S-a declanşat culesul căpşunilor pe Marte, iar consulatul SUA a fost din nou luat cu asalt. Mulţimea a năvălit în faţa porţii şi pe străzile din jur mai ceva ca la Revoluţie, încât cineva, picat din întâmplare în zonă, putea crede că vine sfârşitul lumii şi cade guvernul. Am văzut secvenţele acelea la telejurnalul de după-amiază şi m-am îngrozit. Circulaţia auto se întrerupsese, blocată de poporul ieşit în stradă, iar primul meu gând a fost să caut, în imaginea panoramică, steagurile tricolore cu gaură în mijloc. Nu le-am găsit, aşa că mi-a mai venit inima la loc. În cadrele luate mai de aproape, vedeam diverse figuri de oameni necăjiţi, femei îndeosebi, unele îmbrobodite ca la ţară, altele în haine ieftine, second-hand, care se găsesc din belşug şi la ţară şi la oraş. Pe chipurile lor concentrate se citea preocuparea, amestecată cu o mare speranţă. Dăduseră fuga acolo cu sentimentul că vânează lozul cel mare şi îşi schimbă de la o zi la alta viitorul.

Am auzit şi argumentele, abil selectate de reporteri şi de directorii de emisie. De la „n-avem cu ce trăi, ne-a inundat a treia oară şi primăria nu ne dă nimic”, până la motive mai intelectuale, ţinând de salariile mizerabile ale profesorilor, de greve şi de îndârjirea cu care guvernanţii, fie vechi, fie noi, refuzau să ia în seamă nişte dureroase revendicări. Erau şi fete tinere, cu aspect îngrijit şi aer senin, dintre cele pe care ţi-ar plăcea să le întâlneşti pe stradă. „De ce vreţi să mergeţi pe Marte?” întreba reporterul, iar răspunsul, de regulă, suna cam aşa: terminăm facultatea şi n-avem nicio perspectivă, poate ne realizăm în spaţiul cosmic, că pe Pământ… slabe speranţe!

Într-o imagine televizată mi s-a părut că descopăr figura nepoatei mele, Cerasela, care trăieşte cu familia la Bucureşti, şi nu mi-a venit să cred. Mi-am zis că-i o greşeală de percepţie, o asemănare fugară. Ca să mă conving că-i aşa, i-am format numărul pe mobil, iar când a răspuns, auzeam în fundal zumzăială de voci şi chiar strigătele nervoase ale unor necunoscuţi.

– Tu, Cerasela, i-am zis cu vocea încărcată de uimire, să nu-mi spui că eşti acum în faţa consulatului american!

Ba chiar în locul acela era, iar ochiul nu mă înşelase.

– Ce faci acolo? am mai întrebat prosteşte, de parcă nu mi-ar fi fost limpede răspunsul.

– Cum, ce fac? am auzit-o vorbind agitată în receptor. Mă înscriu pentru Marte, ăştia au şi început să împartă prin grilaj formularele.

– Eşti nebună? am strigat indignat. Ce să cauţi tu acolo, la cules de căpşuni? Taică-tău ştie ce faci?

Taică-său, care-i şi fratele meu, era medic în Capitală, iar nevastă-sa avocat. Trăiau cel mai bine din întreaga familie, aşa că nu înţelegeam de ce zăpăcita de Cerasela făcea „baie de mulţime” la poarta americanilor, completând cererea de plecare pe Marte, la munci necalificate, precum culesul de căpşuni.

 – Ascultă, Cerasela, tu ştii ce-i acolo? am încercat eu s-o descurajez, dar chiar atunci legătura s-a întrerupt, poate că în buluceala aceea o fi împins-o careva şi a apăsat fără să vrea butonul de deconectare.

La televizor tocmai dădeau imagini de arhivă, din trecuta campanie de recoltare. Începuseră reportajul cu o panoramă din satelit, iar teleobiectivul apropia treptat suprafaţa aceea de un roşu cenuşiu, până când s-au putut distinge clădirile masive ale bazei principale, un fel de tancuri negre, cu hublouri luminate ici-colo, şi cu o reţea de antene rotitoare arborate deasupra lor ca în ţepii unui arici. Soarele abia se distingea, mic şi palid, pe un cer întunecat, pe care apăreau simultan şi stele, chiar dacă numai cele mai mari. Era miezul zilei, însă atmosfera era cea dintr-o seară de iarnă conservată la frigider, ceea ce nici n-ar fi trebuit să mă mire, din moment ce temperatura de afară era atunci de minus 90 de grade Celsius. Îngheţase până şi aerul rarefiat.

Apoi ne-au arătat serele, nişte cupole uriaşe, corturi din folie metalizată, pe care le umflaseră cu aer pompat prin conducte, ca să producă acolo un mediu bun pentru agricultură. Lumina era, bineînţeles, artificială, ca şi ploaia pe care o împroşcau, la date fixe, instalaţiile de pulverizare. Tufele de căpşuni fuseseră plantate în şiruri lungi, perfect trasate, pe nişte brazde de pământ ce lăsau între ele şanţuri, de fapt poteci pe care să se deplaseze culegătorii. Ştie toată lumea că, pe Marte, căpşunile coapte nu primesc culoarea roşie, ca la noi, ci sunt galbene şi mari, probabil din cauza gravitaţiei diminuate.

Ei bine, deşi interesant, nu cadrul general mi-a captat atenţia, ci ceea ce se întâmpla pe amintitele poteci marţiene. Culegătorii aceia – culegătoarele, mai bine zis, fiindcă şi în campania trecută fuseseră preferate femeile; selecţionerii americani afirmă că-s mai harnice decât bărbaţii şi beau mai puţin – purtau combinezoane de astronaut. Se mişcau printre rânduri, se aplecau, rupeau de pe tufele cu frunze albăstrui fructele galbene şi le puneau cu grijă în lădiţe, după care cărau lădiţele pline la capătul rândurilor, de unde le prelua sistemul de benzi rulante. Una lângă alta pe bandă, lăzile îşi urmau drumul anonim spre o margine a serelor, aflată dincolo de raza privirii. O scenă de muncă aproape firească, am putea zice, dacă n-ar fi fost mulţimea aceea de femei astronaute, cu chipurile ascunse de vizorul umbrit al căştii cu inscripţie NASA. Un regiment de costume albe, bufante, terminate prin ghete grele, prevăzute cu plumb. Comentatorul postului de televiziune reamintea, cu bine dozate note sentimentale în voce, că fuseseră cândva nişte accidente provocate de meteoriţi: găuriseră foliile serelor şi toate culegătoarele de atunci, care munceau neprotejate, explodaseră în atmosfera rarefiată a planetei, ca nişte baloane înţepate cu acul.

Am încercat să mi-o închipui pe nepoată-mea în interiorul unei fantome albe care se mişca pe ecran cu rezervorul de oxigen în spate şi lădiţa de căpşuni marţiene în braţe, dar nu ştiu de ce reuşeam să văd acolo doar un robot.

Am sunat-o din nou pe mobil.

– S-a întrerupt, am spus, neştiind cum să încep.

– Da, e nebunie pe-aici, a acceptat ea, surescitată.

– Acum ce faci?

– Tocmai mi-am predat formularul completat. Ni le iau înapoi tot prin gard. Sunt vreo trei funcţionari care aleargă în lungul grilajului şi adună aplicaţiile de la cei de afară.

– Tu, Cerasela, m-am lansat eu. Tu habar n-ai ce te aşteaptă! Am văzut serele, mi s-a părut ceva îngrozitor. La posibilităţile tale, la viitorul pe care ţi-l poţi construi…

M-a repezit, nervoasă:

– Hai, unchiule, mai slăbeşte-mă cu tâmpeniile! Suntem aici un grup de colege care abia aşteptăm să plecăm. Ne-am săturat să mai fim dădăcite de nişte moralişti pământeni, ca tine şi ca tata!

Ce era să fi făcut? Am înghiţit-o şi pe asta. L-am sunat pe fratele meu. Era la cabinetul lui privat şi tocmai îi zbârnâia unui client cu freza prin măseaua cariată.

– Tu ştii unde-i acum Cerasela? Am văzut-o la televizor.

– Har Domnului! De când ne tot bate la cap că vrea să ajungă vedetă de televiziune!

– Face coadă la americani, s-o ducă pe Marte, la cules de căpşuni! am pârât-o eu. S-a deschis sezonul.

Bineînţeles că s-a enervat. A închis telefonul şi presupun că a sunat-o imediat pe roşcata de nevastă-sa, revărsându-şi asupra ei năduful. Când le-am telefonat eu mai târziu, spre seară, probabil că disputa era stinsă, iar supărarea trecută în resemnare.

– Ştii şi tu cum sunt tinerii din ziua de astăzi, mi-a zis cumnata. Nu le ajunge cât le dăm noi, vor mai mult. Cerasela s-a luat după nişte colege de-ale ei, îşi închipuie că nu se pot realiza decât acolo.

Normal: întotdeauna alţii sunt de vină, alţii ne împing la rele şi ne trag la fund.

– Bine-bine, am obiectat eu. Dar chiar la cules de căpşuni? Altceva mai bun nu găsea?

– De aici încep! a oftat cumnată-mea. Fetele-s la vârsta când le-a luat dracul mintea.

Cu constatarea asta era de acord şi soţia mea, la cină, când am dezbătut împreună problema.

– N-ar trebui să fiu rea, când e vorba şi de Cerasela noastră, dar am auzit că-i o mare inflaţie de bărbaţi în coloniile acelea. Poate că le bagă el, Marte, minţile la loc în cap!

– Prin cur! am comentat eu ca un nesimţit.

Sigur e doar faptul că Marte o să-şi culeagă şi în anul ăsta căpşunile. Eventual, dacă nu le expulzează dintr-un motiv sau altul, planeta aia roşie rămâne şi cu vreo câteva mii de coloniste în plus. Nişte pârlite de emigrante, se vor fuduli curând cu engleza lor vorbită în accent marţian, dar or să stea toată viaţa cu ochii aţintiţi – pe cerul sumbru – la licărirea albastră a Pământului.