Amurgul elkilor

2022, Semnal editorial | 0 comentarii

de Rodica Bretin

Rodica Bretin

Cei care vor să scrie literatură fantastică au la dispoziţie două modalităţi. Prima ar fi inserţia neprevăzutului în viaţa de zi cu zi. Reţeta este simplă: se descrie o lume normală, până la banalitate, apoi se introduce elementul fantastic, care poate fi un personaj sau un fenomen. Normalitatea este perturbată, dată peste cap în aşa hal încât e limpede că după episodul respectiv lumea nu va mai reveni niciodată la ceea ce a fost. Cam cum se întâmplă acum, cu pandemia, cu războiul şi ce ne mai aşteaptă…

A doua modalitate este alegerea unui cadru absolut ieşit din comun, unde autorul va pune să se desfăşoare drama omului de pe stradă.

În loc de o lume la ani-lumină distanţă am ales în „Amurgul elkilor“ Europa anilor 30.000 î.Hr., când populaţia Homo sapiens Cro-Magnon începea deja să câştige lupta cu oamenii de Neanderthal pentru supremaţia planetei.

Luptă e mult spus, de fapt a fost un maraton de rezistenţă combinat cu o cursă cu obstacole. Prin anii 230.000 î.Hr., populaţiile neanderthaliene erau majoritare în Asia Centrală şi de Vest. Homo sapiens Cro-Magnon au ajuns mai târziu în nordul Europei, prin anii 40.000 î.Hr. Cele două populaţii n-au avut decât contacte sporadice, preferând să se evite. Erau prea diferite ca să se mixeze. Oamenii de Neanderthal moşteneau, genetic, memoria speciei, cu tot ce deprinseseră cei dinaintea lor. Homo sapiens Cro-Magnon se năşteau tabula rasa. Fiecare generaţie o lua de la capăt, deprinzând alfabetul supravieţuirii. Orice experienţă era nouă pentru ei, orice lecţie de viaţă era uitată de urmaşi, reînvăţată doar ca să se piardă iarăşi. Neanderthalienii erau avantajaţi – atâta vreme cât condiţiile de mediu se menţineau relativ constante. Însă la o schimbare brutală – căderea unui meteorit, erupţii vulcanice catastrofale, o glaciaţiune – situaţia se inversa dramatic. Şi, cum trăim într-o lume dominată de neprevăzut, viitorul a fost al celor capabili să se adapteze, să facă faţă unor situaţii extreme.

Asta este „Amurgul elkilor“. Un volum despre oameni obişnuiţi, puşi într-un context extraordinar, cu drame care sunt şi ale noastre: iubire, ură, gelozie, răzbunare, lupta noului cu rutina, a nonconformismului cu închistarea.

           În „Muntele ce vine“ un întreg trib refuză să îşi părăsească teritoriul „unde au trăit toţi cei dinaintea lor, începând cu primii oameni“ şi piere când un gheţar pus în mişcare de sfârşitul glaciaţiunii astupă gura peşterii. Prin antiteză, poporul elkilor din nuvela care dă titlul volumului va fi salvat tocmai fiindcă, în faţa unui duşman decis să îi extermine, alege calea dureroasă a dezrădăcinării, pribegind peste deşert, într-o odisee la capătul căreia elkii vor găsi un pământ nou unde vor începe să îşi reclădească viitorul.

În „Lumea lui Hind“, ronii − o populaţie mult mai avansată decât oamenii cavernelor contemporani cu ei − autoexilaţi într-un teritoriu protejat de natură şi trăind în umbra gloriei strămoşilor, suferă un proces de stagnare şi apoi de regres în lipsa unor confruntări cu lumea din afară. Ei nu îşi pierd doar calităţile combative, ci şi pofta de viaţă.

O a treia linie directoare a volumului ar fi relaţiile între oameni şi alte specii. În „Copacul schimbării“, lecuitoarea unui trib de Cro-Magnon îşi alege drept pereche un om-maimuţă, poate chiar veriga lipsă pe care paleontologii încă o mai caută. O fată de pescar din „Chemarea adâncurilor“ ajunge, datorită unor împrejurări neobişnuite, să îşi împartă viaţa cu un delfin şi să fie acceptată în comunitatea acvatică.

Dar nu întotdeauna eroii îşi aleg relaţiile, exact ca în viaţa reală. Yraine, personajul central din „Vânătoarea celorlalţi“ devine perechea unui varan dintr-o fatalitate sau pentru a împlini o legendă străveche ce anunţa venirea „vânătorului de vânători“, un mit mesianic inversat.

Una dintre dificultăţile în scrierea volumului a fost aparenta simplitate a personajelor, multe dintre ele foarte aproape de animalitate. Spun aparenta, fiindcă aici se ascunde o capcană. Oamenii cavernelor nu era mai puţin inteligenţi decât noi, doar că nu beneficiau de bagajul nostru informaţional. Nu erau nici incapabili de empatie, deşi lumea în care trăiau era crudă şi neîndurătoare cu cei slabi.

Diferit nu înseamnă inferior, ci doar altfel – aceasta va fi concluzia cititorului după ultima pagină din „Amurgul elkilor“, un mesaj mai actual astăzi decât oricând.

 

Rodica Bretin

Amurgul Elkilor, Editura Creator, 2021

 

Autor