Infantilita cronică – boala vremurilor noastre

Cetatea e bolnavă. La fel ca Teba lui Oedip Tiranul. Nu de azi, de ieri, ci de ceva vreme. Mulți se plâng, puțin fac ceva concret. Mulți știu „cum e mai bine” și țin prelegeri despre cum totul se poate rezolva foarte ușor, au ei rețeta, trebuie doar să citești ce scriu/spun ei pe rețelele de socializare. Firește, dacă nu ești de-acord cu ei și expui păreri contrare, fii sigur că nu vei mai avea acces la tezaurul lor de înțelepciune, fiindcă vei fi blocat. Bosumflări și inamiciții crunte au existat de când lumea, dar faptul că acesta pare să fie „modus-politikon” al unei întregi generații de tineri e îngrijorător. Idei simpliste, gândire binară, tendințe extremiste, refuzul nuanțării sau al compromisului, bosumflarea și întorsul spatelui când sunt contraziși, credința în tot soiul de idealuri utopice… toate indicii ale unui comportament pe care îl recunoaștem numaidecât la copii. Sunt simptomele unei minți nematurizate suficient, într-o societate care a uitat complet să-și inițieze tinerii, să-i ajute să facă tranziția spre maturitate.

Maturizarea și miturile inițierii

Joseph Campbell are marele merit, pe lângă acela de a fi legat studiul mitologiei de psihologia jungiană, de a fi descris etapele de dezvoltare ale individului ca o serie de inițieri în cheie mitică. Etapele pe care le parcurgem în viețile noastre adesea banale se regăsesc oglindite în parcursul eroilor mitologici, din basme sau epopei sau cânturi de demult, iar tranziția trebuie bine marcată/punctată printr-un ritual de inițiere.

Încă din anii 70 ai secolului trecut, Campbell deplângea felul în care Occidentul se raportează la mit în epoca științei, a tehnologiei și comunicației: miturile sau narativele sacre sunt considerate ca „explicații insuficient de riguroase” și, deci, aruncate în groapa de gunoi a poveștilor din trecut. Or, spun Jung, Campbell, James Hillman ș.a., miturile sunt parte integrantă a dezvoltării noastre psihologice, ele nu sunt explicații, ci softuri de operare, dacă vreți, care ne stabilizează și ne ghidează pașii în viață. Ne însoțesc din cele mai vechi timpuri pentru că ele nu reflectă, în realitate, esența vremurilor, ci esența omului, acea esență care rămâne mai mult sau mai puțin neschimbată de-a lungul veacurilor.

Campbell observă că toate societățile/triburile studiate din antichitate și până aproape de epoca noastră pun mare preț pe mitologia inițierii și a etapelor vieții, astfel că intrarea în fiecare etapă nouă a vieții (de la copil la adult, de la adult la bătrân) este însoțită de ritualuri de inițiere supervizate de comunitate. În triburile maori sau aborigene, de pildă, ritualul maturizării e foarte dur: copiii care urmează să facă acest pas stau seara în jurul focului alături de mamele lor. Au fost învățați să se teamă de măștile zeilor – simbolul autorității grupului asupra individului. La un semn, bărbații, mascați, pictați, și foarte înfricoșători, se reped brusc la ei din tufe, îi smulg de lângă mame și îi bruftuluiesc. În anumite zone, cum ar fi Papua Noua Guinee, sau Tierra del Fuego, copilul este forțat să se lupte cu adultul mascat – reprezentând zeul – și, dacă pune osul la bătaie, lăsat să câștige. Adultul își dă jos masca, însă n-o aruncă alături, spunând „Ah, e doar un mit, e doar în joacă” sau ceva similar, ci îi înmânează masca de zeu copilului, spunându-i „Acesta este simbolul puterii formatoare a societății asupra individului, de astăzi înainte și tu ești un reprezentant al acestei societăți”.

În alte locuri, copilul este „ucis ritualic”, adică simbolic, apoi înmormântat, tot simbolic, dar suficient de realist încât el să aibă impresia că a murit: ce moare de fapt este egoul infantil.

Fiind specia cu cel mai lung și anevoios traseu de dezvoltare și maturizare, intrăm încă de mici în schema dependenței psihologice, care presupune supunere, dorința de validare, mustrări din partea adulților, etc. și toate acestea trebuie „ucise ritualic” pentru a dobândi maturitatea, adică o stare de independență psihologică, unde individul se afirmă ca o persoană și o personalitate bine conturate.

Astăzi, însă, în absența unei mitologii (sau narative) care să ne ofere ordinea și etapizarea necesare dezvoltării sănătoase a psihicului, atât trecerea de la copilărie la maturitate cât și cea de la stadiul de adult la stadiul de bătrân sunt lăsate la voia întâmplării, nemarcate, nepunctate de ritualuri de inițiere. Drept urmare, individul rămâne într-o relație de dependență mult după ce dezvoltarea fiziologică îl recomandă pentru viața de adult, iar adultul, muncit din greu vreo 50 de ani, se retrage tăcut și nebăgat în seamă în pensie, simțindu-se cel mai adesea ca o unealtă tocită, stricată, bună de aruncat la gunoi.

Copiii eterni, victime eterne

În România, satisfacerea serviciului militar obligatoriu ținea loc de ritual de inițiere, dar condițiile vitrege de-acolo au transformat acest ritual, unii ar spune necesar, în ceva dezagreabil. Fără îndoială, însă nu pare că am găsit un înlocuitor, iar în vidul creat au luat naștere ideologii chitite să distrugă toate rădăcinile noastre mitologice și, drept urmare, spirituale, în căutarea unei iluzorii utopii a omului nou.

Rezultatele se văd bine astăzi, odată cu înflorirea generației „woke”. Ceea ce această generație a adăugat la disprețul față de mitologie (deci de rădăcinile noastre culturale, ca Occident) este și un cult al victimizării, inspirat cu siguranță de aproape o sută de ani de marxism deșănțat, promovat de la catedrele marilor universități franceze, spaniole, sau italiene, actualmente britanice și americane. Pentru că în esența lui, marxismul promovează ideea unui conflict perpetuu între o clasă de opresori și una de victime. În timp, lista agresorilor și cea a victimelor s-a mai modificat, ideea e aceeași.

În instituțiile de învățământ occidentale (nu în toate, firește, dar într-un număr tot mai mare) copilul este supus unei disonanțe cognitive înfiorătoare: pe de o parte, el este învățat că dacă aparține unei categorii minoritare (termen foarte generos, astăzi), el este o victimă al abuzurilor și opresiunii oamenilor răi „de sus”, și, deci, trebuie protejat, ținut în puf, ferit de contactul cu idei neplăcute, de cuvinte „periculoase”. Pe de altă parte, și odată ce ajunge în instituțiile de învățământ superior, el este împins să se opună sistemului, să lupte împotriva celor care, până la urmă, sunt și singurii care pot să-i ofere acea protecție și acel puf în care el are privilegiul (nemaiîntâlnit până recent în istorie decât în cazul familiilor regale, și nici atunci tot timpul) să crească. Astfel, el nu depășește niciodată stadiul de dependență psihologică, pentru că nu este învățat nici să gândească critic, nici să caute singur răspunsurile, nici să se adape din înțelepciunea clasicilor, nici să se orienteze spre soluții pragmatice, spre rezolvarea reală a problemelor.

Asta, de fapt, și separă actuala generație de „fulgi” politici de predecesorii lor marxiști, care, orice s-ar spune despre mijloacele aplicate, despre moralitatea antreprizei lor, cel puțin știau să pună mâna pe putere și să o consolideze. Micii marxiști culturali de azi nu au nici măcar această armă în dotare. Ei rămân pururea niște voci isterice, care atacă „establishmentul” fără a oferi soluții reale, rezolvări practice, ci doar „ar trebui”-uri. Însemnând că alții ar trebui să facă. Până când alții nu vor face ceea ce ei, copiii deveniți brusc Platoni și Aristotei ai orânduirii perfecte, urlă că trebuie făcut, ei, copiii, vor sta îmbufnați, vor da cu tifla „moșilor”, vor cancelui, vor respinge, vor explica lumii că e întrutotul rasistă, decăzută, sexistă, xeno/trans/homofobă… și nu vor înțelege nimic din ceea ce se petrece cu adevărat în lume, din ce așteptări există de la ei, ca adulți: vor fi masa de manevră perfectă pentru orice guvern autoritar sau chiar totalitar care le va vorbi pră limba lor, folosind triggerele cu care au fost condiționați.

Atunci când micul nostru dependent nu este un aprig revoluționar de campus și rețele de socializare, nerăbdător să distrugă mii de ani de cultură și civilizație care nu corespund standardelor sale de moralitate, el este idealizat și romanțat, prin idealizarea și romanțarea inocenței. Este o altă formă de rămânere ad-perpetuum în leagănul copilăriei, iar imaginea reprezentativă a acestei spețe de copil cu trup de adult este Forest Gump. Cui nu i-a plăcut capodopera lui Zemekis? Și totuși, după ani de zile, am înțeles cât de sinistră este acea față a Americii inocente, unde ignoranța și candoarea merg mână în mână. Mesajul, ironic sau nu, e că poți să fii complet ignorant la tot ce se petrece în jurul tău și să „te alegi cu fata la final”, un semn în orice film american că eroul a izbândit, indiferent ce luptă (exterioară sau interioară) a dus de-a lungul filmului.

Ignoranții răzvrătiți și cei pasivi (blissfully ignorant) sunt doar două fețe ale aceleiași monede – triumful infantilismului în fața maturității politice.

Concluzii: Oedip rege și simptomele bolii.

Cetatea e bolnavă. Iar simptomele bolii le vedem tocmai în soluțiile cu care cetățenii vin în întâmpinarea bolii. În primul rând, ei nu fac distincția între instituții și persoane, și cer regelui sau oricărui substitut de vodă (de la președinte la primar) să rezolve problema – astfel, cetățenii devin copii în raport cu puterea. Mai mult, răspunsul la problemă e obligatoriu unul singur. Oedip e singur însărcinat de tebani să găsească leacul, iar leacul nu poate fi decât unul singur. Nu există soluții multiple. În al doilea rând, ei apelează la apolinic (ceva dincolo de realitatea umană) pentru a găsi soluții. Oedip trimite oameni la Oracolul lui Apollo din Delfi, în speranța că zeul va elucida problema. Astăzi, zeii sunt ideologiile utopice care dețin toate răspunsurile, mai puțin cele practice. În al treilea rând, se cere purificarea cetății. Oedip vorbește despre purificare morală, îi blestemă pe cei ce nu îi îmbrățișează propunerile, îi expulzează pe cei îndărătnici, și le cere tebanilor să facă același lucru. Astăzi, purificarea morală pare să fi intrat din nou în cetatea occidentală, și urmărește mai cu seamă identificarea și ostracizarea celor ce nu corespund standardelor de moralitate impuse de extremiști.

Astfel, aidoma ca în piesa lui Sofocle, soluțiile cetății la boala care-o macină sunt însăși simptomele bolii. În cazul nostru, o infantilită cronică, produsul unei societăți care, mai mult ca oricând altcândva de-a lungul istoriei, asigură bunăstarea ce permite maturizarea târzie a copilului și totodată ignoră mitologia și ritualul etapelor atât de necesare în dezvoltarea psihologică a individului, lăsându-le în seama familiilor. Rezultatul, din nefericire, va fi tot mai puternic resimțit: mult zgomot pentru nimic.