Acasă

Așa mi te amintesc: la birou cu ochelarii pe nas, părul căzut pe frunte și ochii ba ațintiți într-o carte, ba aruncați în depărtare. Din camera de alături cineva te strigă. Mama ori bunica. Puteam să văd, chiar prin peretele gros, cum oftezi și lași volumul deoparte să ni te alături în realitatea niciodată mai bună decât toate lumile din care abia ai sosit, ca un drumeț, un nomad. Obosit, însă cu un zâmbet abia mijit în colțul ochilor.

Viața e o călătorie, spuneai.

Privirea îți devenea atunci o fereastră prin care vedeam toate lumile deodată, calea.

Casa era pentru noi, acasă. Pentru tine era doar o haltă unde îți luai mesele și făceai bagaje imaginare. Celorlalți le părea ciudat că poți fi aici și acolo, în același timp. Acasă era doar un cuvânt, o pernă pe care să îți așezi uneori neastâmpărul.

Tata este un drumeț printre pagini aș fi spus de m-ar fi întrebat cineva. Nimeni nu o făcea, așa că vorbele nu veneau. Cuvintele, mi-am spus, se nasc doar când apare nevoia lor. Nu știu dacă erau aici înainte de a le fi rostit.

Când te-ai îmbolnăvit n-am știut ce se întâmplă, însă, frica a devenit un alt membru al familiei. Vorbe șoptite, pe după pereți:

Să nu audă copilul!

De parcă el n-ar fi înzestrat cu alte simțuri care îi îngăduie să afle că lumea este pe cale să se transforme.

Ai devenit tot mai tăcut. Ușa se deschidea tot mai rar. N-am îndrăznit să tulbur pacea aceasta. Îmi ținea loc de siguranță. Când starea ta a devenit evidentă, v-ați gândit să-mi spuneți ce se întâmplă. Am înțeles că este cu adevărat grav. Încredințezi unui copil astfel de vești doar dacă sunt mai serioase decât își poate imagina. Erau. Încet, puterile au prins a te lăsa. Când nu te-ai mai putut ridica din pat mama și bunica au început să-și ferească privirea. Nu voiau să citesc în ea adevărul de nerostit.

Ce e un tată pentru un fiu?

Ce e un fiu pentru un tată? m-am întrebat.

Ți-aș fi pus întrebarea însă nu am îndrăznit. Am făcut singurul lucru posibil. Îți aduceam volumele pe care le doreai. Îmi luam și eu unul din care citeam așezat pe fotoliul aflat lângă pat. Aici ședeau mama și bunica când te ajutau să mănânci, să bei sau îți povesteau întâmplări care pe tine nu te mai interesau. Tu însă erai politicos, întotdeauna politicos cu cei din jur.

Eu știam mai bine. Deja, te pregăteai pentru cea mai mare dintre călătorii. Cunoșteam privirea ta. Așa te uitai atunci când terminai o carte. Ochii îți erau plini de neliniștea că nu o știi pe următoarea. Când o găseai pe cea potrivită, care venea ca răspunzând unei chemări, te luminai deodată. Drumul e din nou limpede. Viața, doar o aventură.

Spre sfârșit mă rugai să-ți citesc. Poveștile te purtau, chiar bolnav. O muzică ce îți oferea alinare. Eu încercam să le rostesc tot mai curgător. Pe măsură ce boala înainta, felul în care citeam s-a schimbat. Vorbele erau mai puțin pentru tine, mai mult pentru mine. A fost cadoul tău de rămas bun.

Mă îndoiesc că îți mai trebuia ceva din ce-ți puteam da, așa cum, cu adevărat, nu avuseseși nevoie de nimic nici înainte. Ți-ar fi folosit doar liniștea în care să-ți depeni propria poveste. Albit la tâmple și eu, am înțeles că: oricât am citi, am asculta muzică, am călători și oricâte obiecte plăcute am poseda, contează doar ce ne rămâne din toate. Povestea pe care putem să ne-o mai spunem la sfârșit.

Oare istorisirea acesta, singura, cea esențială, ne arată și în ce loc ne-am aflat cât timp eram pe drum?

Cărțile pe care le-ai ales să-ți acompanieze sfârșitul nu le-am uitat. De atunci am citit multe, am și scris câteva. Când sunt trist sau vreau să mă simt aproape de tine le recitesc. Asta mi-ai dăruit, locul ce fusese acasă pentru tine.

Sunt oameni, îmi spun, care se simt bine printre ai lor. Alții, orice ar face, nu sunt niciunde de-ai locului, nomazi în inimă și minte. Acasă nu este doar un loc, ci și o stare ca aceea care te încearcă, uneori, când te întorci printre cele familiare. Eu și tu am avut mereu doar starea de acasă. Locul nu a fost important. Norocoși sunt cei care găsesc locul, starea și oamenii lângă care să se simtă astfel, însă, mă întreb: cum te-ai putea întoarce dacă nu ai plecat niciodată?