Traseuri şi multe peisaje

Cum stăteam noi aşa relaxaţi, la o chiuvetă plină şi un tv lejer, fără papuci de casă în carouri, neuronii încep să ni se inerveze. Destul de supărător, adică mai supărător decât viziunea cu teancul de farfurii pe care le clasam în colecţia din scurgător după mărime.

Dau să mă concentrez la ceva încă pascal, pastoral şi… pauşal, ceva de gândit superficial dar nu uşuratic duminica seara pe la 7. Dar nu.  Mă activez forţat-fonetic la expresia „urme de picioare de om…” şi, de aici încolo, nu mai avem scăpare. Amândoi suntem sensibilizaţi progresiv să auzim doar ororile la care au ajuns cei care stau călare pe nervii noştri, deşi ar trebui să fie încuiaţi în căsuţa televizorului până îşi fac lecţiile de limbă română şi ar jura, la TV,  că la fiecare abatere gramaticală, ar pune o hârtie de 10 lei în puşculiţa pentru meditaţii la română.

Zic „hai că e sărbătoare, nu are rost să număr greşeli de exprimare” (de aceea aceasta este, deocamdată, o scriere mică… sper să fie printre primele, singurele şi rarele mele intervenţii…). Şi totuşi, părăsesc, cu regret bidonul de Fairy active foam, ca să iau carioca roz.

Ştirile Protv prezintă românii, cum petrec ei în Poiana Braşov. Ei fac traseuri şi acolo, după cum spune o fată de a şasea, sunt multe peisaje. Caii superbi şi… toate face, fac, se corectează unul, sărbătorile pascale minunate... care o fi legătura călăritului… cu Paştele?

Apoi vine pe sticlă primarul Ciocan (sic!) din Ciocăneşti să ne spună că el nu dă autorizaţii dacă săteanul ciocăneştean nu pune modele tradiţionale pe faţa casei, că aşa vin turiştii să bea şi să mănânce bine sarmale şi pască… Nu ne enervăm, căci apare o fiinţă formată chinuit doar din tocuri şi păr care ne spune că „Se anunţă tot mai rău”. Las iar cratiţa de la spanac iute în chiuvetă şi ciulesc urechea şi ochiul sticlos. „Vine un aer mai rece mâine prin est…”, Uf, foarte bine că am scăpat, credeam că mai vine o vacanţă de sărbători… dar nu. Altă voce inteligent-sibilinică transmite sacadat „Oamenii au luat lungul drum în piept către case.” Doamne, zic, o fi vreun balaur, ceva, a ieşit la vânat de fete proaste. Dar nu mai am timp să respir, Silviu e deja în altă cameră, căci reporterul chel pare că transmite din câmpul de operaţiuni din Kandahar. „Ei se gândesc cu compasiune la cei care au luat lungul drum în piept către casă”. Aceasta e varianta completă. Ahhh, tu, vesele Alecsandri, cum stai tu treaz în mintea reporterilor, dragă. Deci oamenii aşteaptă în coloană la Predeal, aşa se traduce. Deşi rana din pulpă nu îi lasă, ştii tu, decât să stea cuminţi, cu pieptul unul după altul şi să măsoare drumul. Daaa, e lung şi îl luăm în (la) piept, frate.

În sfîrşit, la vama Nădlac (cu accent greşit pe ă), în altă coadă, nu se găseşte piept. Bărbaţii falnici stau în scaunele din faţă şi ridică feţe fericite înspre reporter:

– Aţi luat?

– Dăă.

– Ce?

– Murături, hehe.

– Şi?

– Ouăăăă, he he.

– Bine, pa, am transmis de la Vama Nădlac.

Schimbăm canalul, cu speranţa firavă că scurgerea apei în cuvă mă va linişti existenţial şi voi avea pregătirea psihică adecvată pentru o seară de final pascal. Dar nu. Înainte să ies în balcon – să sar? să nu sar? OOOH –, se aude de pe alt canal „Sunt locuri unde nici urmă de picior de om nu ajunge decât rar, aici, în satul Ciocăneşti din Bucovina…”

Ne-au răpus, zic, aşa că mă gândesc cu compasiune să iau lungul drum în piept şi să îmi fac nişte traseuri către pat. Acolo unde nici o urmă de picior superb de cai şi nici un om de la televizor nu o să îmi ceară autorizaţie ca să apară pe sticlă. Aş da numai rezoluţii de NU.

…Căci toate face din sărbători ceva frumos…

Paşte cu lumină!