de Oliviu Crâznic

Amândoi copiii lui Jonah Harper au dispărut într-o după-amiază de iunie umed, undeva între văile umbroase, chiar în spatele culmii Craniului Orb. Pe Ricky l-au găsit, totuşi, destul de repede. Venea prin albia râului, „în patru labe” (ţinându-şi însă chipul deasupra apei), cu hainele rupte şi acoperit de zgârieturi şi de vânătăi. Gura i se strâmbase, probabil că de la plâns, şi era atât de ud şi de murdar, încât cei care l-au văzut primii nu l-au recunoscut pe moment, ba Petey Moss a susţinut chiar că îl crezuse a fi un animal. „Un animal, Joseph, ascultă la mine”, îmi povestea Petey surescitat, „taman ca un animal arăta. Un animal dintr-ăla dubios, cum se află în josul codrului. Un fel de bufniţă.

Sincer, nu reuşesc să îmi imaginez cum ar fi putut Rick semăna cu o bufniţă, şi nici nu sunt convins că Petey Moss avea idee cum ar fi trebuit să arate o pasăre ca aia. Indiscutabil însă, toţi cei care au fost de faţă – şi care mi-au povestit mai apoi – au insistat pe grotescul imaginii, şi aproape mi-a părut rău că nu fusesem acolo să văd şi eu ceva atât de neobişnuit. Da’ era ora la care obişnuiam să o iau pe Kisser de la liceu şi, cum dispariţia fraţilor Harper nu îmi plăcuse prea tare, oricât de îndepărtată pe hartă părea zona în care autorităţile considerau că se petrecuse evenimentul, îl cărasem şi pe Donovan după mine. Tocmai în acel an, prinseseră a circula ici-colo zvonuri că s-ar fi pripăşit secte la noi în codru, şi tot dobitocul de Moss lăsase să se înţeleagă că, într-o seară, după o ploaie, văzuse cu ochii lui nişte inscripţii tâmpite, cu sânge, pe scoarţa copacilor de la Vad. „Nu erau în engleză, Joseph, nu erau în engleză defel, ascultă la Petey”. „Şeriful ştie de ele, că le-a fotografiat pe toate patru, da’ nici de-al dracu’ nu vrea să spună, ca să nu pară incompetent.” Nu că mi-ar fi venit mie să îi cred lui Cap-Pătrat bazaconiile, dar după cele întâmplate familiei Harper, nici să o fi lăsat pe Kisser într-ale ei nu prea îmi sunase a idee fericită. Aşa că n-am fost de faţă când au dat în sfârşit peste Ricky – un copil îndobitocit şi bolnav, târându-se tremurat prin apa repede a râului – şi nici Donovan nu a fost.

Da’ tot nu cred că puştiul semăna cu o bufniţă.

În orice caz, l-au dus pe Rick la spital şi nu am putut să îl vizităm, pentru că urla tot timpul. Au încercat totuşi să scoată ceva de la el.

– Spiriduci?!…

– Spiriduci, ne-a confirmat Moss. Asta e tot ce zice.

De obicei Moss vorbea întrutotul pe lângă, dar maică-sa lucra ca soră medicală, aşa că era posibil ca, la urma urmei, să fi fost reală afirmaţia lui. Conform ştirilor iute răspândite, Ricky icnea tot timpul cuvântul ăla stâlcit, printre hohote nestăpânite de plâns. A reieşit că toate rănile, vânătăi ca şi zgârieturi, îi fuseseră provocate de propria goană sălbatică prin pădure, şi că nu se găsise vreun semn că ar fi fost în vreun fel abuzat, spre nemulţumirea amatorilor de senzaţional, care deja se apucaseră incitaţi să emită speculaţii pe tema existenţei unui pedofil în Heavenwood. Ce tâmpiţi, mi-am zis eu. Cum să fie pedofili în pădurile noastre?!…

Pe Tom nu l-au mai găsit niciodată.

Nu vieţuiau animale de pradă suficient de mari în apropiere de Heavenwood – dacă ignorăm delirul lui Petey Moss, care insista că, trei ani înainte de incident, văzuse un urs polar, între tufe. Şi mai indica – tot el, Moss – nişte dihănii care semănau cu bufniţele dar erau, credea, ceva mai rele. Numai că toţi ştiam că ticălosu’ avea o imaginaţie exagerată, să nu dai doi cenţi ruginiţi pe ea. Una peste alta, s-a concluzionat că Thomas căzuse în vreo râpă sau poate în râu, iar scena îi traumatizase straşnic fratele, care fugise după ajutor prin albie, lovindu-se de diverse, până când o luase razna de-a binelea. Şeriful Blackinson şi oamenii acestuia căutaseră cu săptămânile, scotocind tot ce se putea scotoci, folosind copoi din cei mari, ba aduseseră şi un buldog (de ce oare?…) de la canisa din josul străzii. Nu găsiseră însă nici un indiciu, şi pe măsură ce zilele treceau, entuziasmul oamenilor scădea, iar părinţii noştri îşi reînnoiau şi îşi reînăspreau avertismentele cu privire la plimbatul aiurea prin codru.

Apoi a venit toamna cu frunzele gri căzând, şi căutările nu au mai fost o prioritate, pentru că toată lumea ştia deja că Thomas murise. Se mai alcătuiau patrule numai din când în când, iar subiectul nu mai făcea absolut nici o senzaţie. Odată cu primii fulgi ai iernii geroase, şeriful şi-a încetat orice eforturi în direcţia soluţionării problemei; majoritatea oamenilor la fel, iar în luna următoare căderii ninsorii, doar nefericitul de Jonah Harper mai răscolea prosteşte coclaurii acoperiţi de linţoliu. Se scula în fiecare dimineaţă la răsărit, lua cele mai groase haine pe el, înşfăca puşca veche de vânătoare şi dezlega câinii, îşi săruta soţia bolnavă şi băieţelul cu minţile rătăcite, apoi pleca după Tom. Grijulie cum o ştim, lumea l-a implorat să renunţe, vorbindu-i de avalanşe şi de îngheţ, dar a fost inutil cu totul. Şi, într-o zi, Jonah Harper nu a mai trebuit implorat, pentru că din pădure s-au întors numai câinii.

Spre deosebire însă de tărăşenia cealaltă şi având în vedere contextul despre care vă vorbeam mai sus, în cazul bătrânului ne-a fost destul de clar încă de la început ce anume se întâmplase, aşa că nu s-a mai stârnit agitaţie – chiar deloc. Reverendul Akeley – ce spun eu, de fapt, întreaga comunitate, inclusiv părinţii mei – a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a fi alături de doamna Harper, dar femeia nu părea să mai reziste nici ea mult timp. Ricky nu îşi mai revenise, cu toate că doctorul Baldwin („Vraciul”, cum îl numeam pe ascuns, în batjocură) credea cu tărie în vindecarea puştiului, aşteptând ca minunea să se petreacă din moment în moment. Petey Moss învinuia mai nou „fiinţele din ceruri”, ori poate pe diavol, însă numai cu jumătate de gură, fiindcă oamenii deveniseră destul de sensibili la subiect. În ceea ce mă priveşte, nu pot spune că am trăit foarte intens noua tragedie, pentru că nu sunt foarte milos din fire şi, în plus, în perioada respectivă aveam probleme cu Kisser. Donovan, însă, luase obiceiul ciudat de a petrece zilnic câteva ceasuri la Harperi, ăia care mai rămăseseră, şi chiar înainte de dispariţia bătrânului, îl însoţise pe acesta în vreo două escapade nesăbuite, fără ştirea părinţilor, bineînţeles. Nu mi-a plăcut treaba asta la vremea aceea, da’ era o prostie să te iei de Donovan, şi, într-un fel meschin, m-am simţit uşurat când s-a terminat cu Jonah Harper, pentru că mă temeam că altfel mi-aş fi pierdut şi prietenul într-o zi.

A trecut şi iarna, şi la începutul primăverii nu prea îi mai păsa nimănui de ceea ce se petrecuse cu aproape un an în urmă. Câteva echipe răzleţe pentru căutări, alcătuite de Blackinson aşa, din bunătate sufletească, îndată după topirea zăpezilor, pe ideea că poate cadavrele lui Jonah şi Thomas Haper fuseseră cărate între timp de apele umflate şi aduse mai „la îndemână” (cam anemică speranţa…), s-au întors repejor „cu coada între picioare”, cum era de aşteptat – nu reuşiseră să facă nici o scofală. Eu, unul, cel puţin, nici că mai îmi băteam capul cu asemenea mărunţişuri pe-atunci, căci toate îmi mergeau iarăşi bine. Aveam discuţii aprinse cu Donovan şi cu Kisser despre cum urmau să se schimbe vieţile tuturor, în curând, la colegiu, iar ultimul an de liceu se dovedea de-a dreptul interesant, din toate punctele de vedere.

– Ştii, ăsta ar putea fi sfârşitul prieteniei noastre, mi-a spus Donovan mohorât într-o zi, în vreme ce coboram amândoi de la liceul August Derleth pe strada principală. Soarele bătea pieziş în acoperişurile deschise la culoare ale căsuţelor construite organizat de o parte şi de alta a drumului, iar eu îl ascultam pe Don plictisit şi cu gândurile total aiurea. Nu vom învăţa în acelaşi oraş, continuase el, şi distanţa, ca şi timpul, ucide prieteniile. De orice fel.

Asta mi-a sunat ca o aluzie la relaţia dintre mine şi Kisser, ceea ce m-a cam scos din sărite.

– Vorbeşti prostii, l-am asigurat sec. Ne ştim de-o viaţă. Nu va sta nimic între noi.

A dat din umeri. Poate ar fi avut o obiecţie, dar chiar atunci ne-am oprit amândoi, stânjeniţi, pentru că ne aflam tocmai în faţa casei albe a lui Beatrix Harper, şi Ricky se juca lângă poarta proaspăt vopsită, în praf. Copilul avea o expresie care de la dispariţia fratelui său nu îl mai părăsise, un amestec de apatie, frică şi repulsie gravate neliniştitor pe chipu-i livid – umbrele codrului, cuibărite pentru totdeauna în sufletul amărâtului, îi strâmbau grotesc trăsăturile, iar figura lui chinuită, asemenea unei măşti mortuare, mă determina să îl ocolesc pe micul Harper ori de câte ori îmi stătea în puteri. Nu la fel proceda totuşi Donovan – prietenul meu încă vizita regulat casa îndoliată, şi era mulţumit de faptul că, în ultima vreme, mama lui Ricky păruse a începe să se simtă mai bine, acceptând situaţia şi forţându-se să lupte în continuare cu viaţa, în speranţa firavă că vor veni şi zilele bune pentru fiul ei.

O minciună ca atâtea altele pe care ni le spunem singuri.

După cum vă povesteam, ne-am oprit, iar în faţa casei, Ricky răscolea praful.

– Spiriduci, a zis el dintr-odată.

Asta mi-a îngheţat sângele în vine. N-aş putea să explic de ce.

– Nu mai sunt spiriduci, Ricky, i s-a adresat atunci Donovan cu un glas care mi s-a părut şovăielnic, în vreme ce prietenul meu se lăsa în jos alături de puşti, până la nivelul ochilor rătăciţi ai acestuia. Nu mai sunt.

I-a atins micului Harper părul cânepiu cu mâna, într-un gest parcă lipsit de substanţă. Până şi mie asigurarea lui Don îmi sunase fals, ca un jurământ strâmb la slujba de duminică.

– Spiriduci, a repetat încăpăţânat Ricky, demonstrându-ne că nu avea de gând să se lase prea uşor păcălit, şi arătând cu mâna pe râu în sus, către liziera pădurii.

– Hai să plecăm, Don, am spus repede. Hai, te rog, să plecăm.

Prietenul meu s-a ridicat în picioare. S-a scotocit câteva clipe prin buzunare după vreo acadea ori după ceva asemănător – nu a găsit imediat, aşa că l-am văzut renunţând. Poate că se simţea îndemnat să îi mai zică ceva copilului, dar acesta deja îl ignora întrutotul.

Am plecat.

– N-ai vrea să ştii ce s-a întâmplat acolo?… m-a întrebat atunci Donovan. Nu te roade?…

Nu prea mă rodea, de fapt.

– Sigur, am zis. De ce nu?… Dar nu vom afla niciodată.

Prietenul meu a tăcut un moment, întorcând privirea lui limpede către codru. Frunzele verzi ale copacilor duşmănoşi se mişcau delicate, pradă unei adieri blânde precum şoapta de mort.

– Am vorbit cu Hank Malisetu’. Vocea lui Don suna albă. Spune că sunt draci dincolo de coline. De aia tribul lui a părăsit zona. Cică nu vin încoace, decât dacă, cumva, îi chemi.

– Moss spune că, de fapt, e vorba despre „fiinţe din ceruri” – extratereştri, i-am tăiat-o eu scurt. Dracii ucid oameni, nu îi răpesc. Nu îi fac să dispară.

– Poate că nu i-au făcut să dispară, a ripostat Donovan, moale. Poate doar nu i-am găsit noi.

Nu îmi plăcea deloc cum suna „noi”. Ce treabă aveam noi cu toate alea?!…

– Hank şi Moss poa’ să se ia de mână, am zis. Şi poţi să te iei şi tu cu ei. Stai prea mult pe la Harperi – te afectează. De când iei tu de bune cele spuse de indieni?!…

– Mda, a mormăit el, indienii nu sunt de încredere. Ei ne-au dat nouă pături infestate cu vărsat de vânt. Îţi aminteşti de Fort Pitt?…

– Dacă erau de încredere, nu am fi fost nevoiţi să le dăm păturile alea, l-am repezit. N-am nimic cu pieile-roşii, dar nu îmi vinde mie faze din astea cu „albul cel rău” şi „bunul sălbatic”. Ştiu mai multă istorie decât tine.

– Atunci ştii şi că ghizii indieni au fost singurii care au refuzat să mănânce carne de om când expediţia Donner a rămas fără hrană. Ştii şi că amândoi au fost asasinaţi ca urmare, şi apoi devoraţi. De către albi.

– Iar irochezii practicau canibalismul ca regulă – în timp ce tu mi-ai servit o excepţie. Şi cu asta am încheiat controversa.

Din motive pe care nici eu nu le simţeam tocmai clare, discuţia mă înfuria pur şi simplu. Văzându-mi ostilitatea crescândă, Donovan a dat din umeri şi m-a lăsat în pace. Adevărul era că fusese o răutate din partea mea să îl compar pe Hank Sacobie cu Pete Moss; Hank era un tip tare de tot şi îndeajuns de serios, îi ştiau de frică până şi derbedeii de la Dunsany School, iar profesorii îl vorbeau de bine. Malisetul avea unu-optzeci-şi-şapte înălţime, cu cinci centimetri mai mult decât mine, dar mai avea şi vreo cinşpe kile de muşchi în plus. Vinerea, jucam baschet cu el în curtea şcolii. N-aş putea totuşi spune că eram prieteni, „roşul” fiind îndeobşte considerat un individ tăcut şi retras, care prefera să stea mai mult cu ai lui, în rezervaţie. Uneori, scria poezii.

În faţa casei lui Donovan ne-am despărţit, şi eu am plecat singur să mă întâlnesc cu Kisser. Pe drum, nu mi-am putut lua gândul de la expresia torturată şi, deopotrivă, senină a lui Ricky; fără să vreau, am privit de câteva ori peste umăr spre râu, unde băiatul ne arătase „spiriducii”. N-aveam nici cea mai vagă idee de ce, dar felul în care copilul pronunţa ciudatul substantiv mă făcea să simt ca şi cum carnea mi se desprindea de pe oase. Cred, de altfel (şi am să o cred mereu), că ăla a fost momentul în care lui Donovan i-a venit ideea, chiar dacă el a susţinut ulterior, sus şi tare, că o cocea deja de ceva vreme.

Minţea.

 

– Eşti ţicnit, i-am zis-o în faţă, în seara târzie de pe colină, în vreme ce eu şi Kisser stăteam aşezaţi pe unul dintre bolovanii aceia imenşi, care nu permiteau picioarelor noastre – nici măcar picioarelor ei, atât de lungi – să atingă pământul. „Megaliţi”, numeam noi pietroaiele în oraş, cu o oarecare emfază, deşi nu erau decât nişte stânci nenorocite şi obişnuite cu totul. Dar pe atunci încă mai credeam – şi eu, şi alţii – în aventură; căci, oricât de tare îl luam în râs pe Petey Moss, poveştile lui ne plăceau, şi ceva-ceva tot ne străduiam să considerăm a fi real în acestea.

La auzul replicii mele, Donovan, desigur, s-a enervat.

– Tu chiar n-ai de gând să faci nimic pe lumea asta care să conteze?!… În curând o vom termina cu viaţa în Heavenwood şi va trebui să plecăm în oraşe mai mari, pentru studii. Ce o să duci de aici cu tine?!…

– Dar de ce crezi tu că aşa ceva ar conta?!… i-am întors-o. Puştiul e mort, ştim asta destul de sigur. Presupunând că într-adevăr i-am găsi cadavrul, cu ce o să mai ajute „isprava” noastră pe cineva?!…

– Doamna Harper l-ar vrea îngropat creştineşte. Poate am afla, aşa, şi de ce a murit. Îi datorăm asta.

– „Îi datorăm asta”?!… Cine i-o datorează?!… Pentru ce?!… De când?!…

Donovan s-a încruntat la mine.

– Pentru că ne era prieten?!…

– Ascultă aici. „Ne era prieten”?!… Din câte îmi amintesc, l-ai aruncat în apă de două ori. Iar mie mi-a dat o dată tema la Biologie. Nu văd unde e prietenia aia.

– Să zicem că eu eram prieten cu Harperii, atunci, sau că am devenit prietenul lor după tragedie, când am încercat să îl găsesc pe Tom, împreună cu bătrânul Jonah. Să zicem că nu o facem pentru el ori pentru ei, ci pentru mine, sau pentru noi. Să zicem că vreau şi eu să întreprindem ceva deosebit, să mergem până la capăt acolo unde toţi ceilalţi au renunţat, şi că vreau ca tu, ca prieten, să îmi fii alături. Asta, măcar, poţi accepta?…

Am tăcut. Mă gândeam.

– Pot accepta eu, i-a zis Kisser.

Fata a sărit de pe piatra mare şi colţuroasă, cu agilitatea şi graţia unei căprioare. Era tare atrăgătoare şi dulce aşa cum soarele sângeriu o scălda în razele pe jumătate frânte, înainte ca astrul însuşi să se înece în bezne, şi ochii ei verzi prindeau şi reflectau ultimele sclipiri ale unei lumini cum n-a mai fost alta. Era lumina căutării şi a călătoriei spre Adevăr.

– Nici măcar nu a fost vorba de tine, am mârâit. Presupunând că am merge, în nici un caz nu te-am lua cu noi.

Kisser şi-a dat capul pe spate şi a râs, cu profilul ei delicat topit în culorile aurii ale morţii. Căci numai moartea poate colora pe cineva atât de frumos.

Încearcă să mă opreşti, Scalzi. De fapt, n-ai decât să rămâi acasă, merg eu cu Don şi o să facem treaba cum trebuie.

Ştiam că mă tachinează, dar asta nu m-a deranjat mai puţin.

– Dacă te duci undeva cu Don, o să îi frâng oasele, şi o ştie. Oameni buni, dacă nu au găsit nimic şeriful şi câinii atunci când mai erau şanse să fie ceva de găsit, ce posibilităţi credeţi că avem noi?!… Mai mult decât atât, chiar dacă se consideră cu seninătate şi cam de către toată lumea că Thomas a rămas în vreo râpă şi că pe Jonah l-au prins avalanşele… nu ştim, de fapt, ce s-a petrecut acolo. Ar putea fi… periculos.

Prietenul meu Donovan mi-a pus o mână pe umăr. De dincolo de îngeri şi de ceruri, noaptea cobora neagră în sufletul meu.

– Şi dacă întreprindem un lucru periculos pentru că e bun… nu crezi că ne face, asta, oameni?…

 

Acum Heaveanwood este un oraş aproape dezvoltat, dar cu patru ani înainte ca eu să aştern pe hârtie aceste rânduri, „târguşorul” nostru nu avea o populaţie mai mare de două mii opt sute de suflete. Majoritatea locuitorilor lucrau la fabrica de cherestea a domnului Hoarse, ori în minele de aur de la marginea codrului. Exista un singur hotel amărât, „Demonul Pleşuv”, numit aşa, iniţial în glumă, de către un scriitor de povestiri macabre care trecuse pe acolo cu mult timp în urmă şi pe care îl chema, parcă, Howard Philips. Dispuneam, totuşi, de două licee şi de două magazine mai mari, precum şi de o foarte frumoasă şi foarte veche biserică. Uneori, când ne plictiseam, mergeam să ascultăm predicile reverendului Akeley, pentru că vorbea cu drag şi ne spunea lucruri interesante şi de mare folos în viaţă. Verile erau calde şi umede, cam ca peste tot în Maine, iernile reci, iar casele construite după model vechi, ca pe vremea coloniilor. Puţini locuitori aveau maşină; singura motocicletă (o rablă Legacy) aparţinea indianului Hank.

Vă spun toate astea aşa cum erau în ziua în care, împreună cu Donovan şi cu Kisser, am părăsit Heavenwood – pentru că deşi m-am întors ulterior în oraş, de fapt simt că atunci am plecat pentru totdeauna.

Cu toate că trecuse aproape un an de la dispariţia lui Thomas Harper – ceea ce ne făcea să considerăm că, dacă fusese vreodată vreun pericol real în codru, acesta trecuse de mult –, ne-am luat totuşi măsuri de precauţie, căci nu eram cu totul inconştienţi. Donovan a obţinut de la maliset, contra cost, un revolver şi mai multe încărcături, iar indianul ne-a dat cadou şi un soi de amuletă protectoare pe care am aruncat-o în râu după prima cotitură a îngustei poteci, curioşi să vedem dacă „aiureala” pluteşte. N-a plutit. Părinţii ne învăţaseră acasă să nu umblăm cu lucruri necreştineşti şi poate că ne învăţaseră bine, deşi nu sunt tocmai sigur. I-am lăsat lui Hank şi un bilet frumos împăturit, scris pe hârtie de ziar, cu traseul pe care plănuiam să îl urmăm şi cu rugămintea să tacă, orice s-ar întâmpla, timp de trei zile. Apoi putea să înmâneze biletul şerifului, dacă ar fi fost întrebat despre noi. La cât de încet obişnuiau să se mişte ţărănoii lui Blackinson, trei zile avans păreau suficiente pentru ca „oamenii legii” să nu ne mai poată prinde din urmă, decât dacă întâmpinam vreo dificultate neprevăzută, şi atunci ar fi fost, desigur, un lucru bun ca aceştia să ne găsească. Părinţilor le-am zis că facem o excursie până în Forrest Hall – nu aveau să se îngrijoreze mai devreme decât era cazul. Apoi am pornit pe itinerariul stabilit cu destulă bătaie de cap, în căutarea cadavrului lui Thomas Algernon Harper.

Până la un punct cunoşteam codrii destul de bine, şi am decis că ne vom concentra căutările prin râpe şi peşteri, neuitând bancurile de grohotiş pe care se adunau primăvara leşuri de animale. Am hotărât, desigur, să dăm mai puţină atenţie zonelor pe care le ştiam a fi fost străbătute înainte de oamenii şerifului, sau celor pe care le explorase deja bătrânul Jonah Harper. De fapt, primele trei zile nici nu aveau cum să ne ducă la rezultat decât poate din întâmplare, fiindcă pădurea fusese răscolită în acea porţiune aproape petic cu petic. Abia mai încolo situaţia devenea uşor tensionată, pentru că doar puţine patrule ajunseseră atât de departe, socotind că puştii nu ar fi putut călători chiar atât de mult spre adânc, iar bănuielile noastre erau că reprezentanţii autorităţii efectuaseră căutări mai mult sau mai puţin superficiale. Nu voi plictisi cititorul cu descrierea peisajelor obişnuite de munte sau cu viaţa de drumeţie ori cu dormitul în cort, căci sunt prea convins că este familiarizat cu aceste aspecte aflate la limita banalului. În cea de a patra zi însă, ceva în jurul nostru a început să se schimbe şi despre asta am să vorbesc, căci imperceptibila, strâmba schimbare ne-a turnat în suflet tuturor otrava evenimentelor care se pregăteau să vină.

Donovan înainta primul, cu păru-i scurt năclăit de sudoare şi cu rucsacul uriaş – de care era fixat şi cortul – în spate, iar silueta lui înaltă şi atletică arunca umbre mutilate printre copacii seculari care străjuiau râul. Căci trebuia să urmăm râul, aşa credeam, fiindcă de aceea câinii nu reuşiseră să dea peste Thomas – din cauza apei care nu putea să păstreze mirosurile. Kisser păşea uşoară şi aparent fragilă imediat după prietenul meu, cu elasticul alb prins în cascada neagră a pletelor de abanos, cu jacheta scurtă din piele de bivol strânsă în talia-i de viespe şi cu permanenţii ei „jeans” mulaţi vârâţi adânc în cizmele care îi începeau chiar deasupra genunchilor. Călcam ultimul pe poteca neîntreţinută, clipind neajutorat sub razele soarelui reflectate auriu în apa cristalină şi şoptindă din dreapta, sprijinindu-mă fără entuziasm într-un par solid cules de pe jos pentru a-mi înlesni urcuşul. Şi în acel moment, în acea dimineaţă spre prânz, am simţit pentru prima oară, deşi de mai bine de trei ore călcam apăsat pe un tărâm necunoscut, acel ceva pe care nu îl pot defini şi care era cu totul altfel în jurul nostru. Pădurea îmi apărea, cumva, mai tăcută, iar vocea râului îmi susura în ureche poate un blând blestem, în timp ce ochii mei alergau neliniştiţi printre crengile noduroase ale arborilor bolnavi, pândind spectre ale vechilor indieni despre care credeam că trăiseră odinioară acolo. Mult mai apoi, Hank a negat că vreun băştinaş ar fi locuit vreodată pădurile alea, dar pe când puneam atent piciorul în glodul de lângă apă şi mă întrebam cum avea să fie această a patra noapte, eu nu aveam de unde o şti. Iar când am aflat de la maliset, era prea târziu ca să îmi mai pese.

Kisser trebuie să fi simţit şi ea ceva, pentru că de la un punct încolo m-a luat de braţ. Numai Donovan înainta netulburat, ori poate doar vigilent, preocupat şi îndârjit de scopul său care însemna mai mult decât oricând o dovadă de bărbăţie. În zilele dinainte, ne lăsaserăm şi noi purtaţi de avântul celui mai bun, singurului prieten pe care l-am avut vreodată, începând să vedem expediţia aceea prostească ca pe o reală posibilitate de evoluţie personală. Acum, însă, mie îmi trecuse, şi cred că şi lui Kisser la fel. Codrul părea să ne apese cumva cu greutatea-i de verde-jad, frunzele reci foşnind despre pericole ascunse şi despre ticăloşii petrecute acolo. Mi-am amintit fără plăcere vorbele descreierate ale lui Petey Moss – „fiinţe din negrul spaţiu cosmic şi secte sângeroase conduse de bărbaţi pervertiţi, misterioşi, cu ochii ca de pisică flămândă” – şi asta m-a făcut să mă întreb, pentru întâia blestemată oară, dacă păcăliciul nu ar fi trebuit, de fapt, luat în serios. Nu mi-am exprimat însă temerile cu voce tare, ca să nu o sperii pe Kisser.

Tăceam cu toţii de ore bune, şi, către sfârşitul aspru al după-amiezii cenuşii, am simţit-o pe fată tremurând iar eu eram deja convins că ceva rău şi inevitabil pândea aproape. M-am gândit să ne întoarcem, m-am gândit chiar atunci, dar fuseserăm toţi trei de acord că trebuia să mergem pe calea cea grea până la capăt, că tocmai asta avea să însemne sfârşitul adolescenţei noastre – momentul în care noi am înainta, în ciuda piedicilor reale şi imaginare, pe drumul drept, pe drumul pe care bărbaţi în toată firea nu avuseseră curaj sau nu avuseseră chef să păşească. Nu credeam deloc că puteam să îl găsim pe Tom ori ce mai rămăsese din el, dimpotrivă, ştiam că vom fi ajunşi de părinţi şi de autorităţi cu mult înainte, dar măcar urma să ne întoarcem mândri că am încercat cu adevărat. Că am încercat mai mult decât alţii. Nici nu conta dacă reuşeam; drumul către Adevăr devenise mai important decât Adevărul însuşi.

Soarele sângera de-a binelea când am văzut grotele pe versant, ridicate mult deasupra râului şi presărate cu tufişuri pitice. Un fior de groază nestăpânită m-a făcut să mă clatin aproape, cu toate că nu aveam motive serioase, căci mai văzusem peşteri la viaţa mea. Aceeaşi senzaţie trebuie că o încerca şi pe Kisser în tocmai aceeaşi clipită, deoarece fata aproape că a ţipat, iar Donovan însuşi mi-a apărut încremenit dintr-odată, în vreme ce scruta suspicios găurile căscate hâd în perete. Erau, probabil, de origine naturală, dar semănau cu un fel de vizuini, chiar dacă cu unele mici, în care un urs fără îndoială nu ar fi putut să încapă. Nu avea vreo logică să credem că Thomas Harper se căţărase până acolo, pe peretele de stâncă abrupt, dar Donovan, cum era de altfel de aşteptat, a susţinut sus şi tare că nu puteam lăsa nici o ipoteză deoparte. A trebuit totuşi să o facem, căci după câteva încercări eşuate lamentabil, ne-am lămurit definitiv că nici unul dintre noi nu era în stare să ajungă sus, chiar dacă toţi trei ştiam să ne căţărăm foarte bine.

În nici un caz nu aş fi dorit să înnoptăm în apropiere de cele trei sau patru guri care vomau bezna, dar Donovan, refuzând să înainteze pe întunericul care se lăsa, ne-a atras atenţia că nu existau lângă perete urme de oameni sau de animale, ceea ce dovedea că sălaşele acelea bizare erau ocolite de vieţuitoarele de tot felul. În plus, cu toate că nu reuşeam să apreciem exact dimensiunile văgăunilor, acestea păreau într-adevăr destul de mici, probabil cu greu putând adăposti fiecare câte un om înăuntru, şi numai în eventualitatea adoptării unei poziţii chircite. Chiar şi aşa, am decis să luăm o distanţă precaută şi să facem de pază cu schimbul, ţinând revolverul malisetului la îndemână. Nici Donovan, nici Kisser sau eu nu ştiam să folosim arma de foc prea bine, dar împuşcăturile ar fi alungat orice animal, fie şi unul mare, iar în ceea ce privea oamenii, numai un schimnic nebun sau un ucigaş hăituit ar fi putut vieţui acolo – or, nici o ştire a vreunei evadări din închisorile ţinutului nu ajunsese în Heavenwood, cel puţin nu până la plecarea noastră. În teorie, faptul că eram trei şi că aveam un revolver în posesie ar fi trebuit să ne dea destul curaj, mai ales că toţi trăiam, de mici, în inima muntelui. Însă în ciuda tuturor asigurărilor pe care ni le dădeam nouă înşine, în gând ori chiar cu glas tare, nu ne simţeam deloc liniştiţi pe când instalam cortul şi aprindeam focul palid. Să fi fost râul ceva mai puţin umflat pe porţiunea vizată, am fi încercat să îl traversăm şi să ne facem tabăra pe malul de dincolo, punând valurile stavilă între noi şi peşterile acelea scârbavnice, dar, ca un făcut, tocmai în zona în cauză apele se zvârcoleau prea repezi şi prea mari pentru a ne permite să procedăm ca la carte. Am înjurat de câteva ori printre dinţi, ca să nu audă Kisser, şi apoi m-am decis să nu dorm în noaptea care venise, nici când aveam să fiu de strajă şi nici când nu aveam să fiu. Odată luată această hotărâre aparent înţeleaptă, parcă m-am simţit, în sfârşit, mai în siguranţă.

Aşa te simţi întotdeauna când diavolul îţi trimite gând rău.

Donovan a fost cel căzut de veghe în prima jumătate a nopţii. Eu m-am strecurat în cortul maroniu lângă Kisser, fără să trag însă fermoarul de la intrare, în ciuda frigului obişnuit noaptea la altitudinea aceea. Am simţit trupul cald al fetei cuibărindu-se în mine şi, ca niciodată, am încercat să fac în aşa fel încât să am mâinile libere. Adusesem şi parul greu în cort, plasându-l grijuliu de-a lungul lateralei de pânză, cu toate că ştiam că aveam să mă lovesc în cursul nopţii, aproape sigur, de mai multe ori, în lemnul gros al acestuia. Şi, prefăcându-mă că dormeam somnul drepţilor, am urmărit în fapt printre gene cum Donovan înteţea focul, morocănos, aruncându-şi din când în când privirea nemulţumită înspre versantul din care se holbau către noi ochii cei morţi ai primejdiei.

Am simulat că tocmai îl lăsam pe Morpheus în urmă când prietenul meu m-a scuturat de umăr, pregătindu-se să îmi ia locul în cort. Kisser respira regulat, liniştită, cu pleoapele dragi coborâte şi cu o şuviţă întunecată căzută pe faţa-i îngeresc de albă. Donovan s-a străduit să pună cât mai multă distanţă posibil între el şi corpul fetei pe care eu o iubeam, dar în acele momente, ca niciodată, nu simţeam gelozie sau îngrijorare ci doar o imensă, inexplicabilă tristeţe. Am dat să o sărut pe buzele roşii, calde, pline, să mă hrănesc cu răsuflarea ei delicată, înainte să ies cu totul de sub acoperământul fragil, dar mi-a fost frică să nu îi stric fetei somnul.

Nu am mai sărutat-o vreodată.

Am ieşit şi m-am aşezat pe o buturugă murdară lângă focul cel viu, cu revolverul achiziţionat de la maliset în mâna dreaptă şi cu parul sprijinit chiar alături – fără să vreau, asemenea oarecum lui Donovan mai devreme, clipeam duşmănos către văgăunile tăcute care îmi rânjeau ludic. Percepeam în acelaşi timp, cu o claritate extremă, iraţionalitatea, absurdul temerilor mele – se obişnuia frecvent să se doarmă în codru, chiar şi eu o mai făcusem de nenumărate ori. Zona fusese binecuvântată cu o lipsă acută de prădători, iar oamenii din ţinut erau de treabă şi se cunoşteau unii pe alţii, inclusiv acei câţiva care trăiau mai izolaţi de restul comunităţii. Nimeni nu crezuse vreo secundă că Tom sau Jonah Harper fuseseră victimele altcuiva decât ale propriei imprudenţe ori ale vreunui accident improbabil şi nefericit, căci altfel nici nu s-ar fi pus problema să începem neinspirata noastră aventură. Pentru cei de la câmpie poate suna cumva extravagant, dar noi nu făceam în acele momente ceva mai periculos decât făcuseră cu seninătate fraţii Harper… în ziua în care dispăruse Thomas.

Ajunsesem cu gândurile pe făgaşul acesta, când ochii mi s-au închis. Erau aerul tare şi curat de munte şi oboseala, dar mai ales era faptul că stătusem treaz în prima parte a nopţii. Aşa că am alunecat încet în uitare, cu ultima imagine pe retină a unor găuri negre care dansau dincolo de flăcări. Am visat neliniştit şi neplăcut, deşi nu îmi mai amintesc ce anume. Era însă fără îndoială o învălmăşeală şi erau ţipete, unele dintre acestea familiare şi stridente excesiv, şi mă dureau atât de tare urechile şi capul din cauza zgomotelor izbucnite în vis, încât mi-am dorit să mă trezesc numaidecât şi am şi făcut eforturi în sensul ăsta.

Din păcate, eram deja treaz.

Nu pot descrie ce a urmat prea bine, dar am să mă străduiesc, deşi cititorul să fie avertizat că sunt mai mult speculaţii şi presupuneri. Sunt însă convins că au coborât din grotele acelea infame de la marginea de sus a peretelui de piatră, grote pe care le foloseau ca vizuină şi în care îl târâseră, cu un an în urmă, pe Thomas Algernon Harper. Nu ştiu exact câţi erau la număr şi nici nu cred că pot să dau detalii despre cum arătau, dar pot spune că i-am văzut nu mai înalţi de un metru, păroşi, şi având o odioasă culoare albicioasă. Ochii însă le luceau roşu. „Spiriduci”, mi-au răsărit dintr-odată în minte cuvintele funeste plânse de Ricky, în timp ce demonii aceia mârşavi o târau pe Kisser în foc, cu degetele lor noduroase adânc înfipte în beregata ei şi cu buzele lor groase şi senzuale crăpate lasciv în zâmbete de obscenitate supremă. Am auzit revolverul lui Donovan detunând – „Gleznele!…” a răcnit el către mine, şi am reuşit să o înşfac pe fată de ambele picioare, oprindu-i înaintarea involuntară. Unul dintre nenorociţi s-a răsucit imediat, înfruntându-mă, iar celălalt i-a forţat capul lui Kisser pe spate în timp ce jacheta fetei lua foc, şi ochii ei verzi aveau în acel moment amândoi culoarea damnării.

Trebuie că, într-un fel, Dumnezeu mi-a dat atunci forţă. Ştiu doar că mă deplasam cu spatele către râu, împleticindu-mă, târând corpul inert al iubitei mele pe pământul gloduros şi uitându-mă fix în ochii ei încremeniţi în timp ce ascultam cum capul i se lovea de pietre. „Ia-o de-aici!…” cred că a strigat prietenul meu Donovan înainte să tragă ultimul foc, dar nu mai ţin minte. Nu am văzut flăcările stingându-se şi nu am văzut grămada aceea albicioasă şi blestemată adunată peste cel care ne adusese acolo, nu am văzut nimic altceva decât privirea plină de reproş a fetei căreia îi căram trupul. Râul, râul mă chema disperat de undeva din spate, şi asta trebuia să însemne mai mult decât reuşeam zdruncinat să pricep, căci Ricky se întorsese, şi se întorsese prin albia râului. Ceva alb şi rău s-a mişcat însă fulgerător către dreapta şi nu am mai apucat să gândesc nimic, abia dacă am mai apucat să urlu.

 

Au trecut doar patru ani de atunci, dar dacă ar fi trecut patru vieţi, mi-ar fi totuna. Hank mă aşteaptă cu motocicleta la vreo două mile de Heavenwood, pentru că în oraş nu am nici cea mai mică intenţie să intru. Ajung şi parchez Equinoxul negru lângă copaci – aceiaşi copaci urâţi, strâmbi, de un verde-murdar, pe care mi-i amintesc perfect şi pe care îi urăsc nespus din toată inima mea moartă. Cobor, lăsând portiera deschisă. Întind tăcut banii mototoliţi şi iau plicul cel alb, mare, pătat, ignorând cu bună ştiinţă mâna întinsă a indianului. Poate ar trebui să fiu ceva mai politicos cu Hank, având în vedere că a dus biletul la biroul şerifului imediat după plecarea noastră, şi, dacă nu ar fi procedat astfel, nu m-ar mai fi scos nimeni din râu – aş fi rămas acolo îmbrăţişând-o pe Kisser. Nu că apoi mi-ar fi mers deosebit de bine. Blackinson (idiotul!…) era absolut convins că ştia cu precizie ce se petrecuse în codru, şi mi-au adus învinuiri pe care nu vreau să le repet; chiar acum, şi numai la fuga vălurită a gândului către cele pe care mi le reproşaseră demult, fruntea mi se acoperă instantaneu de sudoare măruntă şi mă doare teribil în vintre. Dacă Kisser nu s-ar fi dovedit mult mai puternică decât sărmanul Ricky, aş fi probabil încă în spatele gratiilor, purtând pe umeri blestemele hidoase a trei familii. Fosta mea iubită şi-a revenit, însă, sau cel puţin aşa mi s-a spus, pentru că părinţii ei nu m-au mai lăsat niciodată să mă apropii de fată. Am zărit-o o singură dată, de la distanţă, chiar înainte să părăsesc Heavenwoodul definitiv, şi nu am găsit în ochii ei nimic pentru mine decât acuzaţii. Totuşi, şerifului i-a spus adevărul – sau cel puţin ceva ce semăna a adevăr, fiindcă declaraţia ei m-a salvat, cu toate că nu se potrivea cu declaraţia mea prea bine. Avusese loc un atac, o ambuscadă în toiul nopţii – poate oameni, poate că animale, Kisser nu putea spune – iar eu îl lăsasem pe Donovan să moară şi o îmbrâncisem pe fată în râu, în graba mea de a-mi scăpa pielea. Aşa că acum doamna Beatrix Harper nu mă mai blestemă, ci doar familia lui Don şi cea a lui Kisser lasă cuvintele lor grele peste sufletul meu.

Dacă la început au insistat că sunt nebun, cu timpul au ajuns la concluzia că aş fi doar laş. Dar nici că îmi pasă. Iau plicul lui Hank, îl deschid, şi malisetul fumează tăcut lângă mine. Mă sprijin cu mâna stângă de capota smolită a maşinii. Sunt patru poze nenorocite, cele patru de care mi-a vorbit acum mult timp Petey Moss, înfăţişând tocmai inscripţiile alea mincinoase făcute cu sânge.

Fiinţe din iadul hăului cosmic şi sectanţi canibali cu ochi de pisică.

Spiriduci.

Kisser.

Amintirea mă doare. Privesc către indian.

– Nu vrea să mă vadă, nu-i aşa?…

Hank neagă.

Aş putea să întreb ce mai face, dar ştiu că s-a măritat. Întorc pozele pe o parte şi pe alta. Îmi simt creierul plin cu apă.

– E o limbă de-a voastră?…

– În nici un caz. Poate de-a albilor.

Nu e o limbă de-a albilor. Le ştiu pe toate.

– A fost exact cum ai presupus, spune într-un târziu Hank, scuturând scrumul de la ţigară în iarba înaltă, veştejită de aripa toamnei. Blackinson nu a dezvăluit asta nimănui, având în vedere tragedia venită după, dar autorul inscripţiilor pusese la cale un fel de farsă de cel mai prost gust, ca să îşi sperie copiii – ideea era să îi determine cumva să nu mai hălăduiască toată ziua, de unii singuri, prin codru. Nu s-a aflat niciodată de unde a obţinut omul inscripţiile alea – probabil le-a văzut undeva şi i s-au părut suficient de veridice şi de înfricoşătoare pentru a-i servi scopul –, dar sângele era de om, aşa că, am tras noi concluzia, el s-a tăiat singur; cumva, pare să se fi lăsat pătruns de convingerea că, în vederea obţinerii unui efect adecvat, era de dorit să se acţioneze cât mai autentic posibil. Ori poate că scrierea aia de rahat l-a afectat în vreun fel anume după ce a văzut-o, nu ştim. Bătrânii tribului zic doar că sunt lucruri de-ale voastre şi nu vor să am şi eu de a face cu aşa ceva. Le-am şters de multă vreme de pe copaci – nu a fost simplu – iar, într-o noapte, cineva a dat foc trunchiurilor. Nu ştiu dacă asta o să-i oprească.

– Neştiinţă, remarc eu obosit. Ce poate însemna neştiinţa. Cât te poate costa, şi cât îi poate costa pe alţii.

Indianul încuviinţează din cap.

– Îmi pare cu adevărat rău, Joseph Scalzi.

Nu îi răspund. Bag doar plicul cu inscripţiile făcute de Jonah Harper în buzunar.