5…

Aș putea spune că totul a început foarte simplu, așa cum debutează toate evenimentele care sfârșesc prin a-ți pune viața pe un alt făgaș, dar sunt conștient că asta ar putea fi doar o impresie. Ceva s-a întâmplat în ziua aceea, poate existența mea ajunsese în punctul dincolo de care nu putea continua fără a îngloba o anumită serie de evenimente menite să-i îndrepte traseul pe direcția potrivită, să-i dea un sens, însă s-ar putea spune orice despre chestia asta și nu sunt eu omul nimerit pentru a face asemenea speculații aiurite. Nu prea mă duce capul.

O să vă spun doar cum s-a întâmplat totul și dacă o fi ceva de judecat la sfârșitul istoriei ăsteia, sunteți liberi să trageți propriile concluzii, sau cum vă place să le numiți.

Așadar. Povestea ar trebui să înceapă în felul următor.

La colțul străzii, vizavi de blocul unde locuiesc, se află un bar. Nu-i pentru toată lumea, e un bar select, dar poate intra oricine acolo dacă îl găsește.

Așa-i că v-am stârnit interesul?

În orice caz, eu l-am remarcat într-o după amiază, pe când mă întorceam de la lucru – cred că era cam ora cinci. Nu i-am acordat o prea mare atenție, abia ieșisem dintr-un alt bar, din centru, unde băusem trei beri, iar în rucsac aveam încă patru pentru lunga seară care mă aștepta. Eram obosit și nervos după o zi abominabilă la serviciu și voiam doar să mă întind în pat, cu ochii în televizor. Așa că i-am aruncat doar o privire, pe diagonală, în timp ce stăteam la semafor, încercând să mă gândesc, cum eram eu în stare să gândesc la ora aia, dacă îl mai văzusem până atunci, ori intrasem acolo în vreo seară în care eram prea băut să-mi dau seama și-apoi uitasem, pentru că era chiar pe strada unde locuiam, iar de altul nu mai știam prin împrejurimi.

Cel mai apropiat se afla pe lângă stația de autobuz de unde plecam la serviciu – asta la vreo 500 de metri depărtare, iar acolo știam sigur că intrasem de multe ori. Nu m-am gândit prea mult la asta, cum v-am spus, lumina semaforului s-a făcut verde și-am traversat, îndreptându-mă către locuința mea, iar restul zilei s-a distilat în rutina normală, între micile mele obiceiuri și tabieturi, despre care n-are rost să povestesc, dar de care trebuie să vă zic că erau singurele capabile să-mi țină mințile întregi.

Într-o oarecare măsură.

Până spre seară mă amețisem bine. Cântam prin casă, iar după cină și după ce-am făcut baie, m-am așezat pe canapeaua din sufragerie cu o bere în mână, încercând să găsesc la televizor un meci decent de snooker ori de darts. Știți, ceva imbecil, anesteziant, nu-mi doream lucruri complicate și nici nu le mai așteptam. Atunci, ca din senin, m-am gândit din nou la bar. A fost ciudat, pentru că de obicei, la ora aceea și în starea respectivă, mă gândeam la sinucidere. Dar a venit asta – barul. Imaginea a picat brusc, dintr-o parte, pe diagonală, așa cum îl privisem eu de la semafor, apoi s-a fixat în mijlocul apartamentului cu o asemenea claritate, încât a blocat cu totul ecranul televizorului. Aproape am scăpat berea din mână, însă impresia a durat o singură secundă, destul să-mi strecoare în suflet un fel de panică surdă, melancolică.

M-am ridicat repede de pe canapea și m-am dus la fereastră. Da, era acolo. Chiar peste drum. Avea ferestrele luminate, dar nu reușeam să surprind nicio mișcare dincolo de geamuri, iar cât am stat așa, vreo zece minute, n-a intrat și nu a ieșit nimeni, deși orașul era destul de animat, vă dați seama, trotuarele pline de oameni.

Ciudat, mi-am zis, cu toate că nu știam ce era de fapt atât de ciudat, așa că mi-am terminat berile, mi-am pregătit rucsacul pentru a doua zi la muncă, și-apoi niște haine curate (făcusem baie), pe urmă m-am culcat. Cel puțin nu mă mai gândisem la sinucidere în seara aceea, un lucru bun – sau nu, depinde de ce parte a lui te aflai – dar, bineînțeles, barul mi-a apărut și-n somn și-a stat acolo toată noaptea, plutind estompat într-un soi de ceață gălbuie, plutind și plutind, izbind cu muchiile în toate gândurile și amintirile din care creierul meu încerca răbdător să construiască un vis decent, spărgându-le pe toate ca pe niște bule de săpun.

Probabil mintea mea a intrat într-un fel de blocaj, mi-am zis a doua zi, în timp ce mă duceam la lucru. A decis să se despartă de realitate pentru o perioadă, și-a apărut un soi de dezacord între conștiința mea și lumea înconjurătoare, iar în golul format din separarea acestor lucruri, îngust, dar extrem de fertil, s-a nimerit să se strecoare imaginea acelui bar către care se întâmplase să privesc în acea clipă – iar după ce mintea s-a aliniat iarăși la realitate, a rămas prinsă acolo, ca o insectă într-o picătură de rășină. Nu? Se întâmplă…

M-am gândit la asta, apoi la alte lucruri. Ziua s-a dovedit din nou una infectă, m-am certat cu un coleg de muncă, apoi m-am împăcat cu un altul, cu care avusesem un schimb agresiv de cuvinte cu două zile în urmă, și până la urmă orele au trecut una după alta și-am început să mă gândesc din nou la bar.

Așa că, după ce-am ieșit de la lucru și am intrat undeva să beau vreo două beri, am luat autobuzul spre casă și ajuns în fața blocului, am stat pe trotuar și m-am uitat cu atenție la barul de peste drum. Poate fusese deschis de curând, poate funcționase o altă afacere în acel spațiu până atunci, vreun magazin alimentar, ori de haine, însă nu-mi puteam aduce aminte de nimic de acest fel, iar problema era că barul părea acolo de când lumea, foarte vechi vreau să spun, cu ușa lui înaltă, vopsită în roșu și fațada verde cu tencuiala scorojită și crăpată. Am stat și m-am gândit că era imposibil să fi fost acolo de atâta timp și să nu-l fi remarcat. Locuiam în zonă de cinci ani. Iată-l însă, pur și simplu, înghesuit între un birou notarial și-un magazin de suveniruri, cu trei geamuri mari, ovale, pline de reclame decolorate la bere și băuturi răcoritoare, geamuri deasupra cărora se întindea o firmă îngustă pe care nu scria nimic – avea desenate doar formele unor norișori, sau ceva asemănător, și ciudat, m-am gândit din nou.

Mă simțeam tentat să traversez, să intru. Ceva mă oprea, cu toate că același ceva mă și îndemna să mă duc. Aveam impresia că, dacă o să cedez impulsului, nu o să mai fiu niciodată la fel – un lucru asemănător unei premoniții, nu o chestie rea neapărat, ci doar aluzia unei revelații ce n-aveau să-mi convină prea mult. Ori poate alcoolul din mine mă îndemna să gândesc astfel, mă clătinam periculos pe marginea depresiei…

Așa că, în seara aceea n-am traversat. Și nici în următoarea.

Dar pe urmă am trecut strada. Și-am deschis ușa. Și era într-o miercuri.

4…

Știți, până să intru acolo, nu mă gândisem niciodată cu adevărat la moarte. Mă gândisem la „încetarea din viață”, ceea ce nu-i deloc același lucru. Adică, încercasem de patru-cinci ori să mă sinucid, însă moartea însemna pentru mine doar mijlocul de a pune capăt unei existențe ce mi se părea zi după zi tot mai greu de întreținut, iar sfârșitul acestei „experiențe”, niciodată fericită pentru mine, nu reprezenta altceva decât abandonul suprem, Marele Abandon, pe care nu reușisem să-l adun din sutele de abandonuri „încercate” de-a lungul vieții.

Moartea era un cuvânt dincolo de care aștepta o realitate neagră, inconștientă, spre care aspiram fără să-i înțeleg adevăratele dimensiuni. Moartea era doar atât, moarte, sfârșitul tuturor lucrurilor – neîmpodobită de concepte idealizate, fără zone extinse dincolo de conștiință, doar un final brusc ce anula tot ce credeai că ești. Un blackout care te ajuta să uiți că ai existat vreodată. Niciun sens superior, niciun suflet nemuritor, fără câmpii eterne pe unde să alergi gol, după fundurile ectoplasmatice ale femeilor, în acorduri de harpă, călcând pe nori trandafirii, cu corurile cosmice ale îngerilor în urechi, cu sula sculată și înconjurată de acolade parfumate.

Moartea durează mai mult decât viața, spusese odată cineva, un muzician, nu-mi mai amintesc numele, doar ritmul melodiei, și era ceva liniștitor în chestia asta. Adică, încercasem în mod serios să-mi iau viața, dar de fiecare dată mă oprise în clipa finală teama de durere. Un prag pe care nu reușeam să-l trec. Orice ați crede, îți trebuie un curaj nebun să te sinucizi, curaj pe care-l construiam (credeam eu), încet, încet, gândindu-mă mereu la asta, bând și gândindu-mă, săpând un locșor confortabil în interiorul acestei noțiuni, încercând să mă acomodez cu realitatea cu  proximitatea ei.

Și mai era ceva. Nu extrem de important, însă mă ținea ocupat uneori: dacă mai aveam niște lucruri de descoperit aici, pe lumea asta, și din cauza asta nu puteam pleca? Mai am vreo chestie de văzut, de încercat, mă gândeam, apoi mă îmbătam turtă, mă sculam a doua zi buimac, cu capul greu și plecam la muncă, la aceeași slujbă ingrată, de peste șapte ani, într-un depozit de alimente, care-mi oferise destul ca să-mi beau mințile seara, să păstrez un acoperiș deasupra capului și să-mi împing mai departe existența cu încă o zi, zi în care să mă gândesc la sinucidere.

Bănuiesc că până acum v-ați dat seama. Sunt un ratat. Un ratat, sau ceea ce lumea, în infinita ei corectitudine, a ajuns să considere un ratat. În acest caz, vă întrebați, ce rost are toată povestea asta?

Are. Așteptați un pic și-o să vedeți.

Când am descoperit barul ăla, tocmai împlinisem 30 de ani. Eram singur, fără familie, fără prieteni, fără idealuri, iar lumea mi se părea un vis monstruos, de nebun, o petrecere sinistră, morbidă, la care eram silit să particip – să-i accept desfășurarea, pândind doar momentul potrivit ca s-o părăsesc pentru totdeauna, fără să mă preocupe dacă, până la urmă, fusese organizată cu vreo intenție oarecare. După cum vă spuneam, în miercurea aia am intrat acolo. Nu am putut face altfel. Când am deschis ușa s-a auzit sunetul unui clopoțel. Îndepărtat. Ca și cum, odată cu mine, cineva deschisese pe undeva pe la etaj o altă ușă, iar clopoțelul de deasupra ei sunase chiar atunci, odată cu zgomotul pașilor mei.

Am lăsat clanța din mână și m-am uitat în jur. Nu știu ce mă așteptasem să văd. Era doar interiorul unui bar obișnuit. Totuși am așteptat câteva secunde înainte să mă hotărăsc să fac încă un pas.

Un covor mare, roșu, la intrare. Mai multe mese risipite, cu câte patru scaune fiecare, unele ocupate, altele nu, scăldate toate într-o curioasă lumină galbenă ce crea umbre pe podeaua care bătea când într-un maroniu murdar, când într-un gri plin de pete. Mai încolo se vedea un bar lung, din lemn, în spatele căruia se aflau o mulțime de rafturi pline de sticle. Câteva scaune înalte erau așezate în față, toate goale, deși înaintea fiecăruia, pe tejghea, se găsea câte-un pahar mai plin sau mai gol de băutură – de parcă toți clienții dispăruseră în momentul în care intrasem eu. Aerul dinăuntru nu era nici rece nici cald, aer de cameră nelocuită de multă-multă vreme. Totuși se simțea în răstimpuri și-un anumit iz de curent, dacă are sens ce spun, un miros rece, înghețat, asta dacă răcoarea ar putea avea vreun miros. Existau și alte mirosuri, foarte diferite, în afară de cel stătut și de cel răcoros, pluteau mascându-se unul pe celălalt și toate se ascundeau în spatele celor predominante, astfel că abia apucai să te gândești de ce-ți aducea aminte o anumită mireasmă, că te păcălea alta care dispărea imediat sub asaltul altor câtorva duhori și mai pregnante.

O secundă am avut impresia că-mi pierd simțul direcției. Nici nu eram foarte sigur că mai am picioare și că mă pot deplasa, dar a fost o senzație foarte rapidă, ca atunci când ochii ți se acomodează cu semiîntunericul unei camere în care nu ai mai intrat niciodată. Am stat puțin acolo, apoi m-am uitat mai atent la mese. Trei erau ocupate, una foarte aproape de mine, mascată pe jumătate de o coloană vopsită în verde, la care stăteau doi bătrâni în costume mototolite, cu câte-o bere și-un păhărel în față (probabil cu rom), apoi mai era o bătrână singură undeva în dreapta barului, îmbrăcată într-o rochie neagră, și încă o masă la care ședea un tânăr palid, în costum, cu o carte deschisă în față și cu o carafă mare cu vin alături, lângă cot. Nu se vedea niciun pahar pe masa lui și-n timp ce-l priveam, tânărul a apucat cu o mână scheletică carafa, a ridicat-o la gură, a ținut-o așa vreo trei-patru secunde, apoi a pus-o din nou pe masă.

Carafa se golise cam pe-un sfert, iar tânărul s-a șters la gură, uitându-se la mine, cu o palmă pe paginile deschise ale cărții.

Ce dracu de bar e ăsta? m-am gândit. Se simțea clar că ceva nu e cum trebuia să fie, nu știu cum să explic, nu mă duce capul la mai mult, dar așa stăteau lucrurile. M-am uitat în spate, la ușă și la geamurile mari, ovale și jur că nu pătrundea niciun pic de lumină prin ele, deși era soarele pe cer la ora aceea. Practic lumina zilei rămăsese lipită de ferestre, ca o ventuză, fără niciun mijloc de a se strecura înăuntru, iar interiorul barului era foarte slab luminat de niște spoturi rotunde, foarte mici, fixate sus de tot pe tavanul care nici măcar nu se vedea limpede.

Poate sunt doar obosit, mi-am zis și luându-mi gândul de la lumina zilei și de la mesele ocupate, mi-am îndreptat atenția asupra tejghelei din lemn, în timp ce, fără să-mi dau seama, picioarele mele o porniseră singure într-acolo.

Mergând, am înclinat din cap către mesele ocupate. N-am primit niciun răspuns. Nici măcar o grimasă. Niște zgomote bizare au început să se audă de sus, din plafon, cam de acolo de unde mi se păruse că sunase și clopoțelul în clipa-n care intrasem.

Ajuns la bar, m-am așezat pe unul dintre scaunele înalte, înaintea unui pahar gol.

– Salut, băiete. Ce bei?

Barmanul, un individ bătrân, într-un costum albastru, stătea pe-un taburet lângă rafturile cu băuturi și ștergea un pahar cu o cârpă. Aș minți dacă aș spune că nu am tresărit când l-am văzut. Era alb ca varul. Atât de alb încât, în prima secundă, am avut impresia că e vorba de o iluzie optică. Dar el era chiar acolo și s-a ridicat în picioare în momentul în care mi s-a adresat, arăta de parcă nu avea nicio picătură de sânge în vene, uscat și scofâlcit, dar înalt și cu o ținută demnă, ca să spun așa, deplasându-se foarte țeapăn, ținând bărbia sus și într-o parte, pregătit parcă să-ți arunce vorbele pe deasupra capului.

– Hmmm?

– Aș vrea un pahar mare de Jim Beam, te rog, i-am spus. Dar într-un pahar curat.

– Sigur, băiete. Uite, ți-l dau pe ăsta.

A luat paharul murdar din fața mea, apoi l-a așezat acolo pe cel pe care-l ștersese până atunci. Pe urmă s-a răsucit, a aruncat paharul gol într-un coș de gunoi, cu scârbă aparent, a luat o sticlă de pe raft și mi-a turnat băutura cu îndemânare, cu un fel de nonșalanță obosită, de parcă făcea asta în timp ce se ocupa și cu o altă treabă, mult mai importantă, pe care o cunoștea doar el. A împins ușurel, cu un deget, paharul, mai aproape de mine.

– Mersi.

Am luat paharul și m-am uitat la el. Mirosea foarte bine, am gustat, pe urmă am tras o înghițitură zdravănă, simțind arsura puternică pe gât. De regulă, nu beam whisky, dar aveam un obicei, poate stupid pentru unii – de fiecare dată când intram într-un bar pe unde nu mai fusesem, comandam un pahar mare de Jim Beam și abia apoi o dădeam pe bere. Iar în barul ăsta nu mai fusesem, cu siguranță. Am continuat să beau, cu înghițituri mici.

– E foarte bun, i-am zis barmanului. Are o aromă deosebită.

– Întotdeauna e așa.

– Îhhhh… tare.

– Nu pari a fi un băutor de whisky.

– Nici nu sunt. Îmi dai te rog, o bere?

– Halbă, doză sau sticlă?

– Sticlă.

– De care?

– Oricare.

S-a întors, a folosit desfăcătorul – fâsss – pe urmă mi-a pus berea în față. Am continuat să beau wshiky-ul în timp ce-l priveam – era alb-alb, înspăimântător de alb, nu era doar fața, mâinile îi erau la fel de albe și gâtul și pieptul, atât cât se vedea prin gulerul desfăcut al cămășii, și-mi venea să-l întreb cum naiba omule de poți fi atât de alb, cum naiba poți fi atât de alb și să nu fii mort, mort, da, așa îmi venea să-i zic, apoi m-am gândit că o fi din vina luminii, a felului în care îi cădea pe față, dar puțina lumină din bar era galbenă și nu părea să-i atingă deloc chipul, și-atunci am avut din nou senzația aceea de dezechilibru, de dezorientare.

Am continuat totuși să înghit whisky-ul, apoi am pus mâna pe sticla de bere și Jim Beam-ul s-a cocoloșit, cald, pufos, în fundul stomacului meu, s-a încolăcit confortabil ca un animăluț în vizuină și de acolo a ridicat spre mine niște ochi mari, curioși, privindu-mă prin esofag, în cerul gurii. Așa că i-am turnat bere în ochi.

– Frumos loc aranjat aici, i-am zis barmanului. Stau prin zona asta de vreo cinci ani. Nu cred că l-am văzut până acum. Ați deschis de curând?

A zâmbit. Fața i s-a mototolit ca o bucată de hârtie veche.

– Barul ăsta e aici dintotdeauna, a zis. Probabil ai fost doar prea ocupat ca să-l observi.

– Mă îndoiesc. De când lucrezi aici?

– De la început.

– Ha…

– Barul ăsta nu-i pentru toată lumea, băiete. Are, cum să spun… o clientelă foarte selectă. E greu de găsit, chiar dacă se întâmplă să fie sub nasul tău.

– Te cred. Văd că-i foarte aglomerat.

Undeva în dreapta s-a auzit un zgomot. Scârțâitul unei uși. O dungă de lumină a tăiat podeaua, apoi m-a izbit în nări un damf de fructe stricate, de mere fermentate sau ceva de felul ăsta, pe urmă un foarte distinct iz de pământ umed, în vreme ce, din fâșia de lumină, s-a desprins o umbră cocoșată care s-a lipit de perete și-a început să geamă încet. Probabil acolo era baia.

Barmanul mi-a zâmbit iar.

– Știi, băiete, demult n-a mai intrat unul ca tine aici.

– Unul ca mine?

– Da. De soiul tău.

– De soiul meu? Cum adică?

– Așa cum ești… întreg, vreau să zic. Cu totul, înțelegi?

– Nu prea.

Mai mult ca sigur era băut și nu mai știa ce vorbește, ori ăsta era modul lui de a glumi cu cei care intrau pentru prima oară acolo. Am vrut să-i spun chestia asta, dar în vreme ce deschideam gura, clanța ușii s-a lăsat în jos cu un scâncet și înăuntru au intrat doi indivizi zdrențăroși, sprijinindu-se unul pe altul. Chiar și-n lumina înșelătoate arătau rău de tot – hainele le atârnau în fâșii, murdărite de noroi, iar fețele le erau acoperite de vânătăi și julituri.

Barmanul a tresărit, i-a privit cu atenție, a zis „scuză-mă un moment”, apoi s-a îndreptat repede către ei. În prima clipă, am avut impresia că se duce să-i dea afară, însă el s-a apropiat, le-a spus ceva, pe urmă i-a apucat grijuliu pe după umeri și i-a ajutat să se așeze la o masă de lângă perete, pe jumătate cufundată în întuneric. După care s-a învârtit rapid pe călcâie, a venit la bar, a umplut două halbe cu bere și le-a dus celor doi, care i-au mulțumit înclinând obosiți din cap.

A venit iarăși la bar, a mai spus o dată „scuză-mă”, a umplut o carafă cu vin și-a dus-o la masa tânărului cu cartea în față, pentru că, între timp, o golise pe cea dinainte. I-a spus și tânărului ceva, acesta a luat carafa plină, a ridicat-o la gură, a băut, a plescăit din buze, apoi și-a aplecat ochii deasupra cărții, în vreme ce barmanul s-a întors la mine.

Irișii îi străluceau ciudat când m-a privit, erau două vizuini largi din adâncul cărora străluceau ochii unor animale. Avea exact câte șase luminițe în fiecare ochi.

Cei doi nou-veniți se răsuciseră în scaune, cu berile în mână, se uitau și ei la mine. Am dat din cap în direcția lor, totuși n-au schițat niciun gest. Începusem să mă amețesc.

– Mai dă-mi o bere, i-am spus barmanului. Nu știu de ce, dar are un gust foarte bun.

– Poftim. Ai grijă că e mai rece decât s-ar cuveni. Știi, ești primul din soiul tău care intră aici după multă-multă vreme.

– Ai mai spus asta. Poate vrei să-mi deslușești și ce înseamnă.

– Mai apare câte unul, a zis el ignorându-mă. Dar dispare repede. Când își dă seama ce se întâmplă, refuză să înțeleagă ce scop are toată treaba asta, nu vrea să ajute. Sunt întregi, totuși nu vor să ajute. Vor doar să ajungă mai repede de celaltă parte. Așteaptă ei să fie ajutați.

– Mie mi se pare că vorbești în dodii. Cine vine?

– Nici tu nu pari cine știe ce. Cred că ești un amărât destul de banal. O să dispari și tu curând, fără să faci nicio brânză. Și probabil o să reușești să te sinucizi.

Clar era beat.

– S-ar putea să ai dreptate, i-am zis, încercând să schimb subiectul. Ce-i cu indivizii ăștia? i-am arătat pe cei doi de la masă, care renunțaseră până la urmă să mă privească. Arată foarte rău. Ce-au pățit?

– N-au pățit nimic. Sunt băieți buni.

– Or fi băieți buni. Dar uită-te la ei.

– N-au nimic. Sunt doar morți.

– Cum sunt?

– Morți.

– Cum adică, morți?

– Așa… morți. Morți ca toți morții.

Cele douăsprezece luminițe îi străluceau în ochi – câte șase în fiecare, apoi a clipit și vreo două s-au stins.

Din dreapta s-a auzit iar un zgomot. Din direcția băii.

Am răsucit capul fără să-mi dau seama. Umbra de lângă perete s-a cocoșat mai mult, icnind, damful de fructe putrede și de pământ s-a făcut din nou simțit, apoi silueta s-a îndreptat, a trecut prin dunga de lumină de pe podea, lăsată de ușa băii, și-a venit în direcția barului. S-a apropiat încet-încet, cu mișcări sacadate, abia târându-și picioarele, iar când a intrat în pata luminoasă împrăștiată de unul dintre spoturile din tavan – care tot nu se vedea bine – mi-am dat seama că e o femeie.

O femeie și… Cum să spun, arăta oribil.

Crezusem că bărbații aceia arătau rău. Aici însă era vorba de ceva ce depășea orice imaginație. Purta o rochie lungă, albă cândva îmi închipui, plină de dantele și volănașe, iar rochia îi atârna pe corp numai zdrențe, sfâșiată la piept, pe umeri, la poale, și odată cu zdrențele rochiei i se desprinsese și carnea de pe oase, atârnând tot în zdrențe – fâșii de carne înnegrită spânzurând pe brațe, pe gât, pe pulpe, lăsând la vedere galbenul infect al oaselor. Nici fața nu-i arăta mai bine, părul atârna în lațe încâlcite, adunate pe alocuri în bulgări soioși, pielea obrajilor flutura desprinsă, iar gura lipsită complet de buze rânjea spre mine, arătându-și șirurile sparte de dinți, pline de pământ jilav.

Ochii nici nu i se vedeau. Nu reușeam să-mi dau seama dacă mai avea ochi, ori în locul lor exista doar clisa aceea neagră, păstoasă, în care se mișcau niște firișoare asemănătoare unor viermi. Tot venea, venea în direcția barului, icnind la fiecare pas, iar mirosul devenea tot mai greu. Barmanul a început să se miște repede. A luat o sticlă cu gât lung de pe raft, a umplut un pahar cu un lichid gălbui, a aruncat în el niște cubulețe de zahăr sau de gheață, ce-or fi fost, și l-a împins pe tejghea, pe lângă mâna mea. Femeia l-a prins din mers, l-a dat pe gât, ciocnind paharul de dinți – cranț-cling – apoi l-a pus înapoi și și-a îndreptat iar rânjetul umed către mine.

– Ea e Violeta, am auzit ca prin vis vocea barmanului. Una dintre veteranele noastre. E aici de mult-multă vreme.

Cred că am țipat atunci, dar nu sunt foarte sigur.

3…

Aici o să întrerup puțin povestea, chiar dacă știu că o să vă supărați pe mine. Simt nevoia să fac o pauză, altfel istorisirea n-ar mai avea niciun sens. Femeia, „Violeta”, era moartă într-adevăr, moartă de multă vreme și probabil, ca orice om normal, vă închipuiți că în clipa aia am urlat, am sărit de pe scaun și-am fugit ca un nebun afară din locul ăla sinistru – numai că nu s-a întâmplat deloc așa. N-am fost niciodată un om normal, un om turnat după calapodul celorlalți, iar ce se petrecea acolo conținea o dimensiune extrem de revelatoare – după cum v-am zis, ceva se întâmplase cu mine, cu mintea mea, nu găsisem locul acela din greșeală.

Când a apărut Violeta am țipat, da, însă țipătul a fost doar în minte, a reverberat numai în adâncul ființei mele, o reacție instinctivă la ceea ce aveam în fața ochilor, deși era de fapt mai mult o formă de aprobare a conștiinței – un fel de ahhhaaa al sufletului – de parcă tocmai găsisem o concluzie la o serie de raționamente pe care nu fusesem în stare să le îmbin corect până-n acea clipă. Într-un fel, spiritul meu se aliniase deja la realitatea barului, deși nu știam prea multe despre ce se petrecea acolo.

Femeia era moartă, dar nu-mi voia răul. Nici nu putea să facă rău. Era numai un suflet trist, pierdut, disperat, în căutarea unui licăr de compasiune, de înțelegere. După ce și-a dat pe gât băutura, a stat mult înaintea mea, puțind îngrozitor – bănuiesc că mă studia, iar cu amestecul acela descompus care fusese odată fața ei, cu dinții rânjiți, nu constituia o priveliște foarte interesantă – apoi a scos un geamăt mic, ca de fetiță, și s-a dus bălăbănindu-se din nou către peretele băii, pitindu-se în întuneric.

M-am întors. Barmanul s-a uitat la mine într-un mod foarte complicat, apoi a dat din cap de parcă ar fi încuviințat și negat totodată, a murmurat „ai văzut”, punându-mi în față încă o bere. Am înțeles mai multe în zilele următoare și-o să vă spun despre asta, dar trebuie să știți că în acea seară nu am plecat prea repede de acolo. Am stat mult de vorbă cu barmanul, despre morți, despre viață, bere și whisky, dorințe și despre alte lucruri. Mă feream să intru prea mult în subiect, aveam nevoie de timp ca să asimilez corect natura locului, dar cu toate astea nu simțeam nicio presiune. Cumva realizam că urma să aflu tot ce trebuia până la urmă, pentru că acel tulburătoare zonă al morții, în care pătrunsesem încă viu, nu avea să dispară prea curând din viața mea.

2…

Mi-a luat mai bine de două săptămâni să mă acomodez cu ambianța  teritoriului straniu care-mi săpa la temelie puținele certitudini ce-mi țineau viața în echilibru, și nici după această perioadă nu devenisem prea convins că înțelesesem bine ce mi se părea că înțeleg.

Mai ales, nu pricepeam în ruptul capului de ce mă bucuram tocmai eu de acest privilegiu bizar, de a mă învârti nestingherit printre morți în acel „buzunar” cusut între două lumi, unde cei trecuți dincolo puteau interacționa cu un om viu –  eram singurul om viu de acolo, vă asigur.

Până la urmă, tot barmanul a pus problema într-o lumină care m-a făcut să accept situația cu o înțelegere nouă, dar o să vă zic despre asta puțin mai târziu, pentru că în primele zile m-am mulțumit doar să tac, să observ, să-mi beau berea și să-ncerc să pricep despre ce era vorba, atât cât mă ducea capul.

Bineînțeles că m-am îmbătat criță în fiecare noapte, însă cel puțin nu m-am mai gândit la sinucidere. Aveam alte preocupări – șansa de a vedea moartea cu ochii, în cel mai direct sens cu putință – un lucru care depășea posibilitățile unui om obișnuit. Așa că, da, mă simțeam privilegiat. Pentru prima dată în viață, mi se părea că am dat și eu peste ceva important, cu sens, într-o lume prea mare și haotică.

Erau multe soiuri de morți în bar. De la foarte tineri, la foarte-foarte bătrâni, femei de toate vârstele, bărbați de toate vârstele și treptat am ajuns să-i recunosc, să le identific obiceiurile și ciudățeniile. Niciunul nu stătea în bar tot timpul – nu știu unde se duceau când ieșeau de acolo – dar veneau, zi de zi, unii mai devreme, alții mai târziu, și mereu vedeam fețe noi – livide, dar noi – și foarte rar dispărea câte unul dintre cei foarte vechi, care muriseră de multă vreme, înțelegeți.

Chestia asta mă nelămurea cel mai mult. Îmi dădea cap toate ideile pe care mi le trezea locul respectiv, ce-o fi fost el, rai, iad, purgatoriu, nimic din toate astea, o bizară încrucișare inutilă a celor două lumi, a viilor și a morților, dar mai ales nu pricepeam ce naiba căutam eu, de fapt, acolo. După cum v-am zis, tot barmanul m-a lămurit în cele din urmă. În primele zile m-a lăsat pur și simplu să absorb tot ce era în jur, să interpretez fenomenul după ideile pe care mi le făcusem eu despre lume, să-mi înghit prejudecățile și concepțiile, ceea ce dovedea că nu era și el un simplu mort, după cum părea a fi.

– Dar de ce nu pleacă? l-am întrebat eu într-o seară, pe când barul era mai aglomerat decât în mod obișnuit, iar decedații se foiau de colo-colo, izbindu-se unii de alții. De ce nu se duc mai departe? E clar că nu mai au nicio legătură cu lumea din care au făcut parte.

– Unde să se ducă? m-a întrebat barmanul.

– Știu și eu. Sus, jos, am zis, arătând cu degetul tavanul și podeaua. Nu-i nimic pentru ei dincolo? Nu-i așteaptă nimic?

– Ba îi așteaptă.

– Și atunci?

– Credeam că ți-ai dat cât de cât seama până acum. Se vede că mi-am făcut speranțe prea mari. Ești doar un bețivan inutil până la urmă.

– Asta o știu. Și tu ce ești?

– Eu sunt barmanul.

– Atunci fă bine și mai dă-mi o bere.

– Chiar nu reușești să pui lucrurile cap la cap, așa-i?

– Tu ai zis asta.

Am băut din bere. Era mai rece și mai bună ca de obicei. Cea mai rece bere din lume.

Barmanul s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost mult mai departe decât eram, undeva mai în spate, și-a mijit ochii lipsiți de culoare, apoi și-a țuguiat buzele.

– Băiete, te-ai uitat cu atenție la oamenii ăștia? La felul cum sunt îmbrăcați, la expresiile de pe fețele lor? Cum arată acum, au arătat atunci când erau vii și – lăsând la o parte neajunsurile pricinuite de trecerea în neființă, desigur – nu s-au schimbat prea mult. Sunt la fel de pierduți în acest moment, cum au fost și înainte. Toți cei pe care-i vezi aici sunt niște ratați, băiete. Inutilii, scursura pământului. Cei care nu au făcut nimic în viață – nu au putut, ori nu au avut șansa, dorința sau forța de a face ceva – inadaptații, bețivii, cei mai slabi și vulnerabili pe care lumea i-a înghițit fără nicio remușcare, sinucigașii, oameni născuți fără viitor, cei care, uite, nici în moarte nu au dezlegare. Unii și-au bătut joc de oportunități, altora nici nu le-a păsat. Nu au deocamdată unde să se ducă, pentru că nu sunt atât de ușor de judecat ca toți ceilalți, iar majoritatea sunt prea plini de regrete ca să găsească forța de-a o rupe cu totul cu lumea „reală”. De asta sunt aici. Locul ăsta e doar al lor. Iar tu…

– Iar eu…

– Tu ești exact ca ei. Ești încă viu, dar trăiești de parcă ai fi mort. Faptul că exiști cumva în paralel cu oamenii considerați normali, ți-a oferit suficientă viziune ca să obții accesul într-un astfel de spațiu. Ți-am zis, au mai fost alții ca tine, dar n-au făcut nimic. Au preferat să îngroașe rândurile celor deja prezenți. Îmi place de tine, băiete, simt că ai ceva ce te deosebește de alții, o mică scânteie interioară de care încă nu ești conștient, însă mă uit în jur și habar n-am ce-o să se întâmple. Ești un ratat, un nimeni, dar ești în viață și vezi toți morții ăștia. Mai ai o șansă să faci ceva, atât pentru ei, cât și pentru tine.

– Ce-aș putea eu să fac?

– Vezi? Asta-i marea problemă. Va trebui s-o rezolvi de capul tău.

– Tu ce ești, de fapt? Un supraveghetor, vreun paznic divin, care-i rolul tău?

– Eu am doar grijă de acest loc. Nu am făcut niciodată altceva.

Am dus berea la gură și am tăcut. Barmanul a luat o sticlă de vin, apoi s-a dus către o masă. Am rămas privind țintă în locul unde stătuse până atunci. Chiar acolo, pe perete, între două rafturi pline cu sticle, se afla agățat într-un cui foarte lung, un tablou pictat în culori stridente, protejat de-un geam.

Îl remarcasem și înainte, dar nu-i dădusem prea mare atenție. Deși realizat cu destulă pricepere, mi se păruse că n-avea nicio noimă. Artistul folosise culori țipătoare, care nu se potriveau una cu alta – maro peste mov, roz peste turcoaz, chestii de genul ăsta – iar acest lucru scotea și mai mult în evidență detaliile, cumva le silea să iasă în relief, să se prezinte una câte una, ca să zic așa, dar pentru mine, până în acel moment nu se închegase în ceva concret. Acum, că mă uitam din nou la el, mi se părea că imaginea concepută era până la urmă destul de clară.

Tabloul reprezenta dormitorul unui bărbat. O cameră mare, cu lucruri lăsate în dezordine. Bărbatul tocmai se sculase din somn, stătea în fund pe marginea patului, în pantaloni de pijama și cu bustul gol, înconjurat de cearșafurile răvășite. Numai că bărbatul nu era bărbat cu totul, cum să vă spun, ci doar o jumătate de bărbat. Jumătate de cap, cu o mână, un picior, jumătate de stern, un umăr etc. Și stătea pe-o jumătate de pat, într-o cameră plină cu jumătăți de lucruri, de jumătate de televizor, jumătate de covor, jumătate de șifonier, totul luminat de strălucirea unei jumătăți de soare, ce tocmai răsărea, împroșcând jumătățile sale de raze printr-o jumătate de fereastră, protejată în parte de-o jumătate de draperie. Numai jumătăți peste tot. Și ciudat era cum artistul, oricine ar fi fost, reușise să îmbine atât de bine jumătățile astea, încât să dea senzația de plin, de unitate, și-n același timp să-ți permită să vezi că lipsește clar ceva de acolo, că totul e reprezentat din jumătăți, deși, la prima vedere, totul arăta normal. Dacă mă întrebați pe mine, era un tablou remarcabil, bizar, dar remarcabil, și abia în momentul acela mi se părea că-l înțeleg pe deplin.

M-am întors în scaun. Morții se foiau pe lângă bar, mormăind, unii mă salutau, alții chiar îmi zâmbeau. Mai ai o șansă să faci ceva, atât pentru ei, cât și pentru tine, spusese barmanul. O șansă. Pentru ce? Nu înțelegeam în ruptul capului la ce se referea.

Am priceput totuși câteva săptămâni mai târziu.

1…

(Până la urmă, barmanul avea dreptate. Toți morții aceia chiar erau băieți buni. Și n-aveau nicio vină. M-am împrietenit cu mulți dintre ei.)

0…

Am întâlnit-o într-o seară de joi.

Rămăsesem câteva ore peste program – avusesem de descărcat două containere – apoi întârziasem pe drum ca să beau vreo două beri, pentru că-mi simțeam trupul zdrobit de oboseală, așa că, după ce-am mâncat și-am făcut un duș, am observat că se făcuse deja ora opt. Abia îmi mai puteam ține ochii deschiși. Tot ce voiam era să mă întind în patul meu nefăcut, rămas așa de dimineață, și să dorm între cerșafurile neschimbate de cinci săptămâni, impregnate de miros de sudoare și de bere. Să dorm, să dorm, să dorm, zece ore neîntors.

Dar barul morților căpătase deja o dimensiune esențială pentru mine. Nu numai din cauza naturii sale speciale, ori din cauza vorbelor misterioase ale barmanului, ci pentru că nu simțeam că-mi încheiam complet ziua dacă nu făceam o vizită și acolo. Dincolo de simpla sa existență și de promisiunea unor revelații în care nu credeam, de altfel, devenise resortul pe care trebuia să-l acționez pentru a păși în următoarea zi, ceasul pe care trebuia să-l programez cu grijă pentru a fi sigur că aveam să mă trezesc dimineața. Îmi dădea speranță, nu știu de ce, iar de când îl descoperisem nu mă mai gândisem deloc la sinucidere.

Așa că am tras pe mine niște blugi, un tricou și m-am dus. N-aveam de gând să stau mult.

Am primit în nări mirosul stătut de alcool și de putreziciune dulce cu un fel de recunoștință relaxată atunci când am deschis ușa, iar ochii celor câțiva „clienți” așezați la mese s-au întors spre intrare, la fel cum se întorceau de fiecare dată când venea cineva. Le-am zâmbit și le-am făcut cu mâna. Mă împrietenisem cu mulți dintre ei, după cum v-am spus, le cunoșteam necazurile – deși nu-mi dădeam deloc seama cum prezența mea i-ar fi putut ajuta, precum sugera barmanul, în afară de-a le oferi puțină alinare.

Câțiva au răspuns, făcând și ei cu mâna – fețe descompuse, ochi putreziți, scurși în fundul capului, buze atârnate în fâșii – iar țeasta unui dintre ei, în secunda-n care s-a răsucit către ușă, s-a desprins cu un scârțâit sec și-apoi s-a rostogolit într-un colț. (Avea să rămână toată seara acolo.)

Barmanul a salutat cu o halbă plină cu bere, dar nu i-am răspuns.

Pentru că o văzusem deja.

O fată îmbrăcată în alb.

Se așezase în cel mai întunecat și mai retras colț posibil, însă și așa, alura ei de animal hăituit, ce vrea totuși să fie observat, de durere ce vrea să fie recunoscută, crea în jurul ei un spectru special de praf și particule luminoase care-ți cerea imediat atenția.

Era moartă, asta era limpede. Purta o rochie lungă, părul prins în cosițe neglijente și niște pantofi de lac, ieftini, albaștri, ce nu se potriveau deloc cu rochia – de parcă mai conta. Probabil fusese îngropată de niște rude îndepărtate, în mare grabă și cu mare scârbă, fiind dată uitării îmediat. Începusem să am un ochi foarte bun pentru detalii de genul ăsta, simțeam, într-un fel, că mă priveau într-un mod foarte personal. (Puteam scrie acum un manual întreg despre ratați). M-am dus direct acolo, la masa ei, învățasem să nu mai pierd vremea cu ezitări, ori ritualuri politicoase, pentru că aici astfel de lucruri nu prezentau nicio importanță, cum nici timpul nu mai curgea în mod obișnuit – reacționam imediat ce observam ceva interesant, chiar dacă nu știam prea bine ce fac.

Iar fata asta… Ei bine, era, nu știu cum, ca o piesă lipsă dintr-un puzzle. Prezența ei mă atrăgea ca un magnet. Uitasem complet de oboseală.

Am studiat-o bine, în timp ce mă apropiam.

Mai mult ca sigur, cum ședea acolo, înfășurată în rochia ei duhnind a iarbă, cu părul plin de gândaci minusculi, i se părea că stă așa de-o veșnicie, și abia aștepta să vorbească cu cineva.

Vedeți voi, în pofida a ceea ce se crede, ori ce-și închipuie lumea că este de bun simț să creadă, morții sunt foarte vorbăreți. Trebuie doar să petreci un pic de timp în mijlocul lor, să înveți să-i abordezi fără șovăire. Acest lucru fiind valabil mai ales în cazul rataților. Pentru că, din momentul decesului, ei sunt capabili să-și vadă viața pe toată lungimea, pe toate dimensiunile și coordonatele, îi pot sonda adâncimea, măsura lungimea, lățimea, folosind cine știe ce sisteme de măsură specifice lumii neînsuflețite. Își pot lua la rând toate evenimentele vieții, le pot rememora și revedea – vă spun că absolut niciun mort, după o asemenea experiență, nu se mai alege cu nimic altceva decât regrete. Toți și-ar dori să a viața de la capăt, să facă totul altfel, iar cum acest lucru nu este posibil, simt nevoia să-și împărtășească chinul cuiva, unui om viu, să-și plângă durerea, să se răscumpere cumva. Celorlalți morți nu le pasă, îi înțeleg prea bine. Nu-i pot ajuta. De aceea există atâtea fenomene inexplicabile pe lume, atâtea povești cu fantome, strigoi și stafii – acestea sunt doar spirite care încearcă să-și spună povestea, să-și ușureze sufletul, să se elibereze înainte de marea trecere. (Ce e marea trecere nu știu, am auzit întâmplător termenul, morții nu vor să vorbească despre asta, sunt foarte rezervați. Probabil acest subiect e protejat de-o lege superioară, inaccesibilă muritorilor, așa că nu se cade să discutăm. Fiecare dintre noi o să afle despre ce-i vorba pe pielea lui, astfel că nu-i mare pierdere).

Cum ziceam, m-am dus la masa fetei.

Mă cuprinsese o emoție ciudată, un fir tulburător de lumină, de căldură se încolăcea undeva în fundul stomacului, trimițând prin lentele lui mișcări, zeci de stropi de energie în coaste și-n vintre. Fata a văzut imediat că merg spre ea, și-a dat seama că sunt viu, a devenit foarte agitată, s-a încordat, s-a ridicat de pe scaun, a săltat un braț, prefirându-și degetele prin păr, apoi s-a așezat din nou, cu gâtul întins și palmele subțiri, numai oase goale, lipite de tăblia mesei. A început să închidă și să deschidă gura, necontrolat, murise de curînd, clar – era foarte proaspătă, ca să folosesc un termen obscen, nu-mi pasă dacă vă supărați pe mine – ochii îi sclipeau puternic, se vedea că abia își poate înăbuși torentul de gânduri, de păreri de rău.

I-am făcut cu mâna, i-am surâs și atunci a început să vorbească repede, precipitat, strâmbându-și convulsiv buzele, a început să vorbească cu mult înainte să ajung la masa ei, „nu pot, nu pot să cred că am lăsat să se întâmple asta”, îmi zicea, iar eu i-am făcut semn barmanului să aducă niște bere, „e nedrept, ce greșeală, ce greșeală”, spunea în continuare, așa că m-am așezat lângă ea, încercând s-o liniștesc. Nu se putea potoli, se tot ridica de pe scaun, și-a vârât palma mică în palma mea, rece ca gheața, dar nu dezagreabilă la atingere, „nu am făcut niciun rău nimănui, niciodată, înțelegi?” și „de ce am lăsat asta să se întâmple acum, de ce am fost atât de proastă?”

O chema Mia și avea 22 de ani.

Părinții ei muriseră când era foarte mică, într-un accident de mașină. Fusese crescută de bunica din partea mamei, o femeie lipsită de mijloace, cu o educație precară și o viziune extrem de îngustă asupra vieții. Crescuse izolată, prinsă între convingerile religioase ale femeii și obsesiile ei morbide, legate îndeobște de viața de apoi, făcuse puțină școală și nu legase niciun fel de prietenie cu ceilalți copii de vârsta ei. Toți o ignorau, ori râdeau de ea și singurii săi tovarăși fuseseră ani întregi doar câinii și pisicile. Iar când bunica murise, fata fusese atât de descurajată,  atât de convinsă că n-avea cum să se descurce fără ea, încât băuse o jumătate de litru de apă amestecată cu otravă pentru șobolani, apoi se dusese să moară în grădina din spatele casei, înconjurată de animalele ei.

„Dar îmi dau seama acum că n-ar fi trebuit să fac asta”, zicea. „Am primit minunea asta de scânteie de viață și mi-am bătut joc de ea. Acuma cine o să mă strângă în brațe și-o să mă iubească acolo unde mă duc? Tu știi unde mă duc, ai văzut?”

– Nu știu , Mia, i-am răspuns. Îmi închipui că este un loc bun, iar dacă nu-i așa, trebuie să-l faci să fie bun. Dar mai întâi e nevoie să ajungi acolo.

– Cum? Cum să ajung? Pe unde s-o iau?

– Îți promit că o să aflu cum te pot ajuta.

Vezi, mă gândeam, de ce n-am avut noroc să dau și eu peste o fată ca asta? Ratații nu se întâlnesc aproape niciodată și ce perechi perfecte ar face! Ne-am fi înțeles de minune. O poveste tragică ca oricare alta, lipită de-o poveste tragică ca oricare alta, amândoi plini de imperfecțiuni ce s-ar fi îmbinat una în alta ca puzzle-ul perfect, amândoi cu o înțelegere a vieții pe care oamenii normali nu o pot pricepe. Dar nu, cu foarte mici excepții, ratații nu se întâlnesc niciodată. Ei mor, distruși de viață, nebuni, alcoolici, drogați, timizi, timorați, intimidați, rușinați de însăși prezența lor pe lume. Iar în timp ce Mia vorbea și vorbea, gesticulând încontinuu, de parcă ar fi muncit și nu și-ar fi mărturisit doar necazurile, în mintea mea s-a făcut dintr-o dată lumină. Și am înțeles. Am înțeles rolul meu acolo. Ce putea însemna prezența mea pentru acești „foști” oameni plini de regrete, mai ales că eram și eu exact ca ei. Ca ei, dar încă viu.

O strălucire plăcută, fierbinte, mi-a invadat atunci pieptul, inima, s-a dus către umeri, s-a întins în brațe, iar de acolo s-a întors și s-a rostogolit în adâncurile mele, în stomac și-n măruntaie, unde a explodat, după câteva răsuciri fulgerătoare, într-o sută de limbi sclipitoare de căldură, care mi-au ars bazinul și coapsele, făcându-mă să sar de pe scaun.

M-am uitat la Mia. Încă vorbea.

Un gândăcel minuscul i-a ieșit din ureche, i-a mers pe obraz, apoi i-a intrat în nas. Era frumos gândăcelul, cu elitrele colorate, strălucea, și ochii Miei străluceau, iar bazinul meu era cuprins de flăcări.

Am luat-o pe fată de mână și-am tras-o după mine, pe lângă bar.

Undeva pe dreapta erau câteva camere  micuțe, cu mobile vechi, îmbâcsite de praf, pline de pânze de păianjen, și erau și paturi în unele dintre încăperile astea, paturi vechi ce-i drept, însă nu asta conta. Vizitasem camerele de multe ori, de când devenisem un obișnuit al barului, fascinat de șubrezimea și de aerul lor încremenit, pe care nu-l mai respirase nimeni de ani de zile, și am tras-o după mine pe Mia, într-un pat de acolo. Am tras-o după mine și i-am demonstrat acelei fete triste că viața pe care o trăise nu fusese o tragedie. Că-i lipsise doar norocul să dea peste cineva potrivit, care s-o înțeleagă și s-o facă fericită, (pe cineva ca mine, poate), i-am demonstrat toate astea, că poate fi iubită și merita să fie iubită – și demonstrându-i asta, mi-am demonstrat și mie același lucru. A fost cel mai frumos lucru din lume când și-a luat rămas bun și-am văzut-o râzând din toată inima, înainte de-a se topi într-un bulgăre de lumină ce-a țâșnit în sus, de-a dreptul prin tavan.

Eram fericit.

Morții ăștia aveau doar nevoie de căldura și înțelegerea unui om viu pentru a-și uita regretele pentru totdeauna, pentru a se elibera de rămășițele groaznice ale existenței. Aveau nevoie de înțelegerea faptului că viața lor ar fi putut arăta altfel, că nu era în întregime vina lor pentru felul în care trăiseră și muriseră. Că există speranță, chiar dacă nu avuseseră parte de ea.

Când m-am întors în bar, toți morții se uitau la mine. Barmanul m-a privit și el, a dat din cap.

Știu, acum o să ziceți că sunt nebun. Nebun că am fost cu fata aia. Dereglat, tâmpit. Dar n-aveți dreptate. Vi se pare doar. Pentru că nu știți ce-i moartea decât din auzite. Nu știți ce deznădejde, ce luciditate aduce cu ea și… mai bine nu zic nimic. Puteți crede ce vreți, la urma urmei. Numai aveți încă puțină răbdare.

Deci, am fost cu fata aceea. I-am oferit ce-i lipsise și uite, mi-am zis eu mai târziu, seara, în timp ce făceam duș și încercam să scot din mine mirosul de mormânt și de „răceală” – de fapt, nu era chiar atât de rău – uite, mi-am găsit și eu menirea, rostul pe pământ. Dacă nu pot face pe nimeni fericit aici, pe lumea asta, măcar morții să-mi fie pe veci recunoscători și să mă vadă așa cum sunt cu adevărat.

La urma urmei, de ce nu?

Mă simțisem foarte bine în noaptea aceea în brațele Miei, actul în sine nu fusese deloc dezagreabil, pentru că trecea de barierele celor două lumi de care aparțineam, ne găsisem cumva într-un spațiu independent, cu reguli proprii – un buzunar în interiorul acelui buzunar – faptul că te aflai împreună cu un om care, mort fiind, se cunoștea total și regreta atât de multe lucruri, muta logica actului pe o dimensiune ce impunea senzații cu totul noi, extrem de plăcute, datorită complicității lor ritualice, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Se întâmplă asemenea lucruri, se întâmplă cu adevărat, iar conștiința acestui fapt mi-a dat o asemenea stare de beatitudine, încât n-am mai știut nimic de mine până a doua zi dimineața, când m-am trezit țipând, ca să merg la slujba mea mizeră.

Vă dați seama, bănuiesc, că viața mea s-a schimbat după acea seară.

Existența mea nesemnificativă, ștearsă, nu a suferit modificări în aparență, dimpotrivă, a devenit  mai ușor de ignorat pentru cei care mă ignoraseră până atunci. Pe de altă parte, vibrațiile secrete ale lumii, inexplicabile pentru mine până-n acel moment, și-au relevat dintr-o dată, cu o deosebită claritate, toate misterele. Ca și cum, până atunci trăisem într-o cameră cu o singură fereastră murdară, prin care privisem și încercasem să învăț ce este lumea, apoi ușa acelei camere, despre care nici nu știusem, se deschisese dintr-o dată și cineva îmi strigase supărat – ce cauți aici? Ieși afară, acolo este ceea ce te interesează.

Nu o să insist prea mult pe treaba asta. Vreau să vă mai zic doar câteva lucruri și-apoi vă las.

Nu descoperisem barul din întâmplare, acest lucru era destul de limpede. Nu știu ce forțe lucrau la mijloc, dar cele în mijlocul cărora intrasem de bunăvoie aveau o sălbatică putere de atracție. După seara cu Mia și după alte câteva zile, s-a cam dus vestea. Tot mai mulți morți au început să viziteze barul, în fiecare seară apăreau fețe noi – descompuse, dar noi – și uneori abia mai apucam să schimb o vorbă cu barmanul, pentru că eram mereu înconjurat de zeci de nefericiți.

Totuși limitele mele, impuse de societatea în care mă dezvoltasem și de pornirile mele instinctuale firești, nu-mi permiteau să mă apropii în același fel de toată lumea – realizați desigur că marea majoritate a timpului preferam să interacționez cu femeile, pentru bărbați păstrând numai cele mai cinstite vorbe de compasiune și înțelegere. Care funcționau. Uneori. (Mă gândesc că pe pământ sunt mulți oameni ca mine, dar cu înclinații diverse, așa că poate că și pentru partea bărbătească se va găsi până la urmă împăcare.)

Așa că am devenit un Consolator al Morților. Ocupație care-mi nivela golurile săpate de viață și-mi întreținea și viciile, în principal băutura, punându-le pe același făgaș, în vederea unui scop pozitiv. Este uluitor câte creaturi nefericite sunt pe lumea asta – ființe distruse ce au nevoie, după ce se prăbușesc, doar de-un fir de căldură umană sinceră pentru a-și accepta existența și pentru a fi gata de-a se confrunta cu ceea ce conține veșnicia.

Nu mi-am găsit niciodată jumătatea în viața reală, dar acum, toate jumătățile fără jumătate ajungeau la mine și tocmai eu, ratatul rataților, le făceam să priceapă cât de mult prețuiau. Paradoxal și halucinant. Nici nu-mi mai păsa cum mă vedea lumea „viilor”, perspectiva mi se modificase complet, eram fericit, toate temerile și neliniștile mele legate de aspect, haine, bani, poziție socială, dipăruseră cu desăvârșire – noua mea „îndeletnicire” îmi scotea înainte adevăruri ce făceau lumea foarte ușor de delimitat și de suportat.

Acum, după un an de când am descoperit barul și după ce am ajutat sute de morți, cred că am înțeles niște lucruri, mai ales că a fost cea mai intensă și substanțială parte a vieții mele. N-a fost ușor să mă adaptez, în pofida sentimentelor speciale pe care le-a generat în mine, dar omul înțelege repede ceea ce e mai bun pentru el. Nici nu spun că a fost întotdeauna ușor – la urma urmei ai de-a face cu niște morți și, uneori, atunci când nu te aștepți, mai cade câte-o bucată de pe ici pe colo, un picior se rupe ca un băț, niște vertebre cedează, pielea se sfâșie, însă sunt lucruri peste care înveți să treci, pentru că simțământul de înălțare, ce apare după, nu poate fi desfășurat în cuvinte convenționale.

Îmi amintesc în special de-un episod extrem de amuzant (și de trist) din perioada când Violeta, veterana barului, și-a făcut în sfârșit curaj să mă abordeze – dar a ieșit mult mai bine decât mă așteptam. Bănuiesc totuși că unele amănunte e mai bine să le țin pentru mine.

Ceea ce-mi închipui c-am înțeles după acest an petrecut printre morți, folosindu-mă și de unele aluzii din discuțiile cu barmanul, care, în continuare, nu vorbește niciodată deslușit, e că există multe baruri de acest fel. Locuri unde ratații conduc alți ratați către o moarte onorabilă, refugii cusute între dimensiuni, unde se pot încheia alianțe, destrăma păreri de rău și accepta eșecuri. Pentru că există și mulți oameni ca mine, oameni ce simt nevoia unei împliniri pe care nu o pot găsi în normalul definit de oamenii obișnuiți. Poate că și printre  voi se află asemenea oameni, poate că și tu ești unul dintre ei, învârtindu-te fără rost prin hățișurile unei lumi seci, torturat de instincte și chemări pe care nu le poți defini. Poate că unul dintre voi o să treacă într-o seară, venind de la lucru, pe lângă un bar pe care nu l-a mai remarcat până atunci și-o să se oprească confuz pe trotuar, fără să știe prea bine de ce.

O să se apropie de ușa vopsită în roșu, o să se uite la cele trei geamuri mari, ovale, cu reclamele îngălbenite de vreme, o să arunce o privire înăuntru. În mod inexplicabil, o să i se pară bizar ce va vedea, dar o să intre, pentru că va simți că n-are încotro – poate nu din prima seară, dar o să intre până la urmă.

Cine știe, poate va găsi chiar ușa acestui bar.

Naiba știe că aș avea nevoie să vorbesc cu cineva despre toate astea – punând povestea pe hârtie nu constituie o eliberare atât de profundă precum m-am așteptat – nu că m-ar incomoda în vreun fel situația, să nu mă înțelegeți greșit, mă simt mai bine decât m-am simțit vreodată în viață. Numai că e tot mai complicat, numărul morților tot mai mare și nu m-ar deranja să am alături pe cineva cu care să împart… sarcinile. Ne-am împărtăși unul altuia experiențele, trăirile, speranțele, am vorbi despre viață, despre moarte, despre misterul ce le desparte pe amândouă, pizda mă-sii, nu știu, iar pe parcurs poate am descoperi ceea ce ne-a lipsit pe lumea asta – un fir de prietenie reală, sinceră.

Acum vă las. Cred că am spus destule. Ba chiar m-am întins mai mult decât trebuia. E ora 7, joi, 7 iulie, când scriu toate astea, iar barul este mai puțin aglomerat decât de obicei, deși nu cred să rămână așa multă vreme.

Ușa se deschide, intră doi indivizi prăfuiți, cu părul vâlvoi, cu bărbi încâlcite. Îi privesc cu atenție de la locul meu – mi-am amenajat în dreapta barului, aproape de perete, un colțișor special, foarte confortabil, la o masă lungă care este tot timpul încărcată cu sticle de băutură de toate felurile – mici capricii pe care mi le permit din când în când, pentru că tot berea e cea care-mi ușurează sufletul.

Berea morților.

Indivizii merg anevoie. Se uită la mine, dau cu greutate din cap, se îndreaptă către bar, n-au nevoie de ajutor deocamdată, iar în urma lor, înainte ca ușa să se închidă, se mai strecoară ceva – o umbră prelungă, albicioasă, care face pentru o secundă luminile din încăpere să tremure și să pâlpâie. Ochii mi se fixează asupra ei. E o femeie. O tânără blondă, îmbrăcată într-o rochie bleu, murdară de pământ și cu flori mari de crin în păr. Luminile din bar îi dansează pe față și pe piept, subliniindu-i mișcările șovăielnice.

E foarte înaltă. Gigantică. Cu brațe lungi, palide, spuzite de pistrui, atârnându-i din umeri ca niște bucăți de sfoară împletită. La prima vedere aș zice că a suferit de acromegalie – pe piept, chiar deasupra despicăturii sânilor aproape dezgoliți de materialul pe jumătate sfâșiat, se vede urma unei cicatrici urâte, vinete. Face un pas, se apleacă, se uită la bar, la barman, apoi la ceilalți morți, pe urmă ochii mă găsesc pe mine, stând așezat acolo, la masa mea încărcată de sticle, cu o agendă deschisă în față. Îi prind din zbor privirea, n-o las să scape, și îi zâmbesc…

… Iar ea îmi zâmbește la rândul ei.