1. Braț la braț, păreau o pereche destul de strâns unită, fericită am putea spune, dacă fericirea n-ar fi prea metafizică și volatilă, așa încât să fie extrem de greu de defalcat, pentru a o putea discerne de bucurie, plăcere, satisfacție sau simplă automulțumire obtuză.

Cei doi erau două persoane cenușii, ca toți cei ce se vânzoleau pe bulevard la ora aceea: două persoane pestriț-cenușii. Ea era șaten cenușie, cu ochi cenușiu-verzui, îmbrăcată într-o rochie de stambă ieftină, cenușiu-înflorată, cu fața schimonosită de un zâmbet cenușiu-vesel. La rândul lui, în hainele „de sărbătoare”, „á giorno”, și el era tot cenușiu, dar de un cenușiu aparte, protector, îngrijorat. Cenușiul ceaiului de tei băut seara, că face bine, și cenușiul genții „de piele de vinilin ” − evident Diplomat, ca să ne dăm mari.

Clădirea institutului de agrement nu părea cine știe ce pe dinafară: zid vechi, lepros, de casă ne-recondiționată încă de pe la 1890 – 1900.

Dar acolo îi aștepta Divertismentul − acel ceva inefabil pe care nu ți-l poți permite decât o dată pe săptămână, pe lună, sau chiar și mai rar, ca pe un contact cu o lume „bună”, la care speri să ai cândva acces − poate acum! − poate altădată… prin intermediul unei contribuții modeste, meschine am putea spune: o taxă plătită la poartă, o invitație bătută la mașină și expediată prin poștă cu timbru de „Recomandată”, roșu, de cinci lei, lipit pe colțul drept, un drum cu taxiul de-acasă și până acasă, ca să nu-ți murdărești hainele păstrate cu grijă, să pară, măcar, dacă nu sunt și nu pot fi cu adevărat noi.

Valul muzicii i-a izbit strident chiar din momentul în care au depășit intrarea cu uși batante, să-i toropească în ritmul anglo-saxon, leneș-sincopat, cu texte suav repetate de fete-femei depravat de dulci. Cu asta vor ăștia, dom’ne, să cucerească lumea bătrână și uzată în care-s două mii de ani de când Thales afirma că toate-s apă − apă de ploaie, desigur − sau un Anaxagora că toate sunt foc − foc de paie − o lume în care Hitleri și Mussolini (paparude de carnaval grotesc) au amețit naivii cu pacea lor belicoasă, sau Stalini și Napoleoni cu militarism pacifist? Păi, cu asta ne dau ei gata? Cu „girls in jeans” − adică fete în nădragi, sau cu America, America, „sono il promesso del’ummanità”! Del’care ummanità? Del’ummanità-ul tunurilor de la Bagdad și Addis-Abeba care „trag singure”, transformând paradisuri în ruine și ruinele în infernuri?

Cu asta vor ei să cucerească lumea noastră străbună, cu atâția răstigniți celebri, ca simboluri eterne ale Omului − Profeţi cu ficați devorați de acvile bicefale, tricefale… cu Giordano și Campanella orbecăind prin noaptea Istoriei, să lumineze cu trupurile lor de creștini, cu eul lor dureros de viu, calea către o stea (efemeră?) în cinci colțuri care să vestească o lume mai bună?

O fetișcană se apropie de cuplul proaspăt intrat, de cei care, după cât se-arată, se simt încă străini, și, contra valoarea unei citronade cu whisky, își oferă serviciile de gazdă primitoare. Se prezintă: „Alina”, alintat, și le face cunoștință, la o masă în semiobsuritate, cu niște „tipi”.

− Ăla, îl vedeți pe ăla? le suflă ea, tainic, la ureche, ăla are două mașini: un Mercedes și un Taunus. E cineva!

Toți suntem cineva. Doar că unii sunt cineva cu c mic, iar alții sunt cineva cu C mare.

Muzica se revarsă strident din difuzoare, te simți străin și înstrăinat, și ăsta poate că și este sensul, unicul sens, dacă va fi având vreunul, al mascaradei la care participăm în localul cu pereți exteriori leproși și săli de marmură de Carrara în interioare, cu lumini multicolore clipocind neîncetat în ritmul muzicii pe care manechine-vii, manechine-dansatori își dau reflexiv break sau aerobic capul peste cap.

 

  1. Parfumuri, mirosuri de țigări și de băuturi scumpe, discuții stupide. Ce-a mai făcut nu-știu-cine, cine e cutărică și unde a fost atâta vreme de nu l-am mai văzut, fleacuri urlate peste miile de decibeli care bombardează sala de marmură.

− Elvira, hai acasă! îi șoptește Marian în pauza dintre două melodii.

− Nu te simți bine? îl iscodește ea, întrerupându-și discuția cu comeseanul din dreapta.

− Ba da. Însă aș vrea să fim singuri, numai noi…

De ce n-am spus, pur și simplu: „Nu, nu mă simt bine! Zgomotul și atmosfera îmbâcsit de dezinfectă îmi fac rău, îmi întorc mațele pe dos. Ce dracului caut eu aici? Ce căutăm aici?”

− Ei hai, nu mai fi morocănos și ursuz! se alintă Elvira. Mă scoți și pe mine-n lume o dată și atunci îmi faci chestii din astea! Uite, mai bine ține-i companie Alinei, că nu te pierde din ochi de când am venit!

Marian mai comandă un carcalete pentru Alina și fata i se agață tandru de braț, târându-l spre ringul de dans.

„Nu mai am vârsta…” își spune, în vreme ce încearcă să imite zbânțuiala frântă a celorlalți. I se pare că toți sunt cu ochii pe el, că îl urmăresc amuzați ca de secvența la cererea telespectatorilor, cu dansul elefănțeilor-balerini cu hipopotămițele-balerine din porcăria aia de desen animat al lui Disney.

De fapt, nimeni nu se uită la el, nimeni nu are vreme de ei, și poate că tocmai asta e tragedia: că poți face orice, să-ți rupi un picior sau să-ți dai capul peste cap ca o găină beată și cei de lângă tine nici nu te iau în seamă. Poți veni înțolit cu un pantalon fără un crac și cu un pantof  într-un picior și cu o sanda în celălalt, poți să îți vopsești buzele cu ojă neagră și părul cu spumă de căpșune amare; nimeni nu te vede, nimeni nu te-aude, nimeni nu te nimic.

Iubito (îți spun, deși nu te iubesc și nu te-am iubit niciodată), iubito, îți spun, suntem singuri pe lume, într-o lume cenușie și plină de sunete ascuțite care ne zgârie nervii; răpăit de tobe, răpăit de mitraliere, microfonii, bubuit de tunuri, banguri sonice, explozii nucleare și cascade de supernove.

Și tu, zâmbindu-mi fără să pricepi nimic din ceea ce mă frământă, mă tragi de mână către camera pustie acum a vestibulului în care ne-am îngrămădit cu toții hainele la venire.

Fie! Să ne trântim în maldărul lor, gâfâind! Să ne pipăim, sărutăm, excităm. Toate însă, până la un punct!

Ai dres roz cu dungi violete și porți două perechi de bikini, unii peste alții, ca și Elvira.

 

  1. Dragostea, amorul reprezintă un limbaj comun între doi parteneri care se înțeleg, sau li se pare că se înțeleg, sau se prefac a se înțelege.

Eu sunt singur, mă simt singur, fiindcă toți cei (cele) cu care aveam de împărțit un limbaj comun, sau au pierit, sau sunt departe.

Alina zâmbește, ca și când ar înțelege ceva, și se fandosește, fâțâind din șolduri.

Revenind la ideea că dragostea reprezintă un limbaj comun: cu cât ești mai tânăr, cu atât ai mai puține lucruri „de spus” celuilalt. O introducere scurtă, doar pentru a respecta conveniențele, și treci la fapte, fiindcă atât tu cât și ea atâta așteptați. Și de aceea ești (te simți) mai puțin singur. Tinerii trăiesc o singurătate narcisistă, ale cărei absențe se umplu instantaneu de sine-însuși, de prea-plinul de sine.

Cu cât ai, însă, mai multe de spus, cu atât ești mai singur. Ești tot mai străin. Nu mai înțelegi lumea, și lumea nu te mai înțelege.

Se adună împrejur toate discotecile vieții, unde zgomotul muzicii ține loc de (fals!) limbaj, de surogat de comunicare între tineri, care n-au a-și spune decât „te iubesc” și „hai!”… uneori nici măcar atât.

Muzica, mascând goliciunea unei absențe de idei, într-o falsă comunicare, care parcă te cheamă, îmbiindu-te cu vocea altcuiva. Sirenele atrăgând rătăciții spre mări zadarnice.

La „sentiment”! Poezie. Gargară! Vorbe învățate de la alții, ca să acopere găunoșenia  unei goliciuni care-ar putea fi sintetizată într-un simplu gest obscen de ridicare a poalelor sau de descheiere a prohabului.

Ce atâta mare lucru de spus? Un bărbat și o femeie, doi străini, vor să-și facă mendrele și se slujesc de vorbe ca de un pretext ca să-și arate intențiile.

Însă dincolo de intențiile lor exprimate mai mult sau mai puțin impudic începe iarăși tragedia aceleiași comunicări false, aceluiași limbaj impropriu și greoi al gesturilor, cuvintelor, valorilor, banilor, insatisfacției și amăgitoarelor împliniri.

 

  1. Și totuși, e cumplit de frumos pe lume! Doar fericire nu e, din păcate, niciodată, niciodată. Doar satisfacții mărunte. Plăceri obscure.

Alina este fierbinte și tandră (pentru cât timp?Al câtelea sunt cel căruia i se dăruie aici, între hainele îngrămădite în debara?)

Alina, buze senzuale…

 

− Elvira!

Marian se înalță brusc, așa cum te-ai ridica dintre vise, se smulge și iese. În sală nu mai e nimeni. În sala de marmură e pustiu. Doar magul mai hârâie, monoton.

Ar vrea să o strige „Elvira! Unde ești? Unde dracului te-ai dus cu toate jurămintele noastre, cu toți anii ăștia în care am petrecut împreună, la bine și la rău? Elvira!”

Dar Elvira nu e nicăieri.

Marian își aprinde o țigară pe jumătate fumată, pe care-o culege dintr-o scrumieră plină cu mucuri de țigări străine. Peste Carpațile lui fără, parfumul altei lumi i se pogoară galeș în sânge.

Alina se apropie din spate, îmbrățișându-l.

Dintr-o cameră de la etaj, Elvira coboară potrivindu-și, cu un gest reflex, la vederea lui, o șuviță rebelă. Pe geamuri, zorile se strecoară, violete.

Ies, braț la braț, din clădire. Elvira se lipeşte de el, zâmbindu-i tandru:

− Ei, cum te-ai distrat? Nu-i așa că până la urmă a fost grozav?

Marian moțăie din cap a aprobare, și Elvira, stimulată, se precipită:

− Vezi! Și tu voiai să plecăm chiar de la început…

„Oare ea ce-a făcut în camera aceea de sus?”  se întreabă Marian.

Oare anii pe care i-am petrecut împreună nu înseamnă și nu au însemnat nimic pentru ea? Dar pentru mine?

Adulmecă spre ea, căutând mirosul străin. Dar Elvira miroase ca de obicei, a deodorant cu mere, din care-i procură și aduce maică-sa, de la magazinul de galanterie unde lucrează.

− Păcat că n-ai venit și tu sus, cu noi, spune Elvira. A fost o discuție foarte interesantă. Nu mă simt în stare să-ți reproduc exact întreaga ei desfășurare, dar a fost foarte interesant.

„Chiar așa? se-ndoiește-n sinea sa Marian. Oare chiar așa?”

Și o scrutează printre gene, pătrunzător.

− Doamne, ce obosită sunt, mai adaugă Elvira, când mașina matinală sosește-n stație, în sfârșit, și ei se urcă-n ea, înstrăinați, ostili, dar înlănțuiți pentru veșnicie.