Fata de porțelan

Anul trecut am fost invitat, împreună cu doi prieteni – Arrigo Cohic şi Pedrino Borgnioli – să petrec câteva zile într-un conac din nordul Normandiei.

Timpul, care la plecare făgăduise să fie minunat, s-a schimbat deodată şi a plouat atâta încât drumurile desfundate păreau albii de torente.

Ne afundam în noroi până la genunchi, un strat gros ni se lipise de tălpile cizmelor şi, atârnând greu, ne încetinea aşa de mult mersul, încât n-am ajuns la destinaţie decât după apusul soarelui.

Eram frânţi de oboseală şi, văzând ce eforturi făceam ca să ne oprim căscatul şi să ţinem ochii deschişi, de îndată ce am cinat, gazda noastră a poruncit unui slujitor să ne conducă pe fiecare în odaia lui.

Camera în care urma să dorm eu era neobişnuit de mare; dar nu de asta m-am înfiorat, ci fiindcă mi s-a părut că, trecându-i pragul, pătrund într-o lume aparte… Într-adevăr, ai fi putut să te crezi pe timpul Regenţei: deasupra uşii, un tablou de Boucher cu cele patru nimfe despuiate reprezentând Anotimpurile, pretutindeni mobile greoaie –supraîncărcate cu ornamente ce imitau stânci, arbori, coloane greceşti –, candelabre şi oglinzi uriaşe, cu rame de cristal şi suporturile sculptate neîndemânatic.

Pe masa de toaletă se aflau cutii cu piepteni, pămătufuri pentru pudră, flacoane de parfum şi un evantai presărat cu paiete de argint; iar tabachera de baga uitată pe şemineu era plină cu tutun proaspăt.

N-am observat toate astea decât după ce slujitorul, punând sfeşnicul pe masă, mi-a urat noapte bună, apoi s-a retras, închizând uşa după el. Prea obosit ca să mă mai dezbrac, m-am întins în pat şi am închis ochii, aşteptând să adorm.

Dar somnul nu voia să vină; patul se clătina sub mine ca dus de valuri, pleoapele îmi zvâcneau. Până la urmă m-am pomenit din nou în capul oaselor, treaz de-a binelea.

În cameră, nimic nu se schimbase – şi totuşi, ceva era altfel. Focul arunca flăcări parcă mai înalte, îngăduindu-mi să desluşesc limpede portretele din tablourile cu rame masive, ce acopereau doi dintre pereţi, chipurile şi decorurile de pe marea tapiserie aflată deasupra căminului. Erau strămoşii gazdei noastre: cavaleri în zale, nobili în veşminte de brocart, consilieri cu perucă şi frumoase doamne cu obrajii fardaţi, ţinând câte un trandafir alb în mână.

Deodată, flăcările au început să se zbuciume, ca atinse de o adiere de vânt şi, în lumina aceea schimbătoare, nefirească, am văzut cum ceea ce luasem drept tablouri din lemn şi pânză ascundeau fiinţe aievea, din carne şi sânge: ochii li se mişcau, aţintindu-mă, iar buzele li se deschideau şi se închideau, însă nu auzeam decât tic-tacul pendulei şi trosnetul buştenilor în vatră.

O groază de nestăpânit m-a cuprins. Tremuram, părul mi se ridicase, dinţii au început să îmi clănţăne şi o năduşeală rece mi-a acoperit tot trupul. Ce-avea să se întâmple cu mine? Să fi fost lumea aceea cu adevărat acolo?

Pendula arăta ora unsprezece. Bătăi vibrante, sonore au străpuns încremenirea văzduhului şi, când ultimul ecou a murit…

Lumânările s-au aprins singure; foalele au început să sufle în foc ca apăsate de mâini nevăzute, în timp ce cleştele răscolea jarul şi lopăţica scotea cenuşa.

Apoi, un ibric de porţelan a ţâşnit de pe masă şi a plutit spre şemineu, aşezându-se pe jar. Imediat, fotoliile au prins să se mişte şi, agitându-şi picioarele torsionate în chip uluitor, s-au rânduit înaintea vetrei.

Unul dintre portrete, cel al unui bărbat corpolent, cu barbă albă, semănând cu imaginea pe care mi-o făcusem despre Sir John Falstaff, şi-a scos capul din ramă şi, după mari eforturi, şi-a strecurat umerii şi pântecul voluminos afară din cadrul de lemn, sărind greoi pe parchet.

Gâfâind încă din cauza sforţării, a pescuit din buzunarul hainei o cheie miniaturală, aplicând-o apoi pe toate ramele, una după alta. Şi ramele s-au deschis, lăsându-i să iasă pe cei dinăuntru.

Preoţi ascetici, văduve palide, magistraţi cu un aer grav dar cu obrajii dolofani, cochete de o eleganţă vetustă, filfizoni cu ciorapi de mătase – toate aceste personaje ofereau un spectacol atât de ciudat şi absurd, încât, deşi mi-era frică, am izbucnit într-un râs nervos.

În timp ce demnele apariţii se aşezau pe scaune, ibricul a sărit înapoi pe masă, urmat de ceşcuţele japoneze, albe şi bleu – ce soseau în grabă dintr-un bufet impunător, ale cărei uşi se deschiseseră singure – fiecare ceaşcă având înăuntru o bucată de zahăr şi pe farfurie o linguriţă de argint.

După ce invitaţii şi-au băut în linişte şi cu eleganţă cafeaua, ceştile goale, ibricul şi linguriţele s-au făcut nevăzute, retrăgându-se pe rafturile marelui dulap. Dar nu bufnitura uşilor grele m-a făcut să tresar, ci sunetul neaşteptat al glasurilor omeneşti. Galeria însufleţitelor personaje începuse acum o conversaţie animată despre vreme, modă, evenimente mondene şi alte asemenea subiecte atât de banale, de nepotrivite cu stranietatea scenei. Căci nici unul dintre cei prezenţi nu se uita la ceilalţi. Fiecare vorbea parcă pentru sine, fără să îşi desprindă privirea de la mişcarea înceată a limbilor ceasului.

Când s-a făcut miezul nopţii, glasurile au amuţit brusc şi, în tăcerea prelungită după a douăsprezecea bătaie a pendulei, cineva a rostit cu un glas poruncitor:

– E timpul să dansăm!

Toţi s-au ridicat în picioare, ca un singur om. Din nou animate parcă de o voinţă proprie, fotoliile s-au retras spre pereţi, lăsând liber mijlocul încăperii. Fiecare domn luase mâna unei doamne şi aceeaşi voce cu accente metalice a spus:

– Să cânte orchestra!

Tapiseria de deasupra căminului înfăţişa un concerto italian cu toate instrumentele de la balurile şi seratele altor vremuri. Instrumentiştii, care până atunci rămăseseră neclintiţi ca nişte figuri ţesute ce erau, s-au înclinat într-un gest de încuviinţare.

Dirijorul a înălţat bagheta şi menuetul a început lin, susurând ca un pârâu.

Dar acea muzică suavă distona evident cu piruetele prea lente, cu reverenţele solemne şi paşii încă amorţiţi ai dansatorilor. Aceştia se străduiau însă din răsputeri şi, după o vreme, mişcările li s-au iuţit: bărbaţii se răsuceau în rotiri ameţitoare, rochiile femeilor se învârtejeau, picioarele tuturor abia dacă atingeau podeaua…

Zadarnică trudă. Arcuşurile treceau tot mai repede pe coarde, degetele flautiştilor lunecau pe instrumente cu neastâmpărul argintului viu; obrajii suflătorilor din corn se umflaseră parcă gata să plesnească – şi toate aceste sforţări dădeau naştere unui vârtej tumultuos şi năucitor. Game ascendente şi descendente se succedau, ameţitoare, iar schimbările de ritm veneau la intervale tot mai scurte, fără ca muzica să îşi piardă armonia. Acorduri de o perfecţiune angelică se supuneau unui ritm diabolic, cu neputinţă de urmat de vreo făptură omenească.

Strădaniile dansatorilor de a intra în cadenţă îţi făceau milă… Săreau, săltau, se roteau cu patetică râvnă, iar sudoarea li se scurgea necontenit de pe chipurile purpurii, congestionate. Însă toate eforturile erau în van, căci orchestra le-o lua mereu înainte.

Când pendula a bătut ora unu, dansatorii s-au oprit ori mai degrabă s-au prăbuşit pe fotolii, ca nişte marionete scăpate din sfori.

Atunci am văzut-o pe fata care nu dansase.

Stătea în picioare, rezemată de un colţ al şemineului, privindu-mă cu o stranie stăruinţă.

Niciodată, nici măcar în vis, nici în tablourile lui Boticelli, nu văzusem ceva mai frumos: pielea îi era ca alabastrul, părul blond-cenuşiu, iar ochii de un azur uimitor păreau două adâncuri limpezi; prin ele îi vedeam sufletul, la fel de desluşit cum s-ar zări pietrele albiei prin undele unui lac de munte.

Am simţit că, dacă mi se va întâmpla vreodată să iubesc pe cineva, ea va fi aceea. Am sărit din patul de unde până atunci nu cutezasem să mă clintesc, condus de un imbold irezistibil. M-am trezit lângă fată şi, apucându-i mâinile, am început să-i vorbesc cu un curaj nebun, de parcă aş fi cunoscut-o de când lumea. Dar, mai ciudată chiar decât stăruinţa lipsită de inhibiţii cu care încercam să-i trezesc interesul, era o pornire ilogică ce mă cuprindea tot mai mult. Voiam să dansez, cu ea, numai cu ea, pe muzica ce nu încetase vreo clipă şi, înainte să înţeleg ce se întâmplă, m-am pomenit mărturisindu-i dorinţa ce creştea în mine, mistuitoare ca o febră.

Nu a părut surprinsă. M-a privit lung, cercetător, apoi mi-a zâmbit, atât de dulce şi trist, încât m-am simţit atins de aripa unei presimţiri funeste.

– Curând, scumpul meu Teodoro, a murmurat.

Nu ştiu de ce, dar nu eram deloc surprins să aud că îmi spune pe nume, şi am continuat să vorbim. Conversaţia aceea cu o fată atât de frumoasă şi plină de farmec nu mă împiedica să râvnesc să o ating, s-o strâng în braţe, să o port pe talazurile muzicii atotbiruitoare… Tremuram de o nerăbdare amestecată cu teamă, ca înaintea unui salt în abis, când pendula a bătut din nou – era ora două, iar vocea cu timbru metalic a vibrat deasupra capetelor noastre:

– Angela, poţi să dansezi acum dacă vrei, dar ştii ce va urma.

– Nu-mi pasă! a răspuns fata cu hotărâre, petrecându-şi braţele de fildeş pe după gâtul meu.

– Prestissimo! a poruncit vocea.

Şi-am început să dansăm. În vârtejul valsului, sânii Angelei îmi atingeau pieptul, obrazul ei catifelat era aproape lipit de al meu, iar răsuflarea-i fierbinte şi suavă îmi înfiora buzele.

Niciodată în viaţă nu încercasem o emoţie atât de copleşitoare; nervii îmi vibrau ca nişte arcuri de oţel, sângele îmi revărsa torente de lavă în vine, inima îmi ticăia ca un ceasornic nebun. Dar în starea aceea de supremă surescitare nu se amesteca nici teamă, nici şovăială. Pierdusem, odată cu simţul realităţii, orice măsură. M-am lăsat copleşit de o euforie dincolo de cuvinte, îmbătat de parfumul subtil, de prezenţa necunoscutei din braţele mele. Simţeam în ea sufletul pereche pe care îl căutasem dintotdeauna, fără măcar să o ştiu. Şi doream, cu toată puterea fiinţei mele, ca dansul, vraja ori ce-o fi fost, să nu se sfârşească niciodată.

Cei de faţă strigau şi băteau din palme, îndemnându-ne să izbândim acolo unde ei dăduseră greş. Iar muzica, învinsă la început de avântul şi uitarea cu care ne dăruiam dansului şi unul altuia, şi-a iuţit iarăşi ritmul, însă am urmat-o şi de data asta, fără vreun efort.

Apoi, brusc, s-a întâmplat.

Angela s-a lăsat greu în braţele mele, cu răsuflarea tăiată. Picioarele care, cu o clipă înainte zburau pe podea, nu se mai desprindeau decât anevoie, ca trase în jos de nişte greutăţi de plumb.

– Eşti obosită, Angela. Să ne odihnim, am rugat-o.

– Să ne odihnim, a repetat, ascultătoare. Dar nu mai este decât un fotoliu liber…

– Cu atât mai bine, îngerul meu. Am să te iau pe genunchi, am rostit cu o îndrăzneală pe care nu mi-o cunoşteam.

Angela a zâmbit din nou, deşi strălucirea din ochii ei pălise. Când m-am aşezat şi am primit-o în braţe, mi s-a cuibărit la piept. Răsufla încă anevoie dar, primind căldura îmbrăţişării mele, trupul rece ca gheaţa a început treptat să se dezmorţească.

Am rămas aşa multă vreme, încremeniţi, căci toate simţurile îmi erau îmbătate de apropierea acelei făpturi misterioase, ce îmi devenise mai dragă decât orice pe lume.

Nu mai ştiam cât era ceasul şi uitasem unde mă aflu; lumea reală nu mai exista pentru mine, firele care mă legau de trecut se rupseseră… Desprins din cătuşele lucidităţii, spiritul mi se înălţa spre sfere cărora până ieri nici măcar nu le-aş fi bănuit existenţa. Eu şi Angela devenisem o singură fiinţă; îi auzeam gândurile, iar ea îmi ştia dorinţele fără a fi nevoie să le rostesc. Ea mă aşteptase dintotdeauna, eu o căutasem mereu, fără speranţă. Iar acum eram în sfârşit împreună, pentru o clipă sau o veşnicie.

Deodată, o rază de lumină a străpuns fereastra ca o suliţă de foc.

Angela a tresărit, aruncând o privire îngrozită împrejur. S-a ridicat repede şi, când am vrut să o reţin, s-a răsucit lipindu-şi buzele de ale mele, sorbindu-mi răsuflarea, într-un lung şi dureros sărut. A făcut apoi un pas, altul şi a scos un ţipăt, prăvălindu-se pe podea.

M-am năpustit să o ridic, să-i vin într-ajutor. Dar – şi sângele îmi îngheaţă în vine când îmi amintesc – în locul unde căzuse iubita mea Angela n-am găsit decât ibricul de cafea, sfărâmat. Ceva s-a rupt atunci în mine, s-a spart în cioburi de durere, disperare şi neputinţă. Ştiu doar că am urlat – o chemare sau un blestem aruncat cerului nesimţitor. Apoi mi-am pierdut cunoştinţa.

… Când am deschis ochii, Arrigo şi Pedrino erau aplecaţi asupră-mi.

– Slavă Domnului! a exclamat primul. De o oră încercăm să te trezim! De dimineaţă, văzând că nu cobori, am intrat în camera ta şi te-am găsit întins pe jos cât eşti de lung şi strângând în pumn nişte cioburi de porţelan.

– Ce dracu ai făcut în noaptea asta?!

Tonul imperativ al lui Pedrino era menit să ascundă o reală îngrijorare.

– M-a cuprins o slăbiciune, mi se întâmplă uneori…, am bâiguit, ştiind bine că mă cunoşteau îndeajuns ca să nu îmi înghită minciuna.

Jos ne aştepta gazda, cu micul dejun pregătit. Prietenii mei au mâncat mult, au băut şi mai mult; eu aproape că nu m-am atins de nimic. Îngândurat şi absent, încercam să îmi ascund tulburarea şi să dau acţiunilor mele o aparenţă de normalitate.

După-masă ploua cu găleata şi a fost imposibil să plecăm. A trecut aşa un ceas, apoi altul. Ca să îşi alunge plictiseala, prietenii mei şi-au găsit fiecare câte o ocupaţie: Pedrino bătea cu degetele în geam marşuri războinice; Arrigo şi gazda noastră jucau o partidă de dame. Eu am scos din mapa de care nu mă despărţeam niciodată o hârtie velină şi am început să desenez.

Mânuiam creionul automat, fără vreun gând anume, însă liniile trasate la întâmplare s-au unit într-un contur ce îmi părea ciudat de familiar. Curând, mi-am dat seama de ce: aducea cu…

– Dar ăsta e portretul surorii mele!

Exclamaţia aparţinea gazdei, care îşi întrerupsese partida, venind ca să privească peste umărul meu la ce lucram.

Într-adevăr, era profilul desăvârşit al Angelei.

– Pe toţi sfinţii! Unde este?! Pot să o cunosc?

Mi-am dat seama că îmi tremură vocea, de parcă viaţa mea ar fi atârnat de răspunsul lui. Şi, într-un fel, chiar aşa era.

– A murit acum doi ani de o congestie pulmonară… S-a îmbolnăvit după un bal.

Mi-am plecat fruntea ca să îmi ascund durerea, lacrimile care îmi împăienjeniseră privirea. Cu gesturi încete, aproape tandre, am aşezat foaia înapoi în mapă, ca pe o relicvă preţioasă.

Înţelesesem că, pentru mine, nu va mai exista fericire pe acest pământ…

Traducere de Rodica Bretin