intrase neauzit; iar acum era între mine şi uşă. Răsufla anevoie, venele îi pulsau la tâmple. Apoi ochii i s-au dilatat, numai pupilă. Masca bonomiei se descompunea, jupuindu-i-se de pe chip ca o piele veche. A făcut un pas, altul, fără să îşi desprindă privirea dintr-a mea. Iar eu… îngheţasem – pasăre hipnotizată de un şarpe.

Pe urmă a fost lângă mine. Mâini asudate mi s-au târât pe obraz, pe gât, degete-gheare mi-au încleştat sânii, strivindu-i prin pânza apretată, o palmă mi-a astupat gura. Asta m-a trezit. Dar sila, furia nu se născuseră încă. Nici spaima. Nu era decât refuzul de a crede că se întâmplă cu adevărat. Gânduri absurde îmi fulgerau prin minte – şi dacă… l-aş lăsa? Nu eram decât una din multele murdărite de Monstru. Cu timpul uitai, trecea, spuneau celelalte. Era mai rău dacă te împotriveai şi, oricum, nimeni nu te-ar fi crezut. Să înduri totul, să nu te zbaţi, să nu ţipi. Şi se va plictisi de tine – într-o lună, două. Pradă avea, destulă…

Cineva mă izbea cu pumnul în obraz, mă răsucea încovoindu-mă peste pupitru. Şi deodată, o lumină sângerie mi-a despicat, arzător, ţeasta. Vedeam chipuri schimonosite de durere, auzeam strigăte curmate brutal – şi iarăşi imagini, trupuri contorsionate, zbătându-se ca nişte marionete în mâinile unui păpuşar nebun, carne învineţită de muşcături, şiroaie prelingându-se sub uniformele alb-negre, năclăind şosete, pantofi… Într-un târziu am înţeles ce erau: gânduri, senzaţii. Intrasem în mintea Monstrului, îi răscoleam prin amintiri.

Afară, a răsunat o sonerie – şapte seara, deja? Fetele mergeau spre sala de mese, încolonate, numărându-se în şoaptă. Una lipsea, din ea se înfrupta onestul domn Wilberforce, care…

Dacă atunci alegeam să rabd, următorii ani de iad ar fi fost sterşi cu buretele de pe tabla vieţii mele. Aş fi rămas doar o antilopă din turmă, anonimă, în siguranţă.

Monstrul mă dezbrăca fără grabă şi m-am pomenit privindu-mi trupul prin ochii lui, văzând ce avea să îmi facă, am simţit valurile de durere şi scârbă abătându-se asupră-mi, am zărit sângele pătând pardoseala. Dar nimic nu se întâmplase încă, ar deveni realitate numai dacă…

Ceva creştea înăuntrul meu, ceva cumplit, care dormise ascuns, neştiut. Iar acum se trezise, năvălea din adâncuri, a ţâşnit cu un urlet mut, ca un trăsnet lovind în cel aplecat asupră-mi. Degetele înfipte în trupul meu s-au descleştat, am auzit un sunet straniu – scâncet, horcăit ?– apoi am întors capul şi l-am văzut pe Monstru prăbuşindu-se de parcă cineva i-ar fi secerat picioarele. Se zvârcolea, înghiţea hulpav aerul, stropi purpurii i-au ţâşnit din ochi, din nări şi un sânge gros, aproape negru i-a răbufnit pe gură.

Ernest Wilberforce se târa pe parchet ca o broască strivită. Eu mi-am ridicat fusta, înnodând zdrenţele bluzei. Am păşit peste el, spre uşa care tocmai se deschidea. Încremeniţi în prag, profesorul de chimie şi supraveghetoarea clasei mele. După care, scena s-a animat: înăuntru au năvălit alţi profesori, portarul, femeia de serviciu – de parcă pândiseră pe coridor. Se uitau neîncrezători la bărbatul care îşi scuipa plămânii, măruntaiele, la uniforma ruptă, la vânătăile care mi se întindeau pe obraz, pe umeri, pe piept. Până atunci, Ernest Wilberforce fusese unul de-al lor. Zvonuri, şoapte, eleve cu ochii înroşiţi de plâns – minciuni, născocirile adolescentelor ale căror hormoni o luau razna. Iar acum… Ce se va alege de bunul renume al şcolii?

Au chemat ambulanţele: una pentru Ernest, alta pentru mine. De ce atâta grijă? Doar nu o să creadă, tocmai acum, o elevă nesupusă, nerecunoscătoare şi nedorită de nimeni. Luminile clipind roşu-albastru, ca un avertisment, fetele, profesoarele ferindu-se dinaintea mea – cu teamă?! –, infirmiera ajutându-mă să urc. Apoi uşile s-au trântit, sirena a început să urle, am simţit acul intrându-mi în braţ, o fierbinţeală, văzduhul a devenit dens, mâlos… şi n-am mai ştiut nimic.

Când m-am trezit eram în Iad. Unul alb, aseptic şi, desigur, pavat cu intenţii bune: Secţia de Psihiatrie a Spitalului Municipal Halifax. Diavolii purtau halate, stetoscoape, seringi şi zâmbete profesionale. Se numeau doctori, asistente, infirmieri. Nu pedepseau, nu torturau. Totul se petrecea impersonal, rutinier, înfricoşător de mecanic.

O săptămână în carcera tapetată cu saltele, cu trupul strivit în cămaşa de forţă. O zi întreagă sub plesnetul jeturilor ţâşnite din furtunurile sub presiune: unul rece, unul fierbinte, iarăşi unul rece, răsuflarea care mi se tăia deodată, apa care ardea – când gheaţă, când lavă – izbitura în piept, în şale, între omoplaţi, pumn uriaş abătându-se asupra mea, o dată, de o sută de ori.

Apoi, într-o cămaşă imaculată, desculţă şi cu părul ascuns sub bonetă, mă duceau la „Sală“. Întâi am mers singură, neştiind ce va urma. A doua oară m-au târât, m-au luat pe sus, în vreme ce picioarele îmi alergau prin văzduh, purtându-mă departe, cât mai departe de patul cu curele, de electrozii ce aveau să mă acopere ca o plasă cu ventuze sugând viaţa, puterea, gândurile, până şi durerea din mine.

Scuturată de convulsii, cu muşchii zvâcnind haotic, muşcam din căluşul de cauciuc, mă zvârcoleam ca un derviş cuprins de nebunia morţii – şi ei se opreau să noteze ceva în carnete, să îmi asculte inima sau bâiguielile. Pe urmă, totul reîncepea.

Uneori mă îndopau cu neuroleptice şi zile – milenii? – întregi pluteam pe o mare aurie, cu peşti-maimuţe şi Budha surâzători care îmi şopteau că domnul Ernest mă aştepta la altar, să îi fiu mireasă, ori că undeva, în înalturi, o umbră întunecată veghează cu ochi de foc asupra lumii.

Alteori mă trezeau, mă spălau, îmi dădeau pijama şi halat, papuci şi un cartonaş să îl atârn de gât înainte de a intra la Domnul Director. Pe cartonaş nu era nici un nume: doar un număr. Şi eu mă aşezam cuminte pe marginea canapelei şi aflam cât de mult progresasem, cât de bine avea să fie totul, cum va fi ucisă în chinuri adolescenta rebelă din mine, cum îi va dispare până şi amintirea înainte să devin un adult responsabil, renăscut, reformat. Numai să fiu docilă, cooperantă, să am răbdare. Un an, doi, cinci – treceau repede. Apoi lumea mă va primi cu braţele deschise şi…

Încă o săptămână de electroşocuri, duşuri polare, somnifere. Infirmierii luându-mă de pe targă, trântindu-mă pe pat ca pe un sac de cartofi, fără să le pese dacă mă rostogoleam pe podea, un doctor uitându-se la globii ochilor mei, arşi de lumină, o asistentă iritată de petele vinete, galbene, verzi de pe trupul în care nu mai avea unde să bage acul.

Era viaţa mea – şi avea să fie pentru multă vreme, poate pentru totdeauna. De ce? Eram bolnavă, mi se spusese. Anxietate, isterie, angoasă, psihoză – cine să ştie? Şi cui îi păsa? Numărul de pe cartonaş, cel de pe fişă – doctorii, directorul nu voiau să afle mai mult. Căci erau destule numere care să le umple timpul, uneori să le stârnească interesul.

Cum ajungeai nebun? Te năşteai aşa, era o glumă crudă, o răzbunare a Universului? Şi cum trăiau acele făpturi desprinse de lume, de trecut şi viitor, de viaţă şi moarte? Unii erau primejdioşi pentru toţi ceilalţi; alţii doar pentru ei. Osânda lor era închisoarea eternă: în fier şi beton sau în propriul trup. Erau străini de orice avusese sens ori însemnătate. Ca şi mine, fuseseră excluşi din societate, din specia umană; dar ei n-o ştiau.

Îi întâlneam pe coridoare, arătări fantomatice, suflete pierdute în iadul dinăuntrul lor ori în cel Municipal, rătăciţi între două şedinţe de tortură care aveau să îi vindece… sau nu. Cârtiţe surde şi oarbe, târându-se fără rost prin labirintul de ziduri cenuşii, până când infirmierii înhăţau una, la întâmplare, făcând-o să dispară îndărătul unei uşi prin care nu răzbăteau nici bâzâitul generatoarelor, nici urletele.

Asemeni lor, cârtiţa Kayla se lăsa, fără împotrivire, dusă la „Sală“, la „Duşuri“. Se întindea singură pe pat, aşteptând să îi mai fie prăjiţi nişte neuroni, răbdând acele înfipte sub pielea tâmplelor, fără să tresară la zâmbetul încurajator al Domnului Director – Ernest, Zarathustra, Manitou? –, încuviinţând nepăsătoare când realitatea se preschimba în coşmar şi văzduhul devenea o crisalidă ţepoasă.

Nu mai ştiam ce se întâmplă cu mine, unde sunt, ce simt. Trecut, prezent: un caleidoscop de cioburi roşii, negre, violete. Durere şi groază. Fusese vreodată altfel?  Anii petrecuţi cu mama, chiar cei de la orfelinat dispăruseră, înecaţi în vidul care îmi cotropea amintirile, se hrănea cu tot ce fusesem şi n-aveam să mai fiu.

Până când, într-o zi, am deschis ochii, deodată trează, într-o sală cu pereţi de piatră vegheaţi de armuri, săbii, pistoale, blazoane, flamuri zdrenţuite. Mi-am frecat pleoapele, dar imaginea nu dispărea şi am auzit primele sunete: paşi.

Un bărbat cărunt, în kilt şi plaid trecut peste vestonul cu nasturi de argint. Culorile, albastru şi negru, erau ale clanurilor din Highland, dar asta am aflat-o mult mai târziu. Atunci, am rămas înaintea lui tremurând, cu cămaşa udă lipită de trup ca o altă piele. Vii de la duşuri, mi-a şoptit o voce, eşti aproape despuiată, mi-a şuierat alta, visezi, m-a liniştit a treia. Străinul şi-a scos plaidul, mi l-a pus pe umeri şi a tras un jilţ spre mine chiar înainte să mă prăbuşesc în el.

A turnat o licoare aurie, aburindă, într-o ceaşcă de porţelan, apoi mi-a dus-o la gură, căci mâinile îmi zvâcneau încontinuu. Am sorbit: era ceai de fructe, cu scorţişoară, aşa cum le plăcea eroinelor victoriene ale lui Lewis Caroll. Am pufnit în râs – mai aveam puţin şi o să apară Motanul din Cheshire, Pălărierul Nebun, Iepurele Alb…

– Nu sunt o plăsmuire a imaginaţiei tale, Kayla.

Străinul părea să ştie multe despre mine. Avea chipul brăzdat de cicatrice, plete argintii şi o siguranţă calmă, nu arogantă ci firească, venind din cunoaştere. S-a aplecat, dând la o parte şuviţele jilave ce mi se lipiseră de obraji.

– … şi nu eşti nebună.

De aproape doi ani, demonii în halate albe căutau să mă convingă de contrariul. Eram bolnavă, iar ei aveau să mă vindece, într-un fel sau altul. La început îi crezusem. Făptura ce dormise în mine, trezită de Ernest Wilberforce, mă înfricoşa mai mult decât torturile născocite de ei. Mai apoi…

„Are răbufniri agresive, alternând cu depresii profunde, ce depăşesc obişnuitele angoase adolescentine. O inteligenţă intens creativă, contrastând cu predispoziţia la introspecţie.“ Nu erau gândurile mele, ci frânturi din ceea ce credeau alţii că sunt.

– Dar cine eşti, Kayla?

– Nu ştiu.

– De ce ai ajuns aici? Pentru ce ai rămas?

– Nu vreau să ştiu.

– Însă ai vrea să înceteze…

Era adevărat. În ultima vreme, aproape fără voie, începusem să mă răzvrătesc: ace de perfuzie înfigându-se în degetele asistentei, furtunul scăpând din mâinile infirmierului ce se prăbuşea sub izbitura jetului fierbinte, uşi trântite în faţa celor care mă târau spre „Sală“. Nu se închegaseră într-un plan, erau doar încercări incoerente, patetice, de a opri chinurile. Orice era preferabil iadului aseptic, chiar şi creatura ascunsă sub ţeasta mea, privind prin ochii mei, aşteptând, pândind, gata să iasă din nou la iveală. Şi pe care îmi venea tot mai greu să o ţin închisă acolo. Poate fiindcă ispăşisem destul. Dar… de ce m-ar ajuta străinul?

– Nu trebuie să te temi de ceea ce eşti. Atunci, te-ai apărat instinctiv. A fost întâiul semn. Mai departe…

Scoţianul îmi oferea fructul oprit. Ce avea să urmeze dacă îl luam? Izgonirea din Iad?

– Dacă nu sunt nebună… ce sunt?

– Altfel decât ei. Iar oamenii se feresc de necunoscut, de tot ce iese din lumea şi vremurile lor.

M-am uitat cum toarnă din nou ceai, am privit în jur. Pereţii, podeaua păreau atât de… reale. La fel, străinul.

– Sunt Liam. Şi sunt asemeni ţie.

Asta ce trebuia să însemne? Am sorbit din ceaiul până atunci dulce, aromat. Devenise amar ca fierea, avea gust de… cauciuc?!

Scoţianul s-a ridicat brusc, lovind masa.

– Trezeşte-te, Kayla. Acum!!

Şi am deschis ochii. Eram pe pat, legată, iar doctorul îmi lipea electrozii de frunte. Apoi a reglat aparatul, atent, mutând cursoare, apăsând butoane.

Ştiam ce va urma: acele aveau să danseze pe cadrane, curentul îmi va străbate trupul ca un fulger, aruncându-mă în abisul durerii, de unde mă va trage afară o răsucire de manetă. Şi iarăşi o să plonjez cu capul în jos, scuturată de convulsii, o să-mi înfig dinţii în căluş, o să îmi ascult urletul răsunând la nesfârşit doar înăuntrul meu… De cinci zile nu mâncasem, nu mişcam, nu răspundeam la întrebări – şi hotărâseră să mă scoată din letargie.

Plictisiţi de încăpăţânarea nebunilor care nu voiau să se vindece, câţiva doctori găsiseră remediul, cu multe decenii în urmă. Schizofrenie, autism, apatie, depresii? O sută de volţi vindecă totul. Sigur, pot să provoace leziuni cerebrale, pierderea memoriei, un infarct, o comă – dar ce contau eşecurile, oricâte, dacă ştiinţa făcea un pas înainte?

Ideea nu îmi plăcea. Deloc.

Prima pornire a fost să trimit valul durerii în ţeasta celui care mă tortura. Să-i preschimb circumvoluţiunile într-o câmpie aridă, prin care nu va mai rătăci niciodată vreun gând. Să îl văd în patru labe, gângav, lăsând în urmă o dâră de bale.

Însă un glas – al cui? – îmi şoptea, insistent, altceva.

M-am uitat spre doctorul care a rămas cu mâna îngheţată pe manetă, cu privirea în gol. Dar vocea îi era aceeaşi, autoritară, infatuată, iritant de calmă. I-a dictat asistentei cifre, observaţii, în jargonul psihiatric pe care ajunsesem să îl înţeleg. Şi toate proclamau acelaşi miracol consemnat de femeia plictisită, ce se gândea la ale ei. Eram „în limite normale“. După şapte sute de zile, eforturile lor dădeau rezultate.

A fost doar începutul.

În două săptămâni, doctori, asistente, infirmieri deveniseră marionete ale căror sfori le trăgeam eu, cu tot mai multă îndemânare. Gata cu pastilele pe care mi le vârau pe gât cu forţa. Gata cu „duşurile“, cu goana volţilor prin vene, oase şi muşchi. O fişă peste alta, clădeau monumentul victoriei mele împotriva tuturor: „răspunde pozitiv terapiei“, „intrată în convalescenţă“, „evoluţie accelerată, ireversibilă spre vindecare“.

După o lună îmi aduceau mâncarea în cameră, cărţi, reviste, tot ce le ceream. Iar Domnul Director venea la prima chemare, amabil, patern. Îmi cumpăra haine, pantofi, îmi făcuse o carte de credit. Nu îmi refuza nici stiloul lui de aur, nici dosarul meu psihiatric. Trăiam într-un mediu controlat – de mine. Şi experimental – însă cobaii erau cei în halate albe.

În anul care a urmat, nimic n-a mai fost ca înainte. Lumea, eu, ne schimbasem pentru totdeauna. În jurul meu erau ei, oamenii. Între care trebuia să mă strecor nevăzută, să mă pierd, cameleon perfect, oglindă a tuturor şi a nimănui.

„Nu doar puterile să îţi rămână ascunse, ci şi gândurile, darul de a vedea lumea aşa cum este. Oamenii nu vor ca unul de-al lor să trăiască altfel, liber, arătându-le unde greşesc.“ Liam, scoţianul, îmi apărea mereu în minte. Răspundea întrebărilor nerostite, îmi alunga neliniştile, nesiguranţa, mi-a desluşit secretul mimetismului perfect: să îi convingi pe alţii că eşti ceea ce vor ei. Să te vadă aşa, chiar când nimic nu poate fi mai departe de adevăr.

Iar eu învăţam repede. Uneori trebuia să intru în mintea celorlalţi, dar cel mai adesea îi lăsam să creadă că au învins, că sunt la fel de oarbă, sclava aspiraţiilor mărunte, a tradiţiilor sau convenţiilor sociale, fericită să fiu una din mulţime, ignorantă, anonimă. Şi era de-ajuns.

Uitaseră de adolescenta rebelă, legată de targă în ambulanţa ce intrase pe poarta spitalului cu sirenele dezlănţuite. Doi ani fusesem o ciudăţenie, o ameninţare. Acum eram una de-a lor, mă înţelegeau, mă plăceau. Aş fi putut oricând să ies – o simplă sugestie a mea, câteva semnături, parafe. Ca să mă duc, unde? Să mă trezesc în stradă, majoră şi liberă… să schimb orfelinatul cu Asistenţa Socială?

„Săracii nu se pot ascunde, Kayla. Toţi îi văd, chiar dacă nimeni nu îi priveşte.“

Ca întotdeauna, Liam ştia ce spune.

A douăzecea aniversare mi-am petrecut-o în biroul directorului. Era seară, spitalul întreg dormea sau se prefăcea că doarme, eu beam şampanie Dom Perignon şi el semna hârtie după hârtie: donaţia pentru o bursă de cinci ani la Medicină, recomandarea pentru decanul Facultăţii de Psihiatrie, pentru Biblioteca Municipală Halifax, care avea să mă angajeze ca referent… Uitasem ceva?

M-am apropiat de bărbatul cu ochi goi şi buza de jos tremurând. I-am surâs, am pus un picior pe birou, trecându-mi încet degetele de-a lungul pulpei, a coapsei strânse în teaca de mătase lucitoare. Nici o tresărire, nici o dilatare a pupilelor. I-am arătat şemineul şi el a aprins focul, apoi l-a hrănit cu dosarele, fişele, analizele mele. Flăcările s-au înălţat să le înhaţe, una câte una, mistuindu-le lacom.

Era vară în Dartmouth, însă am aşteptat răbdătoare lângă dogoarea focului ca ultima urmă a veacurilor petrecute în iadul alb să dispară în fum şi cenuşă. Pe atunci, nu era destul să apeşi o tastă de calculator pentru a şterge o viaţă sau o mie, de parcă n-ar fi fost. Trebuia să cari dosare, să rupi teancuri de file, să le arzi, să scrii altceva pe cele rămase. Şi directorul a făcut-o, meticulos, concentrat, schimbând pagină după pagină. Până când Kayla Blackmoon a devenit un cetăţean model, un animal sociabil.

Dar eram, oare?

Ieşind, am găsit coridorul plin de umbre în lumina cenuşie dinaintea zorilor. Nebunii m-au petrecut cu murmure respectuoase, unii îmi atingeau fugar mâinile, alţii se plecau cu veneraţie, ca înaintea unui profet menit să îi călăuzească prin deşert, spre scăpare. Mă aşteptam să îmi ceară ceva: vindecarea, un miracol, o prorocire, orice. M-au însoţit doar, cortegiu tăcut, fantomatic.

În holul de la ieşire s-au oprit; au rămas acolo, şi-n liniştea de catedrală le-am auzit gândurile, un vuiet-urlet ce creştea, năucitor, apocaliptic. The Sound of Silence – l-am luat cu mine şi încă îl aud, uneori, în nopţile când somnul mă ocoleşte.