Braumann

Așezat confortabil la biroul său din lemn de nuc, doctorul Braumann studia pergamentele vechi, acoperite cu linii și semne care pentru mulți păreau fără sens. El le înțelegea însă pe toate. Renunțase de mult la meseria lui de medic ca să-și poată dedica tot timpul studierii civilizației ebraice. De ani de zile învăța cu patimă tot ce-i cădea în mână despre istoria evreilor și vechiul lor grai încurcat. De când se convertise la cultul mozaic, rabinul Adam îl vizita mereu și îi devenise cel mai bun prieten, refuzând să plece urechea la cuvintele celor care criticau apropierea lui de nepotul unui celebru nazist.

Braumann nu știa de unde îi venea obsesia care îl făcuse să-și renege familia, să adopte religia, portul și tunsoarea evreilor ultrareligioși și nici nu pierdea timpul cu asemenea introspecții, pentru că avea mult de lucru. Aplecat deasupra unei bucăți de pergament, privea ușor încruntat, pe sub ochelarii rotunzi cu ramă metalică, analizând cu atenție fragmentul de text. Ochii lui de un albastru cenușiu, mereu iscoditori, umbriți de sprâncene blonde stufoase, descifrară imediat înscrisul vechi de mii de ani, iar buzele subțiri, uscate de viața ascetică pe care o ducea de ani de zile, rostiră triumfător numele legendarului Moise.

O durere ascuțită, ca de pumnal, îl păli în ceafă, iar pieptul osos, aproape scheletic, începu să i se zbată cu disperare, refuzând să mai primească aerul de care avea atâta nevoie. Pereții camerei se strânseră brusc în jurul lui, sufocându-l, iar Braumann se prăbuși de pe scaun într-un hău întunecat, de unde răsunau mii de glasuri necunoscute, care-i vorbeau într-un grai neînțeles. Își reveni după câteva clipe, când cineva îl trase cu putere din fântâna în care căzuse și îl strigă pe un nume nemaiauzit până atunci:

– Aminadab! Aminadab, ce-i cu tine?

Deschise ochii și, după ce scuipă toată apa înghițită în timpul leșinului, privi în jur. Totul îi era străin: mica fântână arteziană și curtea templului de granit, coloanele și pereții pictați cu hieroglife. Își privi chipul în apa limpede: el era — Braumann — dar cu trăsături mai aspre și îmbătrânite. Și rabinul părea schimbat. Și hainele acelea ciudate…

– Adam, ce se întâmplă? Unde suntem?

Bătrânul îl privi năuc, holbându-și la el ochii mari și negri ca smoala, apoi îi răspunse pe un ton răstit, mai curând furios decât îngrijorat pentru starea lui:

– Ești bolnav. Ți-am zis să ai grijă de tine și uite că iar ți s-a făcut rău! A câta oară ți se întâmplă asta? Acum nici nu mă recunoști? Sunt eu, Esrom!

Un junghi în inimă îl făcu să tresară și îi limpezi mintea ca printr-o vrajă. Își amintea totul.

– Da, tu… De ce m-ai chemat aici?

– Ai avut mare noroc! Dacă mai întârziam puțin, mureai înecat…

– Să lăsăm asta… Spune-mi de ce m-ai chemat. Ce vrei de la mine?

– Știi bine ce vreau, ce te rog… Ești fratele meu, am împărtășit mereu aceleași gânduri și…

– Mai puțin acum. Îmi ceri să nu-l trădez pe Moise, așa-i? Să vă păstrez secretul, chiar dacă asta înseamnă să-l trădez pe faraon.

Strângând furios din pumni, porni spre ieșirea din templu.

– Așteaptă! alergă Esrom după el. Ești la fel ca noi, ești evreu și un simplu sclav. N-ai decât să rămâi așa dacă vrei, dar te rog să nu-ți trădezi neamul. Lasă-l pe Moise să ne salveze din robie și să ne conducă spre țara care ne-a fost făgăduită de Iahve!

– Eu nu trădez pe nimeni! se indignă Aminadab. Egiptul este țara mea, deci trădătorul ești tu!

Ieșiră împreună din templu, pășind grăbiți pe aleea străjuită de sfincșii cu capete de berbec. Soarele scăpăta spre asfințit, luminând în ocru pereții de granit ai complexului păgân în care pășeau cu silă de fiecare dată când erau nevoiți să se întâlnească pe ascuns. Aminadab se tot frământa în sinea lui, întrebându-se ce să facă. Dacă pleca alături de Moise scăpa de sclavie, dar cine știe cât timp rătăcea prin deșert… Mai exista însă o soluție, o posibilă salvare din mizeria în care trăia, iar această șansă i se contura tot mai clar în minte, pe măsură ce astrul zilei dispărea treptat, înghițit de apele lacome ale Nilului. Se opriră pe malul fluviului.

– Dacă nu te răzgândești, o să-l avertizez pe Moise. El este singura noastră șansă, îi zise hotărât Esrom, căutând să-și ascundă dezamăgirea din privire.

Aminadab se încruntă ușor, apoi zâmbi scurt, răutăcios și se întoarse spre el cu o privire tăioasă, spunându-i răspicat:

– Și pentru mine e singura șansă. Îmi pare rău…

Esrom dădu să-i răspundă, dar înțepeni în loc. Se prăbuși gemând la picioarele fratelui său, cu pumnalul înfipt în inimă. Aminadab rămase un timp pe gânduri, apoi îngenunche și, smulgând cuțitul din pieptul nemișcat al bătrânului, îi reteză mâinile de la încheieturi, așa cum făceau egiptenii cu dușmanii țării. Apoi împinse cu piciorul trupul plin de sânge în apele fluviului, urmărindu-l cum pierea în adâncuri. Ameți și închise ochii, iar când îi redeschise, din undele tulburi cadavrul mutilat părea să-l privească mustrător.

– Rabi! exclamă îngrozit, privindu-și mâinile însângerate.

Mortul se afunda încet în mâlul fluviului, certându-l cu glas neîndurător, însă fără a-și mișca buzele:

– Ce-ai făcut? Ce-i cu tine?

Cerul de pe care pierise soarele se făcu deodată negru și începu să se rotească asemeni unui vârtej uriaș, pe cale să-l înghită.

– Ce-i cu tine, Heinrich?

Braumann tresări și-l privi uluit pe prietenul său, Adam. După ce își veni în fire, se lumină la față ca înaintea unei minuni. Era noapte, iar el se afla chiar lângă ușa apartamentului, deși nu-și amintea cum și când ajunsese acolo.

– Rabi, șopti emoționat și-i atinse chipul palid, plin de riduri. Rabi, trăiești!

– Ce vorbă-i asta? Ai visat… ai visat urât și-ai umblat în somn…

Adam îl duse în dormitor, îl ajută să se întindă pe patul îngust, cu tăblie neagră, roasă de vreme, îl înveli cu grijă și dădu să-i pună comprese reci pe frunte. Braumann îl opri însă agitat, prinzându-i mâna și strângându-i-o ca într-o menghină.

– Nu a fost vis, Rabi, a fost altceva! spuse cu ochii sclipindu-i de înflăcărare. Eram în Egipt, pe vremea lui Moise. Pergamentele pe care mi le-ai dat… e ceva ciudat cu ele.

– Ce să fie ciudat? Sunt doar învățăturile noastre.

– Îmi vorbeai în ebraică, iar eu înțelegeam totul fără efort, era limba mea. Ca și când exista un alt Heinrich Braumann, în alt timp, cu altă înfățișare și alt nume, care făcea lucruri pe care eu nu le-aș face vreodată. Te-am omorât și ți-am aruncat trupul în Nil. Dar nu erai chiar tu, era cineva care semăna cu tine.

– Termină cu prostiile! Ți-e rău, nu simți că ai febră? O să rămân cu tine până îți revii.

După câteva ore de somn fără vise, Braumann se trezi odihnit și binedispus. Bătrânul rabin îl veghease îngrijorat toată noaptea, așezat pe un fotoliu de lângă pat, dar în cele din urmă îl ajunsese oboseala, așa că moțăia cu picioarele ridicate pe un mic taburet din piele neagră. Cum picotea așa cu capul în piept, nasul lui coroiat parcă îi ajungea până la gură, iar buzele groase îi tremurau din când în când într-o tentativă de sforăit, care suna mai degrabă ca un scurt șuierat. Brauman zâmbi, privind cu blândețe chipul lui palid, brăzdat de riduri, care părea să nu fi văzut vreodată lumina soarelui. Figura aceea stranie, cadaverică, îi devenise tare dragă. Mișcându-se cu grijă ca să nu-l trezească, se dădu jos din pat și porni spre bucătărie: avea mare nevoie de o cafea.

– Unde te duci? tresări Adam din somn și se duse repede în urma lui.

O ușoară amețeală îl cuprinse atunci pe Braumann. Ca să-și revină, trase adânc aer în piept și se sprijini cu mâna de peretele bucătăriei. Degetele îi trecură însă prin zidărie și bucăți mari de tencuială rămaseră lipite de ele, ca o vată de zahăr. Speriat, închise pentru o clipă ochii, lăsându-se învăluit de întuneric și de o liniște desăvârșită, prin care răzbătea doar din când în când cântecul păsărilor. Păsări? Acolo, în modestul lui apartament? Parfumul intens al lotușilor, care venea de pretutindeni, îl trezi la realitate, amintindu-i unde se afla și cine era de fapt.

– Unde te duci, iubitule?

Ar fi recunoscut oriunde și oricând glasul acela suav, dar totodată profund, care-i răscolea simțurile cu promisiunea celor mai îndrăznețe plăceri trupești. Întâlni privirea ei sfredelitoare, care-l măsura din cap până-n picioare, făcându-l să se simtă jenat de vârsta ce-și lăsase urmele pe corpul său, dar nu și în mădulare. Era încă bărbat în putere, iar Noferte îl ajuta să-și amintească asta noapte de noapte, de când îi devenise slujitoare. Noua funcție primită la curtea faraonului, după dezvăluirea adevăratelor intenții ale lui Moise, îi adusese lui Aminadab multe privilegii. Oricând dorea, se putea bucura de mâncăruri și băuturi alese — friptură de gâscă, vin de cea mai bună calitate și prăjituri îmbibate în miere — dar și de nurii frumoasei fete cu privire languroasă, șolduri late și sâni ca perele coapte.

Noferte îl sărută cu patimă, chemându-l spre patul cu baldachin aurit, dar el ezită. Oricât de mult și-ar fi dorit să se delecteze din nou cu atingerile ei pricepute, să-i simtă pielea fină, lucind de uleiuri parfumate și carnea fermă, în care degetele lui lacome se înfigeau aproape dureros înainte de clipa care-l făcea să uite de sine, avea treburi mult mai importante. Fata o să-l aștepte tot acolo, pe patul acoperit cu așternuturi înmiresmate, purtând doar colierul lat din lapislazuri care-i ajungea până la jumătatea pieptului gol și șerpii din aur care i se încolăceau de la cot până la umeri pe brațele delicate.

La un semn, două sclave îi aduseră oglinda, ca să-și verifice ținuta. Capul și barba îi erau complet rase și purta o perucă neagră, cu șuvițe împletite după moda egipteană. Devenise un adevărat egiptean, așa cum visase dintotdeauna. Își aranjă cu atenție șorțul alb care-i acoperea șoldurile și pieptarul de aramă, sculptat cu chipuri de zei și zeițe care aveau să-l protejeze în luptă. Zâmbi cu dispreț gândindu-se la acele superstiții penibile: nu avea nevoie de ajutor divin sau de noroc, era suficient să-și arate curajul și inteligența ca să învingă, să împlinească misiunea încredințată de faraon și să-i prindă pe evreii fugari, în frunte cu Moise. Din grădina palatului, de unde se auzise până atunci doar cântecul deznădăjduit al păsărilor închise în colivie, răsunară urale asurzitoare, pline de entuziasm:

– Amenemhat! Trăiască Amenemhat!

– Îi auzi? rânji Aminadab, aruncând o privire trufașă spre patul în care ședea lasciv Noferte. Mă strigă pe numele meu egiptean!

Ieșind pe terasă, văzu adunați în curte mii de soldați înarmați, care îl întâmpinară cu strigăte de bucurie, ca pe un adevărat erou. Îi salută ceremonios, apoi se întoarse grăbit să-și pună coiful de luptă, centura cu amulete și stiletul cu mâner de aur. Totul era pregătit.

– Să ai grijă, dragul meu! oftă neliniștită Noferte. Să stai mereu lângă Orsanoma, e datoria lui să te apere cu prețul vieții. Și nu te apropia de apă: preotesele spun că vei muri înecat.

– Mda, știu…, zâmbi el sfidător. Nu-ți face griji, nu va fi nevoie să intru în mare, evreii nu vor ajunge până acolo, îi voi prinde în deșert.

Ajuns în curtea palatului, unde îl aștepta oastea pe care avea să o conducă spre victorie, simți cum inima îi bătea atât de tare că numai ovațiile soldaților îi puteau acoperi zgomotul. Când îi văzu pe toți îngenunchind în fața lui, chiar și pe marii preoți ai lui Amon, putred de bogați, dar cu sufletul sărăcit și uscat ca o smochină din cauza lăcomiei, înțelese că obținuse mai mult decât ar fi îndrăznit vreodată să viseze. Pentru asta îi luase viața fratelui său, Esrom, dar nimic important nu se putea câștiga fără sacrificii, își spuse el urcând în carul de luptă alături de șeful gărzii regale, voinicul nubian Orsanoma, care avea onoarea de a ține scutul și hățurile.

Aminadab privea înainte, la drumul ce se pierdea treptat printre dunele de nisip, pătrunzând în deșert, unde roțile carelor de luptă abia se mai învârteau, iar soldații cu greu puteau străbate dâmburile nesfârșite. Pustiul îl ardea ca un cuptor cu foc mocnit, soarele îi încingea coiful, pieptarul îl strângea și atârna greu, iar picioarele îi amorțiseră de la poziția incomodă în care era nevoit să stea pentru a nu-și pierde echilibrul. Extenuat, asudat și aproape sufocat sub razele nemilosului zeu Amon, care ar fi trebuit să-l ajute în luptă, nu să-l chinuie, Aminadab se pregătea să ceară un scurt popas pentru odihnă, când Orsanoma trase brusc de hățuri și opri carul chiar pe culmea unui deal.

– Ce este?

– I-am ajuns, stăpâne! arătă satisfăcut nubianul spre Marea Orientului, care se întindea în valea dinaintea lor și pe malul căreia zăceau obosiți și înfometați evreii.

Oștirea egipteană rămase în spatele carului, fremătând de nerăbdare. La un semn, din mii de piepturi răsună un chiot de bucurie ca după victorie, iar fugarii, auzindu-l, începură să alerge îngroziți care încotro. Vântul uscat al deșertului aduse dinspre plajă țipetele disperate ale femeilor, plânsetele copiilor și sudălmile furioase ale bărbaților. Orsanoma râdea cu poftă, iar Aminadab zâmbea disprețuitor, privind cu desfătare haosul produs de apariția soldaților săi.

Bătălia părea deja câștigată, când de pe mal se auzi deodată un îndemn plin de curaj, o rugă, iar o siluetă greu de deslușit ridică brațele spre cer. În clipa următoare, toți evreii se năpustiră spre valurile înspumate ale mării. Aminadab înlemni. Nu știa ce să facă. Ar fi vrut să fugă după ei, dar avea în spate ditamai armata și soldații l-ar fi considerat cu siguranță nebun dacă ar fi făcut așa ceva.

– Vor să moară! Se îneacă în mare ca să scape de noi! scrâșni furios printre dinți.

Ce văzu în continuare i să păru la început desprins dintr-un coșmar, apoi dintr-un vis prea frumos ca să fie real, pe măsură ce pricepea totul. Nu crezuse niciodată în zei, dar avea dovada ajutorului divin chiar înaintea ochilor săi: ca spintecată de o sabie invizibilă, marea se despărțise în două, formând de-o parte și de alta stăvilare de apă înalte, ce lăsau între ele un culoar de uscat prin care alergau speriați evreii.

– Zeii nu le îngăduie să moară, zeii vor să-i prindem pe toți și să-i readucem în sclavie! strigă exaltat Aminadab, iar ochii lui mari, perfect conturați cu creion de cărbune, luciră plini de cruzime. Pornește la atac! îi porunci apoi lui Orsanoma.

– Nu, stăpâne, te înșeli! Zeii sunt de partea lor. Nu trebuie să atacăm, răspunse înfricoșat nubianul care nu-și putea desprinde privirea de grozăvia din fața lui.

Turbat de furie, Aminadab scoase de la brâu cuțitul cu mâner de aur primit de la faraon:

 — Eu mă înșel, târâtură? Pornește imediat la atac sau te arunc de viu sub copitele cailor!

Neavând de ales, șeful gărzii regale pocni din bici, iar carul decorat cu incrustații de sidef și fildeș porni în goană spre mare, urmat de restul oștirii.

– Înainte! La luptă pentru Amenemhat!

Coborâră dealul în galop, dar, pe măsură ce se apropiau de apă, caii soldaților deveneau tot mai agitați și nu-i mai ascultau. Mulți pieriră zdrobiți sub copitele lor, iar groaza și haosul puseră stăpânire pe oastea faraonului. Doar armăsarii struniți bine de Orsanoma goneau încă spre largul mării, pe urmele fugarilor care se pierdeau în depărtare. Din urmă, veneau în pas alergător pedestrașii.

– Să ne întoarcem, stăpâne, până nu-i prea târziu! imploră nubianul.

– Taci și mână înainte!

Carul lor se apropia tot mai mult de fugarii rămași mai în urmă. Aminadab râdea. Brusc însă, râsul îi pieri. Auzi din spate strigătele disperate ale oștenilor săi, iar când își întoarse privirea încremeni. Zăgazurile de apă se prăbușiseră, iar valurile uriașe năvăleau spre ei, acoperind drumul de întoarcere către malul egiptean.

– Înainte, înainte! urlă spre Orsanoma.

Caii nu mai ascultau însă niciun ordin. Se ridicară pe picioarele din spate, răsturnând carul, iar Aminadab căzu. Neputincios, privea cum apele alergau spre el să-l înghită, spulberând oastea egipteană. Soldații se învălmășeau în direcția lui, căutând să se salveze, călcându-se în picioare. În ultima clipă, Orsanoma îl trase în spatele carului răsturnat, ferindu-l din calea mulțimii înnebunite, apoi îi spuse ceva, dar el nu-l mai putea înțelege. Urletele ostașilor, nechezatul cailor și rugăciunile de mulțumire ale prigoniților ajunși pe malul celălalt i se amestecau în minte. Închise ochii pentru o clipă și o izbitură cumplită îi amorți tot trupul. Carul se zgâlțâi.

Valurile furioase îl aruncau violent în toate direcțiile, dar nu mai simțea nici durere, nici teamă. Văzu brațul gros și negru al lui Orsanoma încercând să-l tragă spre suprafață, dar trupul nu i se urnea din loc. Clipi din nou și văzu cum mâna aceea puternică se transformă într-una palidă și firavă, osoasă ca de schelet. „Adam”, gândi el zâmbind. Plămânii îi erau plini de apă și se întreba de ce, înaintea morții, în loc să vadă chipuri cunoscute vedea numai brațe. Cine încerca de fapt să-l salveze? „Orsanoma și Adam”, își zise amuzat. „E ca într-un joc de copii: unul singur poate juca pe rând roluri diferite”. Auzindu-și gândurile, se cutremură. „Cine sunt oamenii ăștia și ce legătură am eu cu ei?”

Îl împresură întunericul. Nu simțea, nu vedea și nu mai auzea nimic. I se părea doar că se prăbușea rotindu-se în gol, la început încet, apoi tot mai repede, amețitor. Se întrebă dacă se va opri vreodată din cădere, iar în clipa următoare realiză că se afla pe un pat. Tresări, deschise speriat ochii și privi în jur. Paturile suprapuse, înghesuite, cu așternuturi rupte și murdare, oamenii înfometați și sleiți de puteri — totul îi era cunoscut.

– Levi, slavă Celui Atotputernic! șopti un bărbat, punându-i mâna pe fruntea scăldată în sudori reci. Credeam că te pierdem. Ai făcut febră mare și delirai, nu mai erai pe lumea asta. Trei zile ai zăcut inconștient. Norocul tău că s-a zbătut bietul Adam să primești medicamente bune…

Cu greu reuși să se ridice într-un cot, gemând și tușind, apoi își înveli bine picioarele cu o zdreanță de pătură roasă. Era frig în lagărul de la Dachau. Chiar și acolo, la infirmerie, deținuții simțeau cum aerul rece și umed le măcina fără milă oasele.

– Adam?

– Da, nu-l mai ții minte? Bătrânul care se tot plânge că din rabin a ajuns șef de baracă în lagăr. Dacă nu erau el și comandantul Mahler, nu știu câți dintre noi mai trăiam acum…

– Sigur că-mi aduc aminte de el, chiar l-am visat…, se înveseli Levi, apoi căzu pe gânduri. Ce straniu a fost visul ăsta: se făcea că eram urmașul unui nazist bogat și locuiam în Viena. Și acest om — acest alt eu — visa la rândul lui că trăia pe vremea lui Moise, în Egipt și că era evreu.

Bărbatul de lângă el, pe care nu-și aducea aminte să-l mai fi întâlnit vreodată, dar care părea foarte amabil și preocupat de sănătatea lui, îi întinse o cană cu apă și îi zâmbi amuzat, pregătindu-se să spună ceva. Chiar atunci, ușa salonului se deschise și intră Adam, urmat de doi gardieni și un ofițer nazist. Lumina slabă a becurilor din tavan îi dezvăluia chipul palid, cu trăsături dure, masculine, părul blond ușor încărunțit și ochii de un albastru cenușiu, sticlos, încadrați de sprâncene groase. Privindu-l cu atenție, Levi simți că-și pierde mințile. Scăpă cana din mână și începu să murmure cu glasul sugrumat de groază, repetând obsesiv:

– El…, el…

– Liniște și disciplină! strigă Adam încruntat.

Ofițerul se plimbă câteva clipe cu mâinile la spate printre paturile bolnavilor, apoi se opri în mijlocul încăperii, bătu militărește din călcâie și începu scurtul anunț cu voce seacă, tăioasă, plină de dispreț sub cuvintele aparent politicoase:

– Bună ziua, domnilor! Din motive obiective care nu vă primesc, Herr Sturmbannführer Ludwig Mahler a fost eliberat din funcția de comandant al acestui lagăr de muncă. Prin urmare, începând de astăzi, eu îl voi înlocui. Am onoarea să mă prezint dumneavoastră: sunt Sturmbannführer Heinrich Braumann și voi avea grijă ca, de îndată ce veți fi din nou în putere și veți părăsi spitalul, să munciți de două ori mai mult, pentru că munca…

Levi nu mai pricepu restul cuvintelor. Vedea numai buzele subțiri ale ofițerului mișcându-se din ce în ce mai amenințător în timp ce rosteau niște cuvinte aspre, într-o limbă pe care nu o mai înțelegea.