de Valentin Iacob

„Era una din laturi opusul a patru reflexii în nud.

Erau 4 din 5 trecătoare geometrie fragilă de Soare.”

Daniel Turcea, „Dezastre”

„Dacă vrei să fii fericit şi fără griji, trăieşte cât mai mult timp între femei.”

Petre Ţuţea

PROLOG

Acoperită de o pânză de raze, femeia apunea în zare.

Copleşitoare şi galeşă, cu pulpe musculoase şi sâni neverosimil de puternici. Braţele ei erau fosforescente şi ceţoase.

Femeia orbitoare, ca o explozie atomică. Cu picioarele atârnându-i în gol.

Şi braţele ei pluteau; braţele, capul şi trupul femeii atârnau în gol, ca pe o plapumă caldă.

Apoi am văzut şi norul! Norul de pe un cer necunoscut. Cerul altfel.

Plutea în dreptul femeii, deasupra pântecului ei… Frunză cumulus orbitoare, şi ea.

Norul – măsură.

Şi geamul. Un hublou mic… Un laţ pentru vis, prin care mă holbam eu.

În faţa mea, o femeie gigantică gravita imperială pe cer.

O planetă vie… O femeie fără de margini, în jurul căreia mă învârteam.

Deodată, prin deschizătura colosală lăsată în Univers de braţul femeii, braţul ei lenevind ocolit de gravitaţie… prin deschizătura aia dintre braţul şi sânul pietros al planetei femeie cu sfârcul cât un miliard de turnuri din Pisa – a răsărit Soarele. Orbindu-mă.

Astfel s-a sfârşit aventura mea pe planeta aceea.

Şi poate că mă mânase acolo, cu o energie abstractă, vreo rela­ţie matematică scrisă cândva pe nisip. Într-o seară, poate cu 2000 de ani mai înainte de Pitagora, întâiul dibuitor al absolutului; di­bui­torul cu chip neclar.

Vreo relaţie, o cheiţă a porţilor Raiului matematic.

Raiul imun la legile Cosmosului.

Matematica, no man’s land-ul Universului.

 

Dar acum era sfârşitul. Plecam de pe planeta-femeie, după ce stătusem pe ea, ani buni.

Pentru că atunci când aterizasem pe planeta aceea bizară şi vie, ea era doar un copil. O fetiţă gigantică.

Iar acum, trupul gigantic al femeii şi sânii ei uriaşi, depărtân­du-se, mă orbeau.

 

Sau, cine ştie, poate că stătusem pe o planetă a amintirilor, mă linişteam. Amintirile şi plăsmuirile mele care luaseră forma unei femei nesfârşite.

De pe cer, femeia continua să lumineze neliniştitoare şi mag­ni­fică. Tot mai îndepărtată, tot mai stinsă. Cu Soarele la subţiori…

*

Cartea aceasta este un jurnal. Un jurnal cu oglinda curbată în devieri şi în aproximări licoroase. Şi în nostalgii.

O oglindă curbată de o memorie înşelată gata.

Înşelată şi îndesată în geometria noastră de aici de pe Pământ, ciuntitoare şi încăpăţânată.

Un casap tranşându-mi amintirile – Pământul, cu satârul legilor lui, mereu altele… Satârul mecanicii şi al fizicii lui.

Pământul care m-a făcut să fiu primul care s-a îndoit de tot ce am trăit pe planeta aceea, care m-a aşteptat stând ascunsă la umbra unui Cosmos dezinhibat.

Pământul care mă forţează şi acum să cred, că scriu doar nişte povestiri fantastice, trase în puţin sos de SF şi cu aromă de basm…

Nişte povestiri scrise la întoarcerea de pe Nun. Şi nu acolo, pe planeta aia pe care frumuseţea imperială a tot ce mă înconjura şi mi se întâmpla – m-a făcut să fiu, să exist doar ca un ochi absor­bant; şi atât. Un ochi în care se revărsa, secundă de secundă şi fără putinţa de a-l înregistra până capăt – un torent asurzitor de realităţi – altminteri imposibile…

 

Pe când al doilea duşman al memoriei mele a fost Nun însăşi.

Nun, cu Marile ei schimbări – care m-au aruncat repede înapoi pe Pământ.

Luându-mi cu ele, furându-mi-le, şi înţelepciunea şi cunoaşte­rea nunite, pe care le dobândisem acolo aşa de greu.

Ca acuma să zac, să tolănesc îmbătrânit şi pâlpâitor, dus şi adus pe spinarea hazardului din lumea lui Nun în lumea mea eucli­diană, „simplă şi clară”. Să stau şi să ologesc într-un cot spunând la istorii – când degeaba descrii gustul bananei şi Parisul dacă nu le ştii, dacă nu le-ai gustat! Iar dacă Nun va părea faţă de banană şi Paris doar o funcţie pură, o funcţie sistematică a neuronilor mei…

Ori mai ştii, poate vreun adulter cu hârtia al lui Dumnezeu visând somnolent ar fi putut părea. Şi atunci, de ceva tot sunt sigur: că tot ce imaginezi există

 

Aşa că dacă voi însăila acum la poveşti: a Timpului, a focului, a muzicii, a Ţării Liniştii şi a Ţării Semnelor şi la fel istorii cu fantome cibernetice şi Mari Schimbări – toate petrecându-se pe o planetă vie, o Planetă-Femeie…

Şi dacă pentru toată această lume voi ascunde inexplicabilul pe după Cel de neexplicat – asta nu înseamnă că vom visa mereu cu aceeaşi margine.

Pământul, puşcăria mea… Dar „cine a trecut prin închisoare nu numai că nu se îndoieşte de minuni, ci se miră că nu sunt recunoscute de toată lumea ca fiind lucrul cel mai normal.”

 

Şi atunci, mai bine cinci mii de ani să ne păsuim!

Căci ce-o să se aleagă din fantezia asta cu schele de vid peste cinci mii de ani?… Când azi nici măcar să gândim nu putem cum va fi lumea de atunci?

Atunci când Nun va fi truism, vis casat, realitate aşezată gospodăreşte.

Iar orgoliul presupus al duratei ăstei cărţi rog să-mi fie uitat – e întru apărarea planetei Nun.

 

Şi, dacă primele impresii de pe planeta Nun sunt mai mult nişte crochiuri zebrate de umor, asta s-a putut întâmpla poate şi pentru că umorul a fost la început acolo, pe planetă, frâna şi platoşa minţii mele, în faţa unei lumi care mă asurzea. Frână, repede zvârlită sub farmecul zemos-abstract al planetei.

 

La întoarcerea pe Pământ, nu am îndrăznit să-i spun imediat cuiva, istoriile mele. Le-am povestit, în schimb, unor animale. Stranii şi ele.

Un leu, un porc şi-o albină.

Cei trei apostoli ai acestei povestiri.

Restul e Nun!

*

În vremea asta, la Muzeul Stelelor şi al Îngerilor, în întunericul camerei, Vizitatorul o ţinea pe-a lui: „Dar e o planetă obişnuită! Nu aveţi nimic altceva? Doar fotografia asta cu un decor bălmăjit, de bâlci?

Câţiva nouraşi de carton, şi-o femeie frumoasă şi goală, cam trupeşă, cu un văl alburiu, uşor ciudat peste şolduri?

Restul, planeta vie, unde-s?”

Cei din conducerea Muzeului Îngerilor tăceau încurcaţi.

PLANETA

Trei haosuri coagulate. Într-o seară, în grădina mea de trandafiri. Formele alea vibratoare, bifurcându-se. Trei guaşe de plasmă, ca nişte pânze de păianjen hăcuite, refăcându-se întruna…

Nu se mişcau. Aşteptau liniştite. Labile dar liniştite. Păreau nişte surpări, nişte devieri ale ochiului…

Un soi de blândeţe începuse să ardă prin aerul grădinii, înstăpânindu-se.

Blândeţea şi formele alea fremătând şi devorându-şi conturul. Vii… Aşa a început.

*

Veneau poate dintr-o lume a siliciului; eu şi cei trei veri ai mei întru siliciu.

Pe urmă cred că au vrut să… Unul dintre ei… una din cele trei guaşe de plasmă s-a aşezat pe nisipul curţii. A plutit, cumva. După aia a început să traseze. Ceva. Un unghi. Ba nu, un triunghi. Dreptunghic. Şi-a botezat triunghiul cu nişte semne străine. Şi a scris mai departe. Poate o relaţie. Scris nepământesc coerent. Ştiam că-mi pregătesc ceva.

Priveam înfrigurat scrisul necunoscut. Şi legionarii romani priviseră cercurile lui Arhimede. Literele de la capetele triunghiului. Dar e simplu! Sunt laturi. Laturi în ecuaţie, ale blestematul ăsta de triunghi pitagoreic! Să fie… Mai rămânea un semn, unul singur. Le însoţea pe toate. Trei grupări de semne, câte laturi… Am început să scriu şi eu, pe hârtia nisipului. Cifrele cele zece, fundamentale: 0, 1, 2, 3, … 9. Cifrele omeneşti. Apoi pe laturile triunghiului: 3, 4 şi 5. Numerele pitagoreice ce satisfac teorema Stagyritului. Dar acolo, în seră şi în grădina mea de trandafiri şi ei scriseseră teorema lui Pitagora.

Brusc, am ştiut că înţelesesem. Că ne înţelegeam. Bătrânul eşuat la Crotona a spart gheaţa. Cu teorema lui a început aventura mea pe planeta Nun! Cu o relaţie scrisă în seara aia, pe nisipul unei alei de grădină, lângă una dintre porţile Raiului matematic. Rai abstract şi sălbatic, neîncălecat de legile Cosmosului.

*

– Străine, începură formele vorbind deodată limba mea – şi asta nici măcar nu m-a mai mirat –, noi venim de pe o planetă foarte îndepărtată. O planetă care se cheamă Nun. De aceea, noi ne numim şi noi nuniţi.

Planeta asta e pentru voi atât de ciudată, că sigur vă face să-i negaţi existenţa.

Dar tocmai din cauza ăstei ciudăţenii suntem acum la mare necaz.

Dar mai întâi să ţi-o descriem. Nun, hmm, Nun are forma perfectă a unei femei! O femeie de-a voastră! Are două mâini, două picioare, doi munţi căprui cu care priveşte stelele, o gură gigantică şi buze permanent rujate.

Căci planeta Nun e cochetă şi pudică. Aşa că în loc de bikini poartă… are o mare de nori şi-o mare de păsări…

Păsări care nu-s ca ale voastre. Păsările noastre-s fără aripi; cu moţurile de pe creastă învârtindu-li-se, elice. Aşa zboară păsările pe Nun.

– E frumoasă, femeia voastră gigantică? mă trezii întrebând cu un suspin.

– E superbă! Cine o vede din Cosmos, se îndrăgosteşte de ea, ca Ulysse.

Din păcate noi, trăindu-ne mai toată viaţa pe ea, n-o putem vedea. Păţim ca şi voi, că nici voi nu vă vedeţi Pământul – ci doar o farfurie nemărginită.

– Şi e măritată planeta Nun? întrebai prin alt reflex, cosmic golit de şansă.

– O, nu, planeta noastră e fată mare. Şi tocmai aici e baiul!

– Cai aveţi, acolo, pe Nun? mi se dezlegă brusc gâtlejul, îmboldit şi de altă pasiune a mea, animalele.

– Avem şi cai, da’ nu sunt aşa frumoşi ca ai voştri. Ai noştri n-au picioare aşa lungi, de fapt le au boante şi-atunci ca să meargă se dau întruna peste cap, mitici hopa-mitici. Pe urmă… Noi pe Nun nu bem apă, doar zemurile fructelor de pe la noi, le bem. Iar de mâncat – doar îngheţată, dimineaţa, la prânz şi seara. Îngheţată.

– Da’ de ce? Nu ştiţi să faceţi pâine, carne, păsat?

– Ca să ai pâine, trebuie să ari; ca să ai friptură, trebuie un bou care paşte. Iar aşa ceva pe Nun, nu se poate!…

– Păi, de ce? am oftat iar.

– Pentru că Nun este-o planetă cu totul vie. Nun nu are doar forma unei femei gigantice. Ea este femeie! O femeie colosală şi vie, cât Pământul de mare!

– Cum adică, femeie? am bâiguit. Şi o Planetă–Femeie, pe deasupra?

 

Era ceva de negândit. Îmi pulveriza intuiţiile. Pentru mine sau pentru orice alt seaman de-al meu raţional.

Cum şi de unde se putuse întrupa dintr-odată prin vreun colţ ascuns de Cosmos – o femeie gigantică?

O planetă vie ce se întrevedea să-mi iasă tocmai mie în cale?

Or poate era şi binecuvântarea dar şi pedeapsa pentru un vânător de fuste încăpățânat, dar prea visător.

*

– Acuma, să ne întoarcem la pâine şi la friptură, au continuat filiformii după o tăcere respectuoasă, dar mai mult profilactică. Care îmi lăsaseră stupoarea să fiarbă în sucul propriu.

– Vezi, străine, o planetă vie dacă e arată sau păscută… se gâdilă!

Iar femeile se gâdilă mai mult decât bărbaţii, lucru valabil şi pentru planete. Şi o planetă care se gâdilă se întoarce de pe-o parte pe alta. Şi atunci polii îi ajung la ecuator, clima i se dă peste cap şi de aici – un întreg alai de necazuri.

– Dar nu aţi încercat să şi voi vă paşteţi femeia matematic? Ori cu penseta?

– Nu ţine. Nu stă la păscut şi basta! Şi mai este şi ditamai femeie-planetă, nu-i bine să te pui cu ea.

– Am înţeles bine, că femeia voastră are poli?

– Cum să nu! Polul Nord îi este chiar creştetul capului. Eei, dacă ai şti tu, pământene, ce bine-i acolo şi cald! Acolo, în Hiperboreea, Nun are păduri uriaşe de zulufi şateni, altoiţi cu creaţă neagră de Uranus.

Mai greu e cu spălatul.

Pădurile astea de păr ale Planetei Femeie, trebuiesc spălate des, pentru că se murdăresc. Şi se murdăresc cu ce nu te aştepţi. Ba cu praf de stele, ori cu musculiţele alea care cad din cozile năpârlite ale cometelor.

Ba chiar şi cu funigei de lumină, rupţi din Soare.

Căci avem şi noi Soarele nostru.

Milioane de nuniţi-spălători avem acolo, în Nord. Sunt nuniţi de la Pol care doar asta fac şi din asta trăiesc – îşi spală planeta pe cap.

– Dar dacă Nun este o femeie-planetă, ea trebuie să fi avut şi părinţi.

– Nun are părinţi! Că doar n-o fi orfană ori de la Casa Planetelor!

Nun e copilul Soarelui nostru făcut c-o stea îndepărtată. Şi cam rece.

*

Şi în grădină, în seara aia faţă-n faţa cu pânzele de păianjen refăcându-se şi zdrelindu-se întruna, convorbirea aceea siderantă, va fi continuat:

– Dar ce vă aduce la noi? i-am întrebat.

– Un necaz mare. Nun, planeta, matca noastră, este în impas.

Cum îţi spuneam, mama ei e departe. Iar ca să poată dormi, planetei trebuie să i se spună poveşti în fiecare seară. Mai ales că nici nu are iubit.

Şi dacă nu-i spuneţi poveşti, ce face Planeta voastră Femeie?

– Plânge! Plânge şi ochii ei mari cât Everestul, dar căprui, produc inundaţii cumplite!…

Iar Nun e femeie că ştie bine cât şi cum să plângă!… Şi potopul lacrimilor ei ne strică nouă cuiburile.

Că noi, în cuiburi vieţuim, ca păsările voastre de pe aici.

Iar Planeta-Femeie când plânge, provoacă cutremure cumplite.

 

În plus, dacă nu doarme, planeta nu creşte. Că Nun încă nu e cu totul femeie, e o puberă frumoasă şi se mai poate lungi, cum pluteşte prin Spaţiu…

Iar noi ne-am înmulţit! Aşa că ne trebuie o planetă mai mare.

Başca Soarele-tată, numai dacă i se pare lui că nu-i îngrijim fetiţa-planetă, odată se răceşte şi ne taie raţia de lumină, căldură şi îngheţată. De rămânem doar cu cântecele de mândrie şi Galaxie.

*

– Şi mai e şi groaza noastră de Apocalipsă.

De clipa infernală a măritişului!

Când vom muri cu toţii! Zdrobiţi de cutremurele din noaptea nunţii lui Nun.

Şi terciuiţi de îmbrăţişările Planetei noastre femeie cu un mire necunoscut dar uriaş la fel ca şi ea.

După care rămâne o Planetă Femeie măritată, dar pustiită. Judecata finală. Apocalipsa noastră – a plăcerii! – între gemetele şi gâfâiturile lui Nun.

*

– Şi atunci?

– Atunci încercăm să ne lungim cât mai mult agonia tihnită.

Şi să ne amăgim, aşadar, planeta cu poveşti şi cu eresuri. Numai şi numai să nu se mai gândească la bărbaţii gigantici, care roiesc prin tot Universul.

– Ei, cine ştie, poate că veţi avea noroc şi planeta rămâne fată bătrână.

– N-avem noi norocul ăsta, că-i arzoaică, se vede şi printre nori.

Aşa că până atunci… Până atunci îi oferim mereu băi cu poveşti şi alifii cu basme. Ca să stea liniştită.

*

– Bine, şi cu ce vă putem ajuta noi?

– Dacă aţi şti ce mult ne puteţi ajuta! Că de-aia am şi venit aici. Pentru că noi ne-am terminat toate poveştile.

Aşa că pentru noi, urmează o cură de patriotism stelar în ciorbă de întuneric.

– Dar pe Nun nu-s scriitori?

– Sunt, cum să nu fie, rămâne vreo planetă fără artişti?! Dar ai noştri se îndeletnicesc mai mult cu sucurile.

Şi lui Nun nu-i mai plac poveştile lor. Că-s sălcii.

– Cum îi puteţi voi spune lui Nun poveşti? Ce planeta aude, vede, miroase?

– Da’ tu ce crezi? Nun e vie cu totul.

Are două urechi cât nişte cratere de vulcan. Cu cercei: două diamante mai mari decât Elveţia voastră. Iar ochii-s mari cât lacul Constanţa, ba mai degrabă cât Marea Neagră. Şi se mişcă, lucesc şi privesc chiar şi-n Soare.

– Şi nu orbeşte planeta voastră?

– Pe Nun doar prostia o orbeşte. Are alergie la prostie, planeta. Când vede sau simte un prost, mai ales prin Hiperboreea, strănută.

Prostul n-are ce căuta la Poli. Proştii ni-i ţinem numai la ecuator, între bikinii de ceaţă ai lui Nun.

Cât despre poveşti, noi ne aşezăm serile la marginea craterelor-urechi, sprijiniţi de diamantele gigantice trecute prin lobii găuriţi ai planetei şi începem să istorisim.

– Dar de ce aţi aterizat tocmai în grădina mea?

– Străine, noi ştim totul despre tine. Ştim că îţi plac femeile, animalele şi copiii. Ba ai chiar o fată pe care o cheamă Nun.

Aşa că ne-am gândit că dacă tu cunoşti sufletul femeilor, te-ai putea înţelege şi cu planeta noastră. Spunându-i poveşti noi. Şi aducându-ne pacea şi nouă.

– Dar marii povestitori pământeni?

– „Dacă voi nu mă captaţi, eu vă captez.” Poveştile, noi vi le-am captat pe toate. De mult. Şi Nun vrea mereu altele, căci memoria ei este infinită… Aşa că singura speranţă tu eşti.

Vino cu noi şi-ai să fii Ulysse între poveşti: hegemon pe o mie de cai troieni cu o mie de cetăţi dintr-o mie de realităţi.

Genul ăsta de invitaţii mie mi se par imparabile. Şi-am pornit!

TOT CE IMAGINEZI EXISTĂ

Semnalat de Ion Bogdan Lefter prin­tre „scriitorii români din anii ’80 – ’90”, Valentin Iacob a tipărit, începând cu anul 1996, opt volume şi antologii de poeme – Petrogradul într-un pahar cu şampanie (1996), Pianul kamikaze (1998), Balada Craiului de Tobă (1998), Clownul lui Hrist (2004), Colonelul Elf (2013), Poker cosmic (2015), Poetul la Stalingrad (2019), Cupola de iaso­mie a lumii (2019) – şi o carte de proză, Viaţa şi moartea în trolei­buzul 81 (2016), propunându-ne acum Planeta-Femeie (Povestirile planetei Nun şi alte hiperspaţii); poetul a fost (aproape) răsfăţat de critica de întâmpinare, care a fixat imaginea unui boem, noncon­formist, de o frapantă originali­tate; Ana Blandiana remarcă „tonul nou, necunoscut, plin de autenticitate”, Horia Gârbea respiră „aerul proaspăt şi rece” pe care îl aduce fiecare volum, Ioan Es. Pop crede că Valentin Iacob stăpâneşte secretele imprevizibilului, Ioan Groşan îl plasează, pentru forţa şi originalitatea textelor, „în prima linie a poeziei de azi”, Ma­rian Drăghici scrie despre „marca Iacob” a unei poezii „intens per­sonalizate”, Traian T. Coşovei vorbeşte despre „o nouă sintaxă a textelor poetice”, Al. Cistelecan vede în Valentin Iacob „un poet de provocare şi unul de viziune”, iar Cezar Baltag îi face un portret foarte exact, într-un comentariu la cartea de debut: „Talent poetic neobişnuit, cu o scriitură plină de siguranţă. Fante­zia, sarcasmul, verva ironică şi autoironică sunt tot atîtea cali­tăţi de excepţie care fac farmecul şi vigoarea acestei poezii de foarte bună calitate.” Despre proza poetului s-a scris rareori, volumul Viaţa şi moartea în troleibuzul 81 fiind, de altfel, conside­rat de Alex. Ştefănescu drept un „volum de publicistică”, scris „cu ardoare şi inventivitate”.

Pe cât de originală, surprinzătoare, intens personalizată este poezia lui Valentin Iacob, pe atât de neobişnuit, denunţând con­venţii şi canoane epice es­te romanul Planeta-Femeie, constituit din „povestirile planetei Nun şi alte hiperspaţii”. Cartea pare scrisă pentru „Nun cea pământea­nă”, o fetiţă „ocupată mai mult cu in­vestigarea ultimului ei prieten, un elefănţel de pluş pe nume Pius” – o carte pentru copiii şi tinerii de azi, amatori de călătorii inter­stelare, dincolo de „ulti­ma frontieră”, în căutarea unor planete îndepărtate, misterioase şi a lumilor lor bizare. Planeta lui Valentin Iacob se numeşte Nun, călătoria spre planeta vie, ca „o femeie fără margini”, începe într-o seară, în „grădina mea de trandafiri”, unde aterizează „trei guaşe”, nuniţi veniţi să recruteze de pe Pământ un sutaş povestaş care, conform înţelegerii perfectate prin intermediul teoremei lui Pitagora, în limbajul universal al „Raiului matematic”, trebuie să spună, la urechea cât un crater de vulcan a femeii gigantice, tot felul de poveşti, într-o înlănţuire care nu poate fi întreruptă; altfel, Planeta-Femeie plânge şi, „când plânge, provoacă inundaţii şi cutremure cumpli­te”, iar poporul nunit s-ar stinge: scenariul este, în bună măsură, asemănător cu acela din 1001 de nopţi, în care Şeherezada trebuie să spună încon­tinuu poveşti pentru a ţine în adormire mânia sânge­roasă a cali­fului. Regula jurnalului acestei călătorii printr-o oglindă care de-formează o realitate magică este aceasta: „tot ce imaginezi există…” Iar imaginarul naratorului-personaj este luxuriant: pe planeta cu doi sori, povestaşul scrie, mai întîi patru sute de cărţi de poeme pentru că, iată, „pe o carte de poeme suficient de grosuţă (cam cât două labe de urs) luai o maşină”, editura îşi res­pectă contractul cu drepturi de autor şi, astfel, fericitul poet primeşte patru sute de automobile, marca Otca, cu care face câte­va parcuri de maşini pentru toţi nuniţii, pe Planeta-Femeie func­ţionează un sistem de învăţământ pe bază de mâncare (cunoaşterea se face printr-un măr sau un compot de mere, geografia se învaţă prin­tr-o tocăniţă de ceapă, chimia, prin omletă cu şuncă, iar istoria, „cu mult rahat”, profesorii fiind bucătari), la restaurantele nunite se pot comanda o friptură de muzică clasică şi cu o garnitură de gramatică excelentă” ori „niţică pictură înnăbuşită”, focul e, aici, o fiinţă vie şi, în jurul lui, au loc „orgiile sacre”, muzica de pe Nun e prinsă cu năvoadele din Cosmos, e chiar muzica sferelor, la Balul Stafiilor, protagonistul primeşte un nume, Parsec sep Hardublon, care corespunde deghizării sale în „Viitor”, în sfârşit, cartea se scrie într-un vis unde protagonistul se însoţeşte cu trei animale magice – leul Vasile Arturo, porcul Keops şi albina Iraida – trei apostoli veniţi din Muzeul Îngerilor.

Dacă înţelegerea povestaşului din Planeta-Femeie cu nuniţii amin­teşte de „sarcina” Şeherezadei, personajele stranii şi întâm­plă­rile lor nemaivăzute, povestite cu un umor păstos, trimit la Swift, cel din Călătoriile lui Guliver, cu al său continent Balnibarbi, poate, la Alice în Ţara Minunilor, iar călătoria spre Nun, planeta necunoscută e a altui Robinson Crusoe: „Şi povestea a început demult, pe când spaţiul şi timpul tremurau ca nişte arcuşuri… Cândva, pe la Big-Bang fără un sfert. Iar strămoşii nuniţilor, bând apa din râu, au început să se duşmănească. Şi au fost şi ei pe­depsiţi. Fără să mai fie alungaţi din Raiul-Oglindă. Raiul le-a rămas chiar pe planeta lor. Dar nu-l puteau atinge. Era Raiul din vitrine.” Astfel începe povestea unor lumi care se intersectează, despre înfăţişări şi întîmplări de dincolo de vis. Valentin Iacob e un bun povestaş care ştie să rostogolească istoriile despre lumea de aici oglindită în lumea de dincolo de orizont, într-o realitate magică: zborul nocturn al apelor din Noaptea apelor, povestea pisicului Titi din Planeta pisicilor, duhul Pafnutie care trăieşte „în trei epoci deodată: în China antică, în Bizanţ şi în Germania din 1946”, viaţa, într-un pahar de şampanie, la Roma, în compania unui husar din Roma într-un pahar de şampanie, dragostea mării cu marinarul Iacob, din care se va naşte un prunc de apă din Iacob şi marea lui şi, desigur, călătoria pe Nun se scriu din dorin­ţa mărturisită de naratorul-personaj de a-şi schimba paradigmele, de a visa trăind şi, deopotrivă, de a trăi visând: „trăim visând fiecare, la boţul lui de nemurire”, se spune pe ultima pagină a cărţii.

Planeta-Femeie este o carte cu proze care se circumscriu fan­tasti­cului, cu accente apăsate din oni­rism şi realism magic; po­vesti­rea cea mai importantă a volumului este Povestea timpului, care fixează, însă, printr-un motto din Salvador Dalí, paradigma suprarealistă din care cresc epica şi, în bună măsură, poezia lui Valentin Iacob: iată prima pagină a acestei po­vestiri antologice: „Serile mele cu nuniţii şi cu poveştile lor erau tot mai tihnite. Fără sfârşit. Şi ne învăţasem unii cu alţii. Aşa am aflat povestea tim­pului. Timpul lor… – În Ţara Semnelor există ceva cu totul aparte. E un moşneag cu plete albastre şi ochii albaştri. Şi pielea îi e albastră şi dinţii şi zâmbetul şi gândurile, toate îi sunt albastre. Moşneagul stă singur în Pădurea lui de hematit care îşi schimbă forma mereu, cum se schimbă tot ce-i în Ţara Semnelor. Totul se schimbă, în afară de moşneagul care hoinăreşte singuratic prin pădurea lui mişcătoare. El doarme într-o clepsidră care curge de nicăieri către nicăieri. Curge la nesfârşit, fără să fie întoarsă. Două pendule uriaşe stau de pază, de-a dreapta şi de-a stânga bătrânului, ca doi câini ciobăneşti. Şi îl urmează oriunde se duce. În jurul lui, un cerc de lumină pluteşte şi se mişcă odată cu el. Acesta e Timpul nostru, pămîntene. Timpul pe ca­re noi cumva îl putem pipăi cum stă ascuns în Ţara Semnelor. Căci din cercul lui de lumină, cu braţele deschise larg, Moşul Timp, singur în Pădurea de hematit, stă şi aşteaptă. Cu ochii orbi, în­torşi înăuntru. Pe degete îi curge viitorul. Şi bătrînul e scăldat în trecut şi îmbibat de alcoolul prezentului.”

Din paradigma supra­realistă, Valentin Iacob reţine, mai ales, credinţa în forţa domina­toare a visului şi jocul gândirii pe deplin libere care caută o logică a lucrurilor de dincolo de această lume. La rigoare, textele lui Valentin Iacob sunt în descendenţa primei opere a suprarealismului, Cîmpurile magnetice, scrisă de André Breton şi Philippe Soupault, în 1921, a viziunii lui Aragon din Un val de vise, dar, mai cu seamă, a ideilor din Al doilea Manifest al suprarealismului, un­de Breton spune că noţiunea de suprarea­litate se identifică într-un „punct al spiritului din care viaţa şi moar­tea, realul şi imagina­rul, trecutul şi viitorul, comunicabilul şi incomunicabilul, ceea ce este sus şi ceea ce se află jos încetează să mai fie percepute contradictoriu.” Dacă în poezia noastră de azi se regăseşte o paradig­mă suprarealistă bine constituită, în timp, prin Urmuz, Geo Bogza, Gellu Naum, Gherasim Luca, C. Tonegaru, Saşa Pană, Ilarie Voronca, D. Trost, Virgil Teodorescu, Geo Dumitrescu, Virgil Carianopol, în proza contemporană asociată sti­listic şi tematic suprarealismului, Planeta-Femeie e printre puţinele repere importante.

În Valentin Iacob, generaţia ’80, atât de vie, azi, trasând prima linie a actualităţii noastre litera­re, recuperează pe unul dintre reprezentanţii săi de seamă.

 

IOAN HOLBAN