Lunetistul

Se zvonea de ceva vreme că undeva, foarte departe de planeta noastră, se află o alta, aproape identică. Savanții de aici n-au reușit vreodată să comunice cu ceilalți, dar eu însumi, în mod straniu, am dobândit ceea ce pare să fie jurnalul unui locuitor al acelei lumi. Am aflat astfel că ținuturile și popoarele lor nu se deosebesc foarte mult de ale noastre. Istoria însă…

Cei cărora le-am arătat documentul l-au numit„științifico-fantasmagoric”. Nu mi-a rămas atunci decât să reproduc fragmente, la întâmplare.

LUNETISTUL

Luna lui Prier, 24, 2030

Un punct mișcător, departe. Apoi o mogâldeață neclară, în amestecul tremurător de aburi, fum și cețurile dimineții. Încă nu poți spune dacă vine, ori se duce. Nici măcar dacă se mișcă de-adevăratelea.

Trebuie să te uiți prin lunetă.

– Ce vezi? întreabă Zora căscând.

Nu-i răspunzi. Întâi trebuie să prinzi cu lentila rece omul sau făptura care ți-a atras atenția. Apoi să umbli la reglajele fine, încercând să faci din pata cu contururi neclare, parcă zdrențe fluturând, o țintă fermă, ceva pentru care merită să-ți dai osteneala. Nu că ar mai exista ceva pe lumea asta care să nu merite un glonț.

– Zedan, n-auzi, băi, de ce nu răspunzi? se enervează tovarășul tău.

Nu-i vorbești nici acum.

Ar putea să-și răspundă și singur, că doar de-aia are, ca tot L.E.-ul, Luptătorul-Erou, pușcă, lunetă, ochi… A, da, cu ochii e cam nasoală treaba, de-aseară, când un lunetist inamic era cât pe-aci să le vină de hac. Glonțul a făcut praf unul din bolovanii după care se pitiseră, iar un strop din praful ăsta l-a orbit pe Zora pentru tot restul nopții. Se vede treaba însă că-i cam place să se dea în continuare avariat, numai ca să nu se-ntoarcă la muncă.

– Ce vezi?

Îți place să-l sâcâi, dar dacă o să te-ntrebe de nenumărate ori va sfârși prin a te plictisi. Plictiseala duce la neatenție, neatenția-i sora lipsei de vigilență și amândouă sunt mătușile morții.

– O femeie, spui, umblând din nou la reglajele fine ale lunetei.

Zora se bucură. Are teoriile lui.

– O bătrână, adaugi.

El icnește înciudat.

– Frate, în jegul ăsta de cătun n-au mai rămas decât moși și babe? Ăștia n-au niciun haz. Când nimeresc o țintă din categoria T, simt că trăiesc. Tinerii se zvârcolesc, țipă, se târăsc de colo colo, în fine, se vede viața din ei. Câteodată parcă e mai mișto să nici nu-i termini din prima.

În lentila lunetei, bătrâna se conturează din ce în ce mai limpede, cu toate că, după toate semnele, pare că s-a oprit. Stă în loc și socotește încotro s-o apuce. Acum încep să se vadă detaliile, alea care colorează viața unui lunetist dedicat profesiunii sale. Un bun meseriaș, care posedă nu numai abilitatea de-a împușca până și glonțul inamic ce vine spre el, se bizuie pe experiență. Dar pentru moral e bun exercițiul imaginației. Pornind de la toate fleacurile ce alcătuiesc ținta, poți țese nenumărate povești despre ea. Iar poveștile îți condimentează ziua.

Iar în vremea asta, Zora continuă să turuie ca o râșniță stricată.

– Pe când bătrânele… Au, mamă… Nici n-ai îndreptat bine țeava spre una din astea și cade țeapănă, nu mai mișcă un milimetru. Le zboară sufletul la primul bobârnac. Ce mai, m-a făcut muica L.E. fără noroc…

Îl privești ironic.

– Cât noroc poate să ceară un L.E. normal? Săptămâna trecută n-am dat amândoi peste autobuzul cu refugiați? Nu te-am lăsat pe tine primul? Ai ras trei sferturi și nu așa ne fusese vorba.

– Eram cam stătut, rânjește el.

– Cumva ți-ai reparat ochii? Văd că nu mai sunt așa de roșii ca dis-de-dimineață. Vrei să treci în locul meu?

– Încă nu, mormăie. Mai lasă-mă un ceas, două. Și tu, Zedane, ce tot te holbezi la baborniță?

„Da, îi răspunzi în gând, mai bine-mi spăl creierii într-o conversație cu tine…”

– Atunci, zic să n-o mai bag în seamă. O las să se ducă-n treburile ei.

– Ce, ai căpiat? sare el speriat. Să rămânem de căruță cu norma? Și ne iau la caterincă, după aia, ratați ca Zacul, Zibau, ori Zuniac? Și ne suflă cele mai bune frigidere, ori mașini de spalat când se face împărțeala prăzii.

Apoi se înmoaie. Nu-i drept să-ți cerți tovarășul de luptă.

– Ziceam doar să n-o mai lungești atâta cu chestii, cu fițe. Fă treaba și gata. Vrei niște zeoma? Am amestecat-o cu votcă, rețetă proprie.

Dar tu nu-l bagi în seamă. Te-ntorci la luneta povestitoare, iar ea, minunata, începe să te dezmierde cum o făcea mama, când te culca în pătuțul tău de copil. Și câte nu-ți spune…

Bătrâna asta.

Bătrâna asta poartă un soi de surtuc ponosit, care pe vremuri poate să fi fost verde, ori albastru. În fine, e cârpit la un umăr, iar doi din nasturi par din metal oxidat, cum aveau până la un moment dat țoalele militare. Hm… O fostă uniformă militară poate s-o încadreze pe baborniță la una din categoriile superioare, de ce nu SG – suspecți de spionaj și guerillă. Asta e oricum peste B, grupa bătrânilor, ori C – categoria copii. Deși țintele copii pot deveni și ele foarte valoroase, când poartă muniție pentru dușman, ori mine ca jucării mortale.

Mai departe… Te concentrezi pe alte detalii, iar pălăvrăgeala lui Zora se îndepărtează spre capătul lumii, aproape stingându-se.

Pe cap, bătrâna și-a strâns părul într-o basma neagră. Asta ar trebui să însemne doliu, dar nu poți ști niciodată. Muierile, până să venți voi, L.E.-ii, se fuduleau necontenit cu baticuri și șaluri care mai de care mai înflorate, mai țipătoare. Le fluturau pe toate străduțele, nu mai aveai loc de ele. Iar acum…

Poate că-i doliu, dar poate fi și-un semn, pentru un grup de luptă dușman, ascuns undeva, prin apropiere. Falsa bătrânică o să avanseze până unde te va putea vedea pe tine și pe Zora, apoi o dată o să-și smulgă broboada neagră, punând una colorată, prestabilită, dezlănțuind iadul.

Detalii, alte detalii… Oamenii sunt alcătuiți din zeci, sute, poate mii de astfel de fleacuri. Ce le ține pe toate la un loc? Ce le face, din nimicuri, un întreg valoros, pentru care te înduri să strici un glonț cel puțin la fel de valoros?

Ai obosit și tu. Trebuie să-ți depărtezi arcada de inelul cauciucat al lunetei, pentru un minut de odihnă. La urma urmei, dacă ținta își reia mișcarea, asta se poate vedea și cu ochiul liber.

– Dar de ce crezi, băi Zora, c-or să ne-o ia înainte la normă bulangiii de Zacul, Zibau, ori Zuniac? Plutonul lor procesează la grămadă nu numai fraieri bipezi, dar și vite și cai, ori câini, pisici, chiar găini.

– Ce-are-aface? sare el. Se pun și alea. Conducătorul a transmis limpede: „Prioritatea Luptătorului-Erou, îndeosebi a celui ce merită să poarte cu justificată mândrie semnul „Z”, e anihilarea tuturor viaților neprietenoase, care pun în primejdie existența patriei și-a națiunii. Propagarea neprieteniei nu ține seama de specii…”

– Bine, bine, zici, stăpânindu-ți râsul, sper că nu ne-am molipsit de la gâsca pe care-am halit-o săptămâna trecută în curte la ăia. Apropo, și-acolo tot tu ai procesat locatarii. Ești lacom, nene.

Înapoi la țintă.

Bătrâna șade între cele două sacoșe pe care le-a cărat prin soare, pe drumul spart de obuze. Pesemne că acolo unde zăbovește ea parfumul craterelor, da, parfumul – nu-i poți zice altfel, te amețește ca văzduhul primelor zile de primăvară. Tare, viu, de neuitat.

Dar ce-ascunde în sacoșele alea?

Muniție pentru un tun de douăzeci? Nu multă, cât pentru o rafală, să vă zboare capetele, ție și lui Zora, care și-așa n-are multă nevoie de el. Câteva mine antipersonal? Pare destul de zdravănă bătrâna, așa ațoasă cum se-arată, dacă într-adevăr o fi ce pretinde că e. Se duce pe drumul ei, face un ocol și vă plantează câteva surprize pentru când o să vă retrageți la bază, nădăjduind să savurați niște rații expirate.

Una din sacoșe, aia tărcată, e plină cu lucruri rotunde, pe care lunetușca, draga de ea, nu le poate ghici. Pot fi niște verze gustoase, culese de pe câmp. Pot fi niște țeste de L.E., care-au făcut prostia să n-o bage în seamă pe moartea cu surtuc militar.

– Dacă ți-a pierit pofta, frate Zedan, zice tovarășul tău, lasă-mă pe mine. Parcă mi s-a luat ceața de pe ochi. E un prilej bun să verific.

Dar ție nu ți-a trecut cheful, numai că…

Numai c-ai prins, în lunile din urmă, un anume gust, o anume obișnuită. O dependență cumva poate mai tare decât zeoma,  dușca pe care o primiți periodic, pentru bărbăție. Vrei să distingi în clipele dinaintea loviturii de percutor, înainte ca zglonțul să-și ia zborul ireversibil, trăsăturile țintei. Ridurile, expresia ochilor, buzele… Și din trăsăturile astea să citești ultimele sale gânduri (de cele mai multe ori fleacuri), speranțe deșarte, amintiri inutile.

Dar bătrâna afurisită ba se sucește, ba se-ntoarce, stă locului și de fapt nu stă. Nu-ți arată destul chipul, destule secunde ca să te mulțumească. Pare c-o face înadins. Cu un glonț bine țintit ai putea s-o așezi cum îți place, dar ceea ce ai vedea după n-ar avea niciun haz.

– Cred că mai avem vreo doișpe zile, începe iar Zora. Abia aștept să ne culeagă, dacă nu ne-or fi uitat aici.

Nu, nu v-au uitat.

Dar nu-și pierde nimeni vremea să vă caute pe toți, pe unde v-ați împrăștiat, pe unde vă poartă viața de L.E., ca și cum funiile nevăzute ale acestui vânt sfânt care este războiul vă trag încolo și-ncoace, împiedicându-vă să prindeți rădăcini. Rădăcini or să vă crească poate numai când n-o să mai fie nicio țintă pe meleagurile astea, niciun ciot de zid mai înalt de-un stat de om, nicio fântână, niciun lan care să se prefacă în pâine pentru dușmanii de peste mări. Atunci vă veți odihni.

Acum însă n-are niciun rost ca țara să-și risipească petrolul, tot mutându-vă pe voi de colo-colo, chipurile unde ar fi mai mare nevoie. Nevoie e peste tot. Și-atunci, geniile de la Statul Major au dezvoltat doctrina omniprezenței. Un teritoriu inamic înțesat cu câteva mii de lunetiști e un teritoriu practic paralizat, încremenit de spaimă, care nu se mai poate aduna pentru nimic. Nu se mai poate organiza pentru ambuscade, contraatacuri, sabotaje, ori atentate la nivel înalt. Nu se mai poate aduna pentru proteste, conspirații, proiecte de propagandă. Nu-i mai arde de terorism și genocid.

În plus, fiecare L.E., după suficient timp, e acasă la el acolo unde a fost plantat. Învață fiecare șosea, fiecare străduță, fiecare clădire, castel, ori cocioabă. Știe pe dinafară movilele, șanțurile, copacii, prăvăliile, ori cotețele de găini. E vecin vechi cu fiecare gospodar, baștan ori păduche, cu nevastă-sa și plozii, știe la ce școală merg ăi mici și mai ales știe drumurile tuturor.

Uneori, noaptea, sub veghea ochilor din cer, plouă cu saci de conserve și rații, zeoma la doză și încărcătoare. Sunt atâtea gloanțe în încărcătoarele alea încât niciodată nu va fi primejdie să rămână vreo țintă cu buzele umflate. Te ghiftuiești, bei, te ușurezi oriunde ți se năzare, duci treburile zilei la capăt și-o iei de la capăt. E o vreme a abundenței. Nu mai are niciun rost să te muți dintr-un loc într-altul, și-atunci de ce să risipești petrolul, de care poate vor avea nevoie copiii și nepoții rămași la sute, mii de kilometri?

– Ia, Zedane…

Până la urmă te lipești de butelca fratelui Zora și sorbi o înghițitură zdravănă. N-a mințit, a amestecat zeoma cu votcă.

– Uite-o că se mișcă! icnește tovarășul, iar tu te-ntorci degrabă la inelul lunetei.

Te uiți și nu pricepi.

Întâi crezi că ți-a intrat ceva în ochi.

– Ce face, babornița, vrea s-o șteargă?

Apoi îți zici că e din cauza zeomei.

– Ce face, mă, n-auzi?

Privești iar și nu înțelegi nimic.

Bătrâna, care-și lăsase papornițele în mizeria drumului, vine spre voi, abia târându-și cizmoacele de gumă lăbărțate.

Dar nu fiindcă or fi doborât-o anii, ci mai degrabă pentru că n-are de ce să se grăbească.

Chipul, pe care acum îl distingi limpede, pare că zice n-am de ce să zoresc, sunteți tot acolo, nu vă duceți nicăieri și nici n-ați mai avea unde, vin la voi și mă veți aștepta acum și pururea și-n veacul vecilor, amin…

Și chipul, Zetane, e al unei muieri tinere, pline de draci, care când calcă face să salte a belșug plinul țâțelor, iar dacă țistuiește cu dispreț printre buzele cărnoase te doboară.

Și chipul, băiete, e al copilului, al mucosului care adineaori se juca în țărână cu un tub gol de antiaerian despre care-și închipuia că-i vreun păpușoi de prin desenele animate. Dar când râde spre tine și Zora, parcă-ți ia carnea de pe oase.

Și chipul, fir-ar să fie, e al bărbatului care se-ntoarce bucuros acasă, după o zi de trudă, să mănânce pe săturate, să-și tăvălească nevasta printre plăpumi și perini, să adoarmă pe urmă horăind neîntors. A săpat gropi, multe gropi, nenunumărate, până când palmele au făcut bășici, au sângerat și s-au vindecat în bătături.

Unde-i bătrâna cu sacoșele ei?

Depărtezi luneta, vrând să-ți freci ochii, să alungi vedeniile și să te-ntorci la ținta cumsecade de care te legaseși când s-a urcat soarele pe cer.

Dar nu te mai apropii de armă.

Ce să vezi acolo? Nimic.

Lumea din jurul tău s-a schimbat fără veste. Fără ca nimic din tine să te prevină, fără semne, fără acei fiori, acele presimțiri din care s-a alcătuit existența ta în ultimii ani. Viața dedicată supraviețuirii, luptei cu toți și în cele din urmă cu tine însuți.

Nu mai există bolovanii după care v-ați adăpostit pentru a trăi de la un ceas la altul. Doar adăpostul precar al propriei cărni…

Nu mai există drumul, orășelul, hârcile înnegrite ale clădirilor. Doar o întindere nesfârșită, fără puncte cardinale…

Nici pomii frumoși de cărbune, în ramurile cărora înfloriseră pentru un anotimp unic florile zdrențelor multicolore, încă mai păstrând măruntaie și jumătăți de fețe. Doar iarbă și flori mărunte, cărora nu le știi numele…

Nici craterele, cupe de lalele gigantice, cu tulpinile îngropate în pământ, nici cerul alb și ars, doar o adâncime albastră, înspăimântătoare, în care poți să cazi neajutorat, pierdut…

Iar aici, la doi pași de tine, un schelet întreg, alb imaculat, întins la odihnă, cu falangele încleștate pe butelca de zeoma dăruită ție într-un ultim gest frățesc. Scheletul jumătății tale Zora, când oare s-o fi prefăcut astfel?

Când te uiți iar prin lunetă, fiindcă așa țipă tot trupul, toată ființa ta și altminteri nu poți face, făptura cu chipuri schimbătoare e și mai aproape. Tot vine către tine.

Apoi, verifici disciplinat încărcătorul puștii. Înăuntru, habar n-ai de ce, mai e un singur cartuș.

Ce-ai să faci cu el?