de Rodica Bretin

„Nimic nu e cu adevărat pierdut atâta vreme cât încă ni-l amintim.“

Lucy Maud Montgomery

 

Tata venea de la serviciu mereu la aceeaşi oră, iar eu şi mama îl aşteptam ca să mâncăm împreună. Era în vara când nu începusem încă grădiniţa germană şi bunica locuia pe atunci cu  noi, aşa că eram patru la masă. Mâncam în bucătărie, o încăpere care fusese iniţial o cameră atât de mare încât, după ce o împărţisem, rupând din ea un hol, baia şi cămara, noua bucătărie rămăsese destul de încăpătoare încât să servească şi drept sufragerie.

Ai mei nu erau nici bogaţi, nici săraci. Aveam ce ne trebuie şi nimic în plus, la fel ca atâtea alte familii din Braşovul vechi. „Fiecare după puteri, fiecăruia după necesităţi“, suna îndemnul comunist al anilor ’60. Adică fiecare trebuia să muncească pe rupte, cât îl ţineau puterile, primind în schimb cât credea partidul că i se cuvine. Nimeni nu o ducea cu adevărat bine pe atunci, dar nici nu se murea de foame şi toţi se prefăceau mulţumiţi, iar unii chiar erau.

Bunica nu uitase de nesiguranţa şi lipsurile din timpul războaielor – le prinsese pe amândouă, iar în primul, Marele Război cum îl numeau cei care îl trăiseră, fusese o vreme soră de caritate la un spital militar din Bucureşti unde erau aduşi răniţii de pe front. Al Doilea Război ce răsturnase cu susul în jos o lume se terminase cu cincisprezece ani înainte să mă nasc, ceea ce mie mi se părea tare demult, dar pentru părinţii mei parcă fusese abia ieri. Îşi aminteau bine prin ce trecuseră, ca de un coşmar pe care lumina zorilor nu-l poate scutura de pe pleoape.

Mama avea douăzeci de ani când căzuse bomba de la Hiroşima – aducând o pace plătită scump de nişte oraşe din îndepărtata Japonie – şi nu uitase spaima de bombardamente, cozile la ulei şi zahăr, nici pâinea pe cartelă. Chiar şi acum, după decenii de pace şi relativă îndestulare – când românii trăiau mai bine ca în timpul războiului, dar mult mai prost decât vecinii noştri din vest – mama îşi păstrase obiceiurile născute din austeritate. La noi, pâinea veche nu era aruncată, ci pusă la uscat pe unul din rafturile cămării. Când ajungea potrivită pentru măcinat, bunica punea bucăţile într-un ştergar şi le lovea cu ciocanul, mărunţindu-le. Venea rândul râşniţei învârtite cu mâna până când sertăraşul se umplea cu un pesmet fin, auriu. Bunica mă lăsa şi pe mine să mânuiesc mânerul de bronz, câteva rotiri apoi mă plictiseam şi fugeam la joacă. Dar aveam totuşi un rol în fabricarea artizanală a pesmetului: după masa de prânz mama îmi dădea feliile de pâine rămase ca să le duc în cămară. Mergeam cu ele în braţe, abia stăpânindu-mă să nu alerg, de parcă întârziasem la o întâlnire. Şi chiar aşa era.

Cămara noastră era cât o cameră – pe vremea aceea toate îmi păreau mari, pivniţa, podul şi magazia din curte, în ochii mei ca un hangar – şi avea o fereastră dublă ce se deschidea în afară, nu doar un gemuleţ de aerisire. Fereastra dădea spre acoperişul-terasă al magaziei, dincolo de care se vedeau celelalte acoperişuri, ale caselor din jur, înalte şi ţuguiate, întinzându-se până departe ca nişte coline roşii din care se ridica o pădure de hornuri. Un întreg tărâm vălurit ce acoperea Braşovul, o lume peste lume. Ziua, pe crenelurile oraşului nu erau decât giruete şi porumbei, dar venirea serii îndesea umbrele şi jungla de cărămidă şi ţiglă devenea tot mai misterioasă.

În fiecare zi, la cinci după-amiază, de acolo venea Pisica. Se ivea de după creasta unui acoperiş, se oprea o clipă pe culmea abruptă, ca să privească în jur, ca un matelot din vârful catargului, apoi cobora spre curtea noastră.

Dacă acoperişurile din jur erau munţi, dealuri şi coline, cel al magaziei unde îşi ţinea tata motocicleta părea un şes. Era drept, acoperit cu ţigle mari, dreptunghiulare, nu dintre cele mărunte, ca nişte solzi de peşte, iar între marginile lor se iveau petice de muşchi. Semăna cu o pajişte mai ciudată, crescută chiar sub fereastra cămării, şi tare îmi plăcea să o privesc. Veşnica umezeală din „oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână“  hrănea peticele verzi care se tot întindeau, încât magazia căpătase o pălărie în pătrăţele, cu verde şi cărămiziu. De câte ori nu mi-am închipuit cum ar fi fost să mă urc acolo, să-mi pot trece degetele prin muşchi, să le simt atingerea sub palmă – erau la fel de catifelate ca blana unei pisici?

Peste covorul acela verde-roşu călca Pisica cu perniţele ei moi, pentru a se opri sub fereastra cămării. Venea în fiecare zi, la exact aceeaşi oră. Cum de ştia când trebuie să apară? Patrupedele au un simţ al timpului care rămâne de neînţeles pentru noi, oamenii, aşa cum păsările nu se rătăcesc pe drumurile văzduhului, de parcă ar avea în cap o busolă.

Pisica avea şi ea un ceas ascuns sub osul frunţii; altfel cum ar fi reuşit să nu întârzie niciodată la întâlnirea noastră? Se uita cu ochii ei verzi ca smaraldele într-ai mei, apoi se aşeza pe labele din spate, îşi încolăcea coada în jurul trupului şi începea să aştepte, misterioasă şi răbdătoare ca un Sfinx.

Eu alegeam un salam de vară – erau mereu câteva atârnate în cârlige, având grijă să iau unul deja început, însă nu pe terminate. Cu un cuţit de pâine, singurul din cămară, ferestruiam o felie groasă cât degetul, chinuindu-mă să nu rămână imprimată urma zimţilor care m-ar fi dat de gol, apoi o tăiam în cubuleţe şi le aruncam pe fereastră, una câte una. La început mai nimeream în scocul de scurgere sau chiar în curte, însă cu vremea am căpătat îndemânare. Bucăţile aterizau toate pe acoperişul magaziei, Pisica le vedea imediat unde căzuseră, deşi erau de culoarea ţiglelor, şi se ducea repede după fiecare. Când venise pentru prima dată, cu câteva luni în urmă, era atât de slabă încât „avea burta lipită de spinare“. Nu văzusem în viaţa mea – nu foarte bogată în evenimente până atunci, ar fi fost şi asta o explicaţie – o pisică atât de jigărită. Parcă scăpase şi ea dintr-un război, cu foamete şi tot restul privaţiunilor. Acum se mai împlinise, iar blana cea neagră avea un luciu nou, începuse să arate ca în pozele de motani ţinuţi în casă, pe covoraş, din cărţile de colorat.

Nici nu era greu de mulţumit. Îşi primea porţia de mâncare, apoi se apuca să îşi lingă tacticoasă o labă, semn că se săturase. Aşa era şi cu oamenii, spunea tata. Era de-ajuns să fie pace, mâncare pe masă şi câte o sărbătoare cu mici şi bere, de 1 Mai sau 23 August. Braşovenii se declarau satisfăcuţi, ori se prefăceau că sunt – oricum n-ar fi primit mai mult. Însă nu toţi. Unii visau la paradisul capitalist, alţii chiar încercau să ajungă acolo, oricare ar fi fost preţul.

La ce visa Pisica? N-am aflat vreodată, aşa cum nu înţeleg de ce nu i-am pus un nume, eu care botezam până şi plantele de pe balcon. Prietena mea de pe acoperiş era Pisica şi atât. Alt nume nu i s-ar fi potrivit, ar fi fost ca o haină prea strâmtă. Ea era cea care venise la mine, mă găsise şi mă alesese dintr-un oraş plin cu oameni. Oare îmi dăduse vreun nume sau îmi spunea doar fetiţa-din-fereastra-cămării?

Idila noastră era în curs de desfăşurare, nimeni nu băgase de seamă cât de repede se topeau batoanele de salam, mama se mai mira câteodată că zăboveam prea mult în cămară, dar încă nu intrase la bănuieli – poate fiindcă avea altele pe cap.

Una dintre grijile ei era chiar acoperişul magaziei. Mie mi se părea perfect, l-aş fi pus lângă cele şapte minuni ale lumii. Adulţii însă nu îi vedeau frumuseţea şi aveau o cu totul altă părere. „E o adevărată strecurătoare“, i-am auzit vorbind într-o zi. Aproape toate ţiglele erau crăpate sau de-a dreptul sparte, cu bucăţi lipsă, duse de ploaie în scocul pe jumătate înfundat. Aşa cum am spus, la Braşov plouă des, iar magazia era mai tot timpul inundată. Ploua peste motocicleta tatei, degeaba o acoperea cu o prelată, peste maldărul de mobile vechi şi celelalte lucruri depozitate acolo – nici de aruncat, nici de păstrat, un fel de galerie a antichităţilor inutile de care era greu să te desparţi, dar care ar fi încurcat locul în casă. Bălţile de pe jos nu se uscau cu zilele şi era atâta umezeală încât mucegaiul se întindea pe pereţi ca o viţă sălbatică.

Ai mei nu mi-au spus că vor să schimbe acoperişul magaziei – de ce ar fi făcut-o? Nu intra în sfera mea de responsabilitate şi, credeau ei, de interes. Aşa că, într-o dimineaţă m-am pomenit cu doi zdrahoni cam negricioşi căţăraţi pe acoperişul meu, care scoteau ţiglele ciobite, le spărgeau pe cele rămase întregi, smulgeau muşchiul dintre plăcile cărămizii – era un dezastru!

În orice rău e şi-un bine, sau aşa se spune. Puteam să pun mâna în sfârşit pe un petic verde, să văd dacă era moale şi pufos cum îmi închipuiam. Dacă era, n-o să ştiu niciodată. Până seara, când am avut voie să cobor în curte, în grămada de sfărâmături lăsată în urmă de vandali muşchiul se uscase, frumoasa lui culoare pălise şi foşnea ca frunzele veştede de pe aleile din parc, la sfârşitul toamnei. Câţiva ani mai târziu aveam să dau peste muşchi viu în pădure şi da, era ca o catifea sau ca o blană de pisică.

Nici Pisica nu fusese prevenită că se repară acoperişul. A apărut la ora ceaiului, cu punctualitatea unei aristocrate engleze. Când au dat cu ochii de ea, cei doi meseriaşi ce s-au gândit? „Uite o pisică, hai să vedeam care o nimereşte primul!“. În loc de pietre aveau bucăţi de ţiglă, ascuţite şi tăioase.

Fugi, fugi! Am ţipat, dar numai în gând, fiindcă încremenisem la fereastră cu felia de salam într-o mână şi cuţitul de pâine în cealaltă. Pisica înţepenise şi ea locului, nepricepând de ce în loc de mâncare vine spre ea o grindină de proiectile. Au lovit-o, a avut norocul să scape cu spaima? Ştiu doar că s-a răsucit şi a luat-o în sus pe panta acoperişului, dispărând după un coş de cărămidă, apoi n-am mai văzut-o.

Cei doi meşteri ţiglari habar n-aveau ce făcuseră, iar dacă ar fi ştiut nu le-ar fi păsat. Tropăiau cu bocancii grei pe acoperiş ca pe spinarea unei ţestoase adormite căreia îi spărgeau carapacea, placă cu placă. Aş fi vrut câteodată ca magazia-broască să se trezească, să-i scuture.

Şi, într-o dimineaţă, chiar aşa s-a întâmplat.

Am auzit întâi un ţipăt, apoi o bufnitură ca atunci când, la ţară la bunica, un sac de cartofi fusese aruncat din pod în mijlocul curţii. Casele săseşti sunt lungi şi joase, iar magazia noastră nu era nici măcar cât o casă. Meşterul neatent a căzut de la trei metri, chiar pe grămada de muşchi şi fărâme de ţiglă. S-a ridicat, scuturându-se de cioburile cafenii, de firele uscate, fericit că trăsese doar o sperietură. Celălalt s-a dat şi el jos, însă pe scară, au comentat o vreme păţania, minunându-se de aşa un ghinion, apoi de la fel de marele noroc. Tanti Bodor de la parter ieşise şi ea să se bucure de întâmplare, dar restul vecinilor nu erau acasă, aşa că n-a fost mare tevatură.

În ziua aceea meşterii nu s-au mai căţărat pe acoperiş, şi-au luat sculele şi duşi au fost. Nu puseseră nici prelata cu care acopereau la plecare gaura din învelişul de ţigle, iar ploaia de după-amiază a vărsat câteva găleţi de apă peste motocicleta tatei.

Când s-a întors de la serviciu, mama i-a spus ce se întâmplase. „S-a speriat şi băiata”, a contribuit bunica la dramatismul naraţiunii. Asta era o vorbă din Vlădeni, un sat transilvan unde cuvântul fată nu făcea parte din vocabular. Băiata, adică eu, nu ştiam să mint pe atunci şi le-am împărtăşit adevăratele mele sentimente.

– Bine a păţit-o omul rău!

S-a lăsat o linişte adâncă, ca de fiecare dată când spuneam ceva ce n-ar fi trebuit. Se întâmpla mai rar de la o vreme, fiindcă învăţasem să îmi ţin pentru mine părerile despre lume şi viaţă. De data asta însă cei mari păreau de-a dreptul şocaţi, iar prima care şi-a venit în fire a fost tot bunica.

– Nu vorbi cu păcat, dragă băiată.

Eram un copil bun, n-aş fi făcut rău nici unei muşte – le-a spus alor mei, ca şi cum ei n-ar fi ştiut – însă nu nimeream întotdeauna înţelesul vorbelor. Şi-apoi, între gând şi faptă rămânea cale lungă… Bunica o apucase pe meandrele sănătoasei filosofii rurale, mama se gândea că meşterii o să ceară acum mai mult decât se înţeleseseră, tata era înclinat ca de obicei să-mi treacă cu vederea boacănele în loc să le contabilizeze, iar eu eram tare curioasă ce putea să însemne noul cuvânt care-l auzisem: păcat.

Noţiunile mele de religie fiind vagi şi confuze, am decis să aprofundez subiectul. Înainte să aflu totul din cărţi, a fost o vreme în care învăţam de la cei din jur. Părea simplu, dar nu era, fiindcă răspunsul la orice întrebare putea fi diferit, după felul de a fi sau priceperea fiecăruia. Cum tata avea o singură dogmă, „trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască“, iar pentru mama religia era totuna cu respectarea tradiţiilor şi cam atât, i-am împărtăşit nelămurirea mea bunicii.

– Ce e acela un păcat?

Bunica îşi adusese credinţa de la ţară, în forma ei pură şi nealterată. Ţinea toate posturile, iar Duminicile în care o dureau genunchii de la reumatism şi nu putea merge la biserică, citea din Biblie sau dintr-o cărţulie cu Vieţile Sfinţilor. De la ea am aflat că oamenii săvârşesc fapte bune şi păcate. Deşi ultimele sunt făcute pe ascuns, Cineva le vede, le ştie pe toate şi le aşează într-o balanţă. Dacă binele făcut în viaţă cântăreşte mai greu decât răul, omul ajunge în Grădina Raiului, pe care o vedeam când ca pe o livadă cu pomi în floare, când ca o câmpie cu ierburi înalte, unduite de vânt aidoma unor valuri verzi, cum erau „veşnicele plaiuri ale vânătoarei“ unde ajungeau indienii cei bravi ca Winnetou ­– de bunătate nu pomenea nimeni, dar poate că orice răsplată era pe măsura faptelor. Oamenii răi însă, erau trimişi în Iad, un loc mai cumplit decât războiul, spunea bunica. Copiii n-ajungeau acolo, mi-a desluşit repede, ca să nu mă îngrijorez, ei erau inocenţi şi Cel de Sus îi iubea într-alt fel decât pe oamenii mari, aşa cum şi părinţii îşi iubesc copiii mai mult decât orice pe lume. Iar celor ascultători urma să li se întâmple numai lucruri bune. N-am întrebat ce era cu inocenţa, fiindcă ştiam deja ce-aveam de facut.

În următoarele zile, mama n-a avut a se plânge de mine. Veneam de la joacă la prima strigare, mâncam tot ce era în farfurie, mă puneam în pat după-amiaza fără să protestez, chiar dacă nu-mi era deloc somn. Mai ştergeam cu prosopul câte o farfurie sau un pahar, iar o dată m-am oferit să duc gunoiul până în lada de la poartă, ştiind dinainte că era prea greu şi n-o să fiu lăsată – însă intenţia contează!

În penarul pregătit pentru grădiniţă aveam o colecţie de bile din sticlă, de toate culorile, dar faptele mele adunate cu trudă erau de un singur fel, albe. Toţi din casă mă lăudau, privindu-mă cu admiraţie, de parcă îmi crescuse un nimb de lumină pe creştet, cum aveau sfinţii mucenici din cărţile bunicii. Şi am continuat să aştept, răbdătoare, dar nu şi dezinteresată. Ştiam că răsplata avea să vină într-o zi, păşind cu pernuţele ei moi peste noile ţigle de pe acoperiş, printre care nu creştea deloc muşchiul. Însă după trei săptămâni Pisica tot nu se întorsese. După încă o lună simţeam că-mi pierd speranţa, iar credinţa în învăţăturile bunicii începea să mi se clatine.

Şi-atunci, într-o după-amiază ce nu se anunţa cu nimic neobişnuită, pe la ora cinci, când aristocraţii îşi luau ceaiul în Anglia, iar eu duceam pâinea rămasă de la masă înapoi în cămară, m-am uitat din obişnuinţă pe fereastră şi am văzut-o.

Păşea cu luare-aminte peste ţiglele înfierbântate de soare şi s-a oprit chiar sub fereastră, uitându-se la mine cu ochii ei verzi. Unde ai fost? De ce n-ai mai venit atâta vreme? Gândurile mi se învârteau în cap, dar mâinile mi se mişcau şi mai repede, am tăiat două felii de salam, le-am mărunţit şi i-am azvârlit-o pe prima cu o îndemânare pe care nu mi-o pierdusem. Bucata căzuse chiar lângă Pisică, care s-a întors după ea, a mirosit-o apoi a început să o mănânce tacticos, ca o doamnă ce era. Mişcarea mi-a îngăduit să îi văd piciorul drept din spate, pata cea albă în negrul strălucitor al blănii.

Era o altă pisică.