„Cine v-a cruciat aici, domnule?” l-ar fi întrebat-o meșterul militar (aka războinicul creștin) pe împăratului bizantin Alexios I Comnenus, în toamna anului 1096, privind la câmpia împânzită cu leșurile unor oameni de rând, țărani sau meșteșugari, dar în niciun caz cavaleri sau oșteni de carieră, masacrați în doar câteva ceasuri de o oaste turcească. Majoritatea proveneau din Franța sau din scindatul Imperiu German, dar în acel moment se aflau la mii de kilometri de meleagurile lor natale. Mai precis, în Asia Mică, în apropierea cetății Niceea, care căzuse cu câțiva ani în urmă în mâinile turcilor selgiucizi. Ce-i mânase pe acești nefericiți atât de departe de satele și târgurile natale, ce-i smulsese din strânsoarea unui trai anevoios dar predictibil și îi azvârlise în iureșul pelerinajului armat, unde necunoscute te întâmpinau la tot pasul și unde șansele de supraviețuire erau mai mici ca producția de grâu într-un an secetos? Răspunsul necesită câteva tratate, dar voi încerca să-l simplific în cele ce urmează.

1. Promisiunea mântuirii

Epocile se succed, modele se schimbă, dar suma anxietăților rămâne constantă. După aproape o mie de ani de dominație culturală a creștinismului, marea anxietate în secolul al XI-lea nu era teama de moarte, pe care oamenii de atunci o receptau mult mai firesc și mai organic (și mult mai des, fără îndoială), ci frica de osândă veșnică. Biserica avea grijă să ațâțe aceste temeri constant și astfel să-și justifice ad-perpetuum rolul diriguitor în salvarea sufletelor enoriașilor care, la data Primei Cruciade, însemnau mai toată populația occidentului, cu câteva mici excepții în sudul Peninsulei Iberice, unde sălășluia în continuare un număr însemnat de musulmani, și a târgurilor și orașelor, de regulă, unde se aciuise de secole diaspora evreiască.

Pentru a-și spori șansele la mântuire, creștinul de rând era nevoit să-și ispășească păcatele (sau măcar o parte din ele) pe această lume, prin diferite acte de credință. Pelerinajul era cu siguranță unul dintre ele. Însă multe dintre aceste păcate erau de natură violentă, astfel că tensiunea dintre morala creștină – a nonviolenței și iubirii de aproape – și realitatea „din teren” – unde, ne arată statisticile, încăierările și omuciderile erau mai frecvente ca în cele mai rău-famate mahalale din oricare centru urban de astăzi – a generat noi explorări teologice în zona păcatului și a expierii.

Întâi a venit doctrina Purgatoriului, care și în ziua de astăzi rămâne specifică romano-catolicilor, și care își găsește originile în scrierile Sfântului Augustin. Însă nici el nu era foarte sigur de existența acestui loc, în care doar unii creștini aveau acces după moarte, pentru a ispăși păcate minore. Păcatele „de moarte” nu prea aveau trecere nici în Purgatoriu. Și chiar dacă ar fi avut, poate tot n-ar fi fost suficient pentru dobândirea mântuirii. În orice caz, șederea în Purgatoriu putea să țină până la Judecata de Apoi, iar chinurile îndurate întru ispășirea păcatelor nu aveau darul să mai aline din anxietățile populare privind viața de apoi.

Papii reformiști, începând cu Grigore al VII-lea și continuând pe toată perioada cruciadelor, au dezvoltat doctrina Purgatoriului. Însă inovația crucială pare să fi venit din partea papei Urban al II-lea, inițiatorul Primei Cruciade. În cadrul celebrei predici de la Clermont, din 1095, suveranul pontif promitea celor dornici de a înfrunta hoardele păgâne ce pustiiseră așezările creștine din Asia Mică absolvirea de pedepsele lumești. Atenție: de pedepse (deci penitență), nu de păcate în sine. Drumul spre Paradis era încă supus justiției divine, însă credinciosul nu mai avea nicio îndatorire lumească pentru ispășirea păcatelor. Curând, însă, clericii de rang inferior care au predicat și chiar au luat parte la cruciadă au exagerat promisiunea lui Urban, făgăduind pelerinilor care urmau să ajungă la Orașul Sfânt absolvirea de toate pedepsele temporale (nu doar lumești), însemnând și cele din Purgatoriu. Acestea au ajuns să poarte numele de „indulgențe plenare”. Astfel, pelerinul, fie el vlădică sau opincă, avea șanse mari să intre în Împărăția Cerurilor fără a mai fi nevoit să ispășească vreun păcat până la sfârșitul vieții.

2. Orașul Sfânt și hoardele păgâne

Aici ar trebui discutată importanța Ierusalimului în imaginarul colectiv medieval. După cum am precizat, scopul practic și imediat al primei cruciade era eliberarea teritoriului bizantin ocupat de turcii selgiucizi în ultimele decenii. Scânteia fusese aprinsă de Alexios I Comnenos, care solicitase cu un an în urmă sprijinul „barbarilor” din Vest. Nu era însă prima oară când se bizuia pe serviciile unor mercenari occidentali, nici primul împărat bizantin care făcea asta. Dar Ierusalimul nu figura câtuși de puțin în planurile lui Alexios. Orașul Sfânt căzuse în mâinile oștilor arabe cu mai bine de patru sute de ani în urmă și era, atunci ca și acum, epicentrul spiritual al celor trei mari religii: iudaică, creștină și musulmană. Acest lucru se zărește limpede în mai toate hărțile medievale ce reprezintă lumea, atât cât era cunoscută la acea dată, unde Ierusalimul ocupă loc central. Chiar și în Comedia lui Dante, Ierusalimul se află pe axul central ce unește Infernul de Purgatoriu și Paradis.

Pelerinajul la Ierusalim era o antrepriză extrem de primejdioasă și de costisitoare, însă asta nu împiedica mii de creștini din toate păturile sociale și colțurile Europei să pornească, an de an, în această călătorie spirituală al cărei ultim scop era izbăvirea. Dar în ultimii ani, de când triburile turcești se înstăpâniseră peste Califatul Abasid, rutele pelerinilor deveniseră aproape impracticabile: turcii își făcuseră un obicei din a prăda și ucide pe oricine se încumeta să ia drumul Ierusalimului. Nici grupurile mari de pelerini nu mai prezentau o siguranță.

Drept urmare, când Urban al II-lea a decis să dea curs invitației lui Alexios, a intuit foarte bine că eliberarea Asiei Mici de sub ocupație turcească nu prezenta nici pe departe un interes atât de mare ca eliberarea Orașului Sfânt. Decizia, întrutotul originală, de a îmbina o expediție militară cu un pelerinaj, adresând chemarea nu doar experților militari ai vremii (în speță nobilii, cavalerii și pedestrașii din suita lor), avea să dea naștere unui fenomen bizar și unic în istoria creștinătății: Cruciada Populară.

3. Intermezzo pentru demontarea câtorva preconcepții

Înainte de a continua scurta, dar tumultoasa poveste a ceea ce istoricii au numit „Cruciada Populară”, aș vrea să demontez rapid câteva preconcepții despre cruciade în general, majoritatea perpetuate până în ziua de astăzi de adepții anti-occidentalismului.

1. Nu au căpătat numele de „cruciadă” decât în secolul al XIII-lea, și atunci mai degrabă folosit pentru expedițiile militare din peninsula Iberică și Estul Europei, decât în Țara Sfântă. Termenul își are originile în latinescul cruce signatus, adică marcat cu o cruce cusută pe haine, însemnul pelerinului spre Țara Sfântă. Cruciada s-a numit pelerinaj sau expediție, iar cruciații, pelerini.
2. Nu a fost o aventură mânată de setea de avere și pământ a „fiilor dezmoșteniți” sau a altor nobili loviți financiar. Dimpotrivă, aceste pelerinaje armate au falimentat multe familii nobiliare, care au fost nevoite să-ți vândă proprietăți și bunuri (adesea Bisericii sau Coroanei) pentru a-și finanța expediția.
3. Nu au fost acte de barbarie îndreptate împotriva unei civilizații pașnice, net superioare, ci un răspuns întârziat al creștinătății la expansiunea militară sângeroasă a islamului din secolele al VII-lea și al VIII-lea, în urma căreia populațiile creștină și iudaică din Orientul Mijlociu și Africa de Nord au dobândit un statut inferior și au fost nevoite să-și plătească în aur sau natură neconvertirea la „dreapta credință”. Insist asupra acestui aspect, deoarece astăzi se pune atât de mult accentul pe identități (reale sau percepute) și pe jocul intersecțional al acestor identități, în care populația albă a vechiului continent e găsită mai mereu vinovată. În fapt, cercetările istorice demonstrează că în perioada Evului Mediu, cu siguranță la sfârșit de veac XI, majoritatea persoanelor se identificau mai înainte de toate cu religia lor: creștini vs. păgâni, iudei vs. goimi, musulmani vs. ghiauri. Premisa jocului identitar oferă, deci, o justificare morală credibilă acestor expediții pentru eliberarea Țării Sfinte și oprirea expansiunii musulmane, revigorate de apariția turcilor pe scena acestui conflict.

Acestea fiind spuse, cu greu pot fi găsite justificări pentru Cruciada Populară, altele decât de natură teologică, pe care le vom explora în continuare.

4. Petru Eremitul – viziuni utopice și persecutarea evreilor

Predicatorii au fost mereu venerați în cultura iudeo-creștină. Chiar și în ziua de astăzi mai întâlnim teleevangheliști care se bucură de o popularitate uriașă – și de donații pe măsură. În secolul XI însă, un pustnic atins pesemne de lumina divină era și profet, și „influencer”, și vedetă: de promisiunile lui se agățau masele de deznădăjduiți. Cuvintele lui aveau puterea să schimbe în chip radical viețile unor oameni simpli. Poveștile lui despre izbăvirea lumească și cerească vibrau până și în inimile celor mai îndărătnici creștini.

Un astfel de exemplar este și Petru din Amiens, zis Eremitul, cel care a strâns în juru-i circa patruzeci mii de mii de suflete dornice să elibereze Orașul Sfânt de „spurcăciunea musulmană”. Unele izvoare îl caracterizează drept un individ din care afară de urât, duhnind de la o poștă și călărind un măgar bătrân și la fel de urât ca el (cu timpul, măgarul a ajuns să fie venerat cu aceeași adorație). Că izvoarele exagerează sau nu, cert e că Petru avea o priză incredibilă la public, exercitând asupra oamenilor de rând și a nobililor deopotrivă o fascinație hipnotică.

Din nefericire pentru el și urmăritorii săi, Ierusalimul se afla la peste patru mii de kilometri distanță. Șansele să ajungă până acolo erau destul de mici. Mai mult, își spuneau mulți predicatori creștini, la ce bun să stârpești păgânul din Cetatea Sfântă, dacă în însăși inima Europei creștine, deicizii își duceau nestingheriți existența, prosperând în orașe și târguri. Aceștia erau, desigur, evreii, care după mai bine de o mie de ani purtau în continuare (în mentalul creștin) povara colectivă a uciderii lui Hristos. O țintă mult mai apropiată și mai accesibilă.

Câteva precizări despre antisemitismului European la anul 1095. În esență, acesta avea două componente, adesea suprapuse. După cum observă și Jean Delumeau în Frica în Occident, pe de o parte e ostilitatea resimțită de colectivitate față de o minoritatea întreprinzătoare, pesemne inasimilabilă și înregistrând succese economice inexplicabile. Pe de altă parte, e teama resimțită de cei care-l identificau pe evreu cu Răul absolut. Acest discurs avea să genereze o adevărată psihoză de „rasism religios” la nivelul Bisericii militante, însă după secolele XIII-XIV. În anul de grație 1095, antiiudaismul se manifesta mai degrabă la nivel popular (fiind contrat de cler și de coroană), însoțit adesea de povești despre pângărirea ostiei sau ucideri ritualice ale pruncilor creștini. Pe scurt, dacă musulmanii erau agenții lui Satan care asaltau cetatea creștină, evreii erau agenții lui Satan din interiorul cetății. Motivul pentru care aceștia trebuiau convertiți sau înlăturați cât mai repede are o importantă componentă utopică/milenaristă.

Printre nenumăratele povești despre Apocalips care circulau în perioada cu pricina, una făcea senzație în vest: cea a Ultimului Împărat. Originile acestui mit de mare circulație se găsesc în siajul cuceririlor musulmane din secolul VII. În Bizanț și mai apoi în Vest se propagă ideea unui împărat al zilelor de pe urmă, care va recuceri lumea în numele creștinătății înainte de cea de-a Doua Venire. Parte din „program” era și convertirea tuturor evreilor la „dreapta credință”. La capătul acestei misiuni colosale, împăratul ajunge la Ierusalim, depune coroana la picioarele Mântuitorului (simbolic, pe Golgota) și se retrage, istovit. Este momentul de cumpănă în care Antihristul își încearcă norocul. Împăratul este ucis, iar timp de trei ani și jumătate, lumea va tremura sub stăpânirea diabolică a lui Antihrist, dar la finalul acestei perioade, Hristos coboară din înaltul cerului, în sunet de trompete și instaurează un regat asemuit paradisului terestru ce va dăinui o mie de ani. În acest paradis terestru cu iz protocomunist, oamenii sunt eliberați de jugul muncii, al claselor, foametei și bolilor, și își trăiesc viața după bunul plac, într-o perpetuă grație divină. Mai târziu, naziștii aveau să închipuie un „Reich de O Mie de Ani”, inspirat direct de această legendă.

Combinația dintre antisemitismul endemic al fanaticilor care au pornit spre Ierusalim și aceste viziuni milenariste s-a dovedit catastrofală pentru evreii din Renania. Aceștia s-au văzut premergătorii Împăratului din Urmă, și au gândit să grăbească venirea acestuia prin „purificarea” cetății creștine din interior. Ațâțați de Petru, precum și de alți predicatori populari, cei patruzeci de mii de pelerini au luat cu asalt o serie de târguri și orașe, cele mai importante fiind Cologne și Mainz, forțându-i cu tortura pe evreii sălășluiți acolo să se convertească și ucigându-i pe cei îndărătnici. Mulți prelați creștini au încercat să-i ocrotească pe evrei, ascunzându-i în casele lor. Uneori au reușit, alteori pelerinii au dat de urma evreilor și i-au ucis. În anumite situații, evreii au preferat să comită suicid în masă decât să cadă în mâinile creștinilor. Nu o dată, comunitatea creștină a luat parte la persecuții. Acestea sunt, de altfel, primele persecuții antiiudaice atestate în istoriografia europeană. Aveau să constituie fundamentul unei tradiții îngrozitoare de o mie de ani.

Epilog: sfârșitul utopiei și intervenția experților

După ce a devastat regiunea Renană, din prea mult avânt religios, după ce a prădat regatul Ungariei și Imperiul Bizantin, din lipsă de provizii, și a suferit circa zece mii de pierderi în luptele cu soldații maghiari și imperiali, cruciada lui Petru Eremitul a ajuns la porțile Constantinopolului. Îngrozit de apariția acestei gloate de fanatici înarmați cu bâte, coase și mult zel, împăratul Alexios, care se aștepta la oșteni în toată firea, i-a sfătuit pe Petru și pe urmăritorii săi să aștepte contingentele de războinici adevărați care urmau să sosească în scurt timp la Constantinopol. Se pare că Petru și ai săi nu au mai avut răbdare, dornici să înfrunte inamicul păgân, astfel că Alexios i-a transportat numaidecât pe celălalt mal al Bosforului, aflat în acel moment sub stăpânire turcească. Acolo, cei treizeci de mii de pelerini au continuat să prade și să ucidă „păgâni” neînarmați fără să stea prea mult pe gânduri. Sfârșitul lor a venit însă iute, când sultanul de Rîm, Kilij Arslan, a strâns în grabă o oaste și a anihilat într-o după-amiază Cruciada Populară. Ulterior, Cruciada Baronilor, sau a „experților”, cum prefer eu s-o numesc, a izbutit să elibereze mai toate teritoriile din Asia Mică și de pe coasta estică a Mediteranei de sub stăpânirea musulmană și, într-un final, în iulie 1099, să cucerească Ierusalimul.

Indiferent de ce parte a spectrului politic sau religios ne aflăm azi, judecățile morale sunt în mare parte anacronice și, deci, neinteresante. Lecția Primei Cruciade constă, cred eu, în cele două modele pe care această spontană și bizară exaltare religioasă le-a generat: modelul hei-rupului popular, în care un grup de oameni prost coordonați, lipsiți de echipament și praxis războinic, au produs pagube peste tot unde au trecut, au ucis mii de nevinovați și au sfârșit prin a fi anihilați la prima înfruntare cu inamicul pe care juraseră să-l distrugă. Celălalt, modelul expediției atent gândite, planificate, finanțate și duse la îndeplinire de experți militari. Felul în care liderii expediției au comunicat și au luat decizii în cele mai potrivnice momente reprezintă un model demn și totodată greu de urmat până în ziua de astăzi.

Dar poate cel mai bizar și mai fascinant aspect al Cruciadei Populare este felul în care o poveste țesută pe scheletul tradițional al luptei dintre bine și rău, presărată cu viziuni utopice, apocaliptice, și cu promisiunea unui paradis terestru, a reușit să urnească din loc zeci de mii de oameni simpli și să-i ducă câteva mii de kilometri către răsărit, într-o vreme în care majoritatea oamenilor nu călătoreau dincolo de granițele satului și a terenurilor arabile din jur toată viața. În definitiv, Prima Cruciadă și cruciadele ulterioare sunt tot atâtea exemple pentru puterea uriașă a poveștii asupra imaginarului colectiv.

Dacă ți-a plăcut articolul, recomand pe acest subiect și:

https://galaxia42.ro/articole/eseuri/timpul-rearticulat-originile-medievale-ale-gandirii-apocaliptice-8659.html