Klaus Schulze: unde și vise

Un omagiu personal

A murit Klaus Schulze, unul dintre pionerii și totodată magicienii muzicii electronice. Avea 74 de ani. Mă leagă atâtea amintiri frumoase de muzica lui, încât nu pot lăsa momentul să treacă nescris. Stau câteva clipe să-mi aleg fundalul muzical: nu e ușor, Schulze are cincizeci și nouă de LP-uri, dintre care opt, cel puțin, sunt capodopere ale genului. Aleg Mirage, pentru muzica diafană și superbele secvențe polifonice, sau poate pentru simplul motiv că ilustrația albumului înfățișează acel Klaus Schulze tânăr și visător (aproape eminescian, am putea spune), în nuanțe verzi-albăstrui, așa cum vreau să mi-l amintesc.

Primul contact

Nimic nu-ți rămâne mai adânc întipărit în minte și suflet ca muzica pe care o asculți în copilărie. Primele amintiri le am de la cinci-șase ani. Răsuna muzica bună în casă (noroc cu părinți culți și melomani). Aveam un magnetofon Kastan și ascultam Pink Floyd, Deep Purple, Vangelis și Jean Michel Jarre. Ascultam și altele, dar de astea îmi aduc aminte. A fost primul meu contact cu muzica electronică. (În treacăt fie spus, puține lucruri sunt mai hipnotice decât două benzi de magnetofon ce se rotesc în tandem, însă la viteze diferite: stânga începe greoi, plină de bandă, în vreme ce dreapta trage ca un sprinter pe velodrom, apoi, treptat, vitezele se apropie, pentru câteva minute ai impresia că și-au găsit cadența comună, apoi stânga, tot mai ușurată de bandă, o ia la goană în urma dreptei, care încetinește. Tot în treacăt fie spus, ca să nu fiu acuzat de dulcegării nostalgice, puține lucruri sunt mai enervante ca un cap de magnetofon înfundat. Dar, capricios cum era, magul avea magia lui. Îmi plăcea – și retrospectiv îmi place și mai mult – că fiecare bandă arăta diferit, avea personalitatea ei, nici nu era nevoie de coperte de album – căci evident, toate erau piratate înainte de ’89 – le știam după modelul în plastic, cu toate că majoritatea erau de la celebrul producător est-german ORWO.)

Am divagat mult pe tema magurilor, dar, dintr-un motiv sau altul, asociez puternic imaginea copilului cu magul în față, atras hipnotic de mișcarea benzilor, cu imaginea creatorului de muzică electronică, înconjurat de zeci de aparate – claviaturi, sintetizatoare, magnetofoane, melotroane, Mooguri – toate analogice. Primul contact cu muzica electronică, după cum spuneam mai sus, a fost pe la cinci-șase ani, când i-am cunoscut pe doi dintre titani: Vangelis și Jean Michel Jarre. Grație lui Vangelis, am făcut cunoștință și cu vocea sublimă a lui Jon Anderson, pe care l-am descoperit ulterior ca solist Yes, dar asta e altă poveste. E greu spre imposibil de descris ce tărâmuri interioare mi-au deschis cei doi, cât de absorbit am fost de capodoperele lor (pe-atunci nu știam că-s capodopere, aveam să conștientizez mult mai târziu), sau cât de mult m-au purtat simțurile către soundul unic al muzicii electronice din anii ’70.

Timpul îndelungat al creației

Pe Schulze l-am întâlnit mai târziu. Magul cedase complet, iar piața se umpluse de casete. Aveam un casetofon îngrozitor de prost, sau cel puțin așa mi-l amintesc: mare, castaniu, dar departe de Kastanul meu iubit, cu un difuzor răgușit. Aveam vreo paisprezece ani și câteva casete, bune de troc. Am dat una, am primit un Schulze la schimb. Era Moondawn. Ascultasem deja până la refuz câteva albume Tangerine Dream, deci nu m-a luat complet pe nepregătite. Și totuși, ce schimbare! Clinchetul gingaș al cristalelor, peste care vine glasul hierofantului, o incantație într-un grai necunoscut, apoi gongul electronic… În vreme ce Vangelis și Jarre sunt extrem de narativi și sar iute de la o idee muzicală la alta, Schulze se evidențiază prin stilul repetitiv, imersiv, o succesiune de mantre muzicale care te prind în mrejele lor și nu-ți mai dau drumul.

Eram la vârsta la care citeam deja fantasy și science fiction, astfel că Moondawn a devenit numaidecât soundtrackul poveștilor de pe alte tărâmuri sau din viitoruri improbabile, și totodată o luntre către ținutul Visului. (În acea perioadă, obișnuiam să adorm ascultând albumele preferate, la volum mic, ca să nu-i trezesc pe ai mei, care dormeau în camera alăturată). Au urmat curând și alte capodopere (Timewind, Mirage, Irrlicht, Cyborg), de data aceasta pe CD-uri, căci tocmai ne luasem calculator. Ascultându-le din nou și din nou (căci doar așa te împrietenești cu muzica necomercială), am descoperit că muzica lui Schulze te eliberează de povara narațiunii: mai puțin interesată să spună o poveste fascinantă concentrată în măsuri mereu schimbătoare, ea îți oferă posibilitatea să visezi, cu ochii închiși sau deschiși, și să-ți (re)creezi, încetul cu încetul, pixel cu pixel, acea lume imaginară către care Schulze te conduce. Poate că n-a avut niciodată forța celor mai bune albume Tangerine Dream (Ricochet, Phaedra, Force Majeure, Rubycon, Stratosfear), dar nicio altă muzică nu mi-a oferit acea senzație de imponderabilitate, de levitație și abandon, punctată de momente de o duioșie rară.

Sunetul deopotrivă duios și melodios apare însă în a doua vârstă de creație. Primele albume, pe care le îndrăgesc la fel de mult, sunt mult mai reci, mai apăsătoare, izvorâte parcă dintr-un coșmar distopic sau ucronic (mă feresc să spun „experimentale” sau „avangardiste”, întrucât simt că acești termeni au devenit goi de sens dacă nu-i raportăm la o cultură muzicală comună, specifică, în acest caz, anilor 60-70). Ele par să fie continuarea firească a primului (și singurului) album Tangerine Dream la care Schulze a luat parte, Electronic Meditation (1970), și a scurtei sale colaborări un alt geniu al muzicii electronice, Manuel Gottsching, în celebrul proiect Ash Ra Tempel. Primul este Irrlicht (Lumina rătăcită, într-o traducere aproximativă), din 1972, apăsător, pulsând cu anxietăți, totodată rece, impersonal, sacadat și surprinzător de matur (Schulze avea numai 25 de ani). Al doilea este Cyborg, un dublu album din 1973, un coșmar dintr-un viitor a la Terminator, mecanic, robotic, metalic, lipsit cumva de viață și în același timp intens și halucinant. Și de data asta, lumile cenușii și metalice pe care creierul meu le construia și rafina de la o ascultare la alta s-au întrepătruns perfect cu lecturile fantastice din acea perioadă.

De aici, tranziția către Dune a fost naturală. Citisem deja de vreo două ori capodopera lui Herbert, dar muzica lui Schulze a cântat cum numai geniul poate să cânte solitudinea dezolantă a deșerturilor de pe Arrakis, adăugând noi dimensiuni experienței lecturii. M-a atras în special dezvoltarea lentă a temelor principale, ce cresc treptat în intensitate, marcată de aceeași repetitivitate specifică lui Schulze, însă ruptă în momente cheie de schimbări explozive de ton și direcție. În mod curios, fascinația lui Schulze pentru planeta-deșert nu pare să fi dispărut niciodată, căci cu puțin timp înainte să moară a dat curs unui proiect din nefericire nefinalizat: Deus Arrakis.

Concluzie: Regele infinitului

Schulze a fost o personalitate muzicală unică, greu de încadrat și, după chiar spusele sale, reticent în a se lăsa vârât în categorii. Tocmai de aceea, am evitat să înșir genuri și specii muzicale, parte din ele supuse între timp extincției. Tărâmurile lui muzicale inconfundabile mă vor însoți pentru tot restul vieții. Pentru orizonturile deschise, atât în plan muzical cât și literar, dacă mă gândesc la povestirile fantastice cu care îi asociez compozițiile, îi voi fi mereu îndatorat. Îi îndrăgesc creațiile de început, cred că a atins apogeul în 1978, cu albumul X și că de-atunci, geniul artistic s-a săvârșit, lăsând locul umanului, și numeroaselor încercări de a atinge acea perfecțiune pe care o întâlnim la Timewind, Mirage, sau Moondawn.

Gândul mă poartă acum la adolescentul ușor cam solitar, închis între pereții camerei sale de zece metri pătrați, cu cărțile sale SF/fantasy și albumele sale de rock progresiv/electronic, și îmi vin în minte vorbele lui Hamlet: „O, Doamne! Aş putea fi închis într-o coajă de nucă şi să mă socotesc un rege al spațiului nemărginit.” Pentru mine, Klaus Schulze  a fost și rămâne unul dintre demiurgii acestui spațiu nemărginit.