Lecția

Discipolul mergea îngândurat în urma maestrului. Avea îndoieli. I-ar fi plăcut să fie în apartamentul său confortabil, nu să străbată pe jos pustietatea asta, sub soarele ucigător. Se aflau într-o zonă de stepă și urcau o coastă abruptă și plină de tufișuri, către ruinele unei cetăți medievale. Apa li se terminase, erau epuizați și flămânzi. Pe chipul tânărului se putea citi o disperare crescândă. Ajunseră între ruine și se așezară pe niște pietre, la umbra unui zid. Maestrul începu să vorbească:

– Ce aș avea astăzi să-ți spun, decât că habar n-am ce și cum trebuie să spună omul ceva pe lumea asta? De aceea, îmi vine să tac, să tac de-adevăratelea. Nu la moarte mă gândesc, stai liniștit. Moartea ar putea veni pur și simplu. Când nu te mai gândești la ea, la subiectul ăsta de rahat care e moartea cea neagră și înspăimântătoare, înseamnă că ai depășit-o. Ea poate să vină în fugă după tine, să te ajungă din urmă, dar va descoperi un individ indiferent. Vorbesc acum despre moarte doar pentru că vreau să-nțelegi ce se-ntâmplă cu mine, iar între noi, contrariată, stă ea. Pe ea o vezi mai întâi, asta e tot. Nu poți să faci pași înapoi în fața morții, dar poți să i-o iei înainte. Odată trecut pragul îți vei dori să taci, pentru că nimic, dar absolut nimic nu ți se va mai părea important. Am spus cuvintele astea doar pentru că ai tu nevoie de ele.

Discipolul începea să se enerveze. Maestrul închise zâmbitor ochii. Un vânt uscat și fierbinte porni să bată ușor. Vântul negru. Kara-yel, cum spun turcii. Tânărul se gândi că maestrul său se scrântise.

– Și acum ce facem?!, îl întrebă.

Maestrul ridică din umeri.

– Eu plec, zise tânărul, sătul de situație, și se ridică, dar văzu, la câțiva pași în fața sa, o viperă cu corn. Stătea nemișcată, ascunsă sub un arbust. Observă apoi, ceva mai departe, încă două.

– Aici e un cuib de vipere.

– Știu.

– Știi?!

– Viperele astea nu ne pot face rău, zise maestrul deschizând ochii.

– No shit!, spuse discipolul, pierzându-și dintr-odată dorința de a mai fi respectuos.

– Noi suntem cei veninoși.

– Suntem?!

– Tu cum crezi că rezistă ierburile stepei în fața ierbivorelor.

– Nu înțeleg.

– Ierburile poartă o bătălie chimică, devin toxice sau măcar greu consumabile.

– Măi, nea Ilie, ce legătură există între toate astea și ce te-am rugat?!

– Vrei sau nu să înveți?

– Vreau, cum să nu vreau?! Ești cel mai tare. Ești regele cartierului. Le-ai luat banii la toți.

– Mda, te gândești la bani.

– Cum nu?! Tu nu te gândești la bani?!

– Trebuie să fii umil ca ierburile stepei. Umil și otrăvitor.

– Nea Ilie, vipera aia te-a mușcat de picior.

– Un mare jucător de table nu se sperie dintr-atât. Trebuie să-ți lași adversarul să creadă că e în avantaj.

Și zicând asta, maestrul făcu o mișcare rapidă și călcă vipera pe cap.

– Na! Șase-șase, poartă-n casă!