Fata cea mică a timpului
de Adelina Pop
Proza heavy-fiction – cum îmi place să numesc această literatură aflată în centrul suprarealității, al fanteziilor stranii, al cutezanței proiective, bref, înscrisă într-o virtualitate perfectă – este una dintre cele mai ofertante spețe beletristice, dacă nu cea mai ofertantă, ținând seamă de tema „urgenței” ritmului existențial. Lectorul, ca oricare alt consumator cultural actualizat, are nevoie de satisfacții rapide și dense, ceea ce, sub rezervele aproximării, s-ar potrivi compactului fantasy; cu alte cuvinte, alter egoul său imaginativ ar putea reclama un alt nivel vizionar, ca răspuns al nevoii – de multe ori, opresive – de a eluda bornele verismului cotidian, dar și de a le accepta – ca strictețe proximală.
Volumul Fata cea mică a Timpului corespunde admirabil acestor exigențe, romanul reprezentându-se ca un cumul de întâmplări atipice – traversate de magie, manifestări criptestezice, tandrețe, bravură, violență etc. – de unde răsar numai evenimente uluitoare… Un construct sensibil, dotat cu plasticitate, umor și inteligibilitate, ludism, dar și cu o seducătoare dinamică a subtilității… În toate secvențele discursive, omniprezenta energie șaradică va imprima textului capacitatea de a pune în mișcare acea metaforă transreflexivă, din a cărei multiplicare semantică se va desprinde inefabilul, tălmăcit – în carta superlativelor fancy – ca un soi de bouche bée sau, pur și simplu, ca indicibil. Pe scurt, romanul Doinei Roman se recomandă și chiar este o proiecție emoțională a inimaginabilului. Probabil că inspirația scriitoarei se nutrește dintr-un multicosmos al grației pentru că nu văd cum altfel, din adâncul tainic al scriiturii sale, erupe atâta nesfârșită evanescență care preia în spațiile disipării orice eventuală desincronizare dintre intenția autorului și expresia sa. Această propensiune a Doinei Roman de a armoniza dimensiunea de fond a exprimatului cu cea manifestă ține de axa coerenței – cu toate nuanțele incumbate. Nu mi se pare nimic mai frumos decât posibilitatea – evident, creativă – de a transforma existența brută în mii de variante voalate ale propriilor opțiuni de ființare, fără a renunța totuși la adevăr. Câtă vreme adevărul va găsi o cale să transpară în spirala fabulației și să se reprezinte ca sens, literatura va avea forță. Fata cea mică a Timpului deschide un pasaj către categorile magice ale cunoașterii, către înțelegerea, acceptarea și recrearea unei lumi aflate – cumva atemporalic – într-un impas universal, către regăsirea inocenței ca marcă a umanității, sugerându-ni-se, de fapt, că tandemul cunoaștere-înțelegere chiar poate fi o magie regeneratoare, in extenso, un drum către desăvârșire… Așadar, un demers profund, de contingență morală. Cele treisprezece capitole ale cărții realizează un excepțional kit epic, plin de culoare, de mister, de momente narative detonante, de tenebre – aparent insurmontabile – sau de o luminozitate amețitoare în toate fazele intensității sale.
Trama romanului este susținută, în linii mari, de personaje-tabu (avataruri ale puterii, ale cruzimii, ale cinismului discreționar, dar și ale iubirii, ale binelui năzuit ș.a.), de influente personaje oculte (mediatoarele omenirii cu lumile spectrale, spirituale etc.), precum și de altele – transdimensionale – încadrate, contrar apariției lor intermitente, în cea mai cutremurătoare paradigmă. Să nu mai vorbesc despre fermecătoarele entități fantastice sau despre ineditele paliere ale denominației – fie că sunt apelative, calificative, fie că desemnează obiecte, plante, păsări, fie că sunt patronime, onomastice sau toponimice. Și, dacă incipitul cărții (prologul) este un viguros start pentru „s-a putea, dar nu e sigur”, ceea ce îi urmează expandează progresiv – până la paroxistic – orizontul de așteptare, ajungându-se la un final pulverizator, înzestrat însă cu persistența revelației.
Cele trei părți ale tomului – intitulate Semne, Clironomica (un link pentru succesiune), Antonia – și Prologul sunt unite de un fir mătăsos, indestructibil, fabricat în eternitatea nemărginirii, dintr-un material necunoscut, căruia noi îi spunem Timp…
