A fi sau a nu fi nostalgic

2022, Articole | 0 comentarii

de Mihaela Malea Stroe

Multatuli (scriitorul olandez Eduard Douwes Dekker) comenta, în secolul al XIX-lea, „progresul” din țara natală: „Ciudat chip de progres acela de a zice lucrurilor altfel pe nume.”

De vreo trei decenii încoace, din acest punct de vedere, „progresăm” și noi, strașnic. Nu mai facem planuri de lecție, facem proiecte didactice, nu mai avem școlari, nici elevi, avem educabili, nu mai consimțim, ci achiesăm, candidații la bacalaureat nu mai dau probe orale, ci competențe și, din când în când, câte-un vorbitor, firoscos-nevoie-mare, permeează cu avânt progresist, în loc să pătrundă/străpungă… ceva (poate, din greșeală, învelișul unei idei?!). Francezii numesc progresul ăsta cest bonnet blanc et blanc bonnet. La noi este… personificat, personalizat prin pixul creatorilor de (diferite) mode: aceeași Mărie, cu… altă pălărie. Dar modele, se știe, sunt ca valurile și putem măcar spera că, vorba poetului, „Ce e val, ca valul trece!”

Problema gravă apare când se recurge sistematic la resemantizarea negativă a unor cuvinte, adică atunci când, sub o deja cunoscută și stabilă pălărie lexicală, se ascunde altă Mărie, una smăcuită și siliconată politic. Într-un articol mai vechi am exemplificat o atare situație, pornind de la deturnarea înțelesului firesc, pozitiv, al lui mioritic și substituirea cu un înțeles negativ, contrafăcut, în baza căruia mioritic a devenit, aberant!, sinonim cu fatalist, laș, inert etc. Un apetit pantagruelic pentru astfel de agresiuni soldate cu sinonimii bizare, malformate, manifestă politicienii și acoliții lor, inșii dispuși oricând să-i imite fără discernământ și să le răspândească inepțiile sub formă de clișee verbale.

La tratament abuziv din partea vorbitorilor răuvoitori, este supus, cu aceeași nocivă perseverență, încă un adjectiv: nostalgic.

„A fi nostalgic”, în accepțiune firească, înseamnă (conform DEX) a avea un „sentiment de melancolie, de tristețe provocat de dorința de a revedea un loc iubit, în special pe cel natal, o persoană dragă, sau de a retrăi un episod din trecut”, sinonime pentru nostalgie fiind alean și dor, care definesc sentimente general-umane, fără nicio conotație negativă. Sunt stări, sentimente naturale, care se pot întâlni oricând, la orice ființă sensibilă, bipedă și cuvântătoare de pe planetă. Totuși, „specialiștii” autohtoni în radicalizare lexicală au dibuit că se poate răspândi (rapid, eficient, ca un virus) un alt înțeles, cu valoare de stigmat: nostalgic = comunist (eventual ceaușist). Dacă îndrăznești să critici ceva din realitatea prezentului (socială, culturală, economică, politico-ideologică), ești imediat etichetat drept „nostalgic”. Dacă ai o vârstă care ți-a permis să trăiești trei-patru decenii predecembrist și tot cam pe-atâtea – postdecembrist și compari, din proprie experiență, cele bune și cele rele ale ambelor perioade, orice june politruc recent îndoctrinat, care prin anii ’80 încă nu era în stare să se șteargă singur la nas, te pune la colț: „ești nostalgic = comunist = ceaușist!”. Îți explică el, sfătos, cum ai trăit (rău atunci!) și cum trăiești (bine acum!), că tu nu ai habar ce-i cu tine pe lumea asta. Știe el cum ți-a fost! Din auzite știe, bineînțeles. Din apriga lui cultură de sorginte  facebook  și cancel. Dacă tu îți amintești că perdelele de Pașcani erau frumoase, că tractoarele de la UTB sau cămășile de la „Târnava” mergeau masiv la export, ori că pantofii Guban erau de calitate excelentă (și nu-i găseai decât cu „pile” în comerțul socialist tot pentru că… se exportau) e de rău: „ești nostalgic!”. Dacă susții că învățământul era temeinic înainte de ’89, orice absolvent (tagma cum laude, vorba cațavencilor) de Yale ot Dunărea de Jos (prima la stânga), membru în alianța analfabeților funcționali produși în serie de învățământul actual, îți poate reproșa – etalându-și diploma fără acoperire – că… „ești nostalgic!”, adicătelea „ești comunist”.

Nicio minte limpede nu face asemenea confuzii. Dar, în marasmul (generat politic, social, cultural, economic, pandemic) în care încercăm să supraviețuim acum, oare câte minți își pot păstra limpezimea?

De nostalgică ce sunt, am recitit deunăzi piesa „Iona” a lui Sorescu. Tragedie modernă, plină-ochi de (sub)înțelesuri valabile și când a fost scrisă (1968), și în zilele noastre. Pescarul „fără noroc” (omul de rând, „nemaipomenit de singur”, cum spune însuși autorul piesei) este înghițit de chit („barosanul” pe care dorea să-l prindă în năvod). Vânătorul/pescarul –  în ipostază de „pradă”. Chitul/peștele  (regimul politic), în burta căruia Iona – nedumirit dacă a fost înghițit „de viu” sau „de mort” – se pomenește „închis” este, la rândul lui, înghițit de alt pește (alt regim)… mai mare, mai flămând. Cum zice vorba din popor: peștele mare îl înghite pe cel mic. Ca să-și recapete libertatea, Iona e nevoit să spintece din interior succesiunea nesfârșită de pești care se tot înghit unii pe alții, succesiunea de „burți peste burți” (regimuri peste regimuri), cercuri concentrice tot mai largi, dar iremediabil închise, privative de libertate, deși, lărgindu-se, oferă celui captiv iluzia libertății. În monologul său, Iona își dă sieși sfaturi. Unul dintre acestea vizează imprudența de a „vorbi de bine” peștele (regimul) anterior, din care abia apucase să iasă, trezindu-se într-altul, mai încăpător, dar, totodată, mai puțin „luminat”:

  Nu vezi ce întuneric e? – (Uşor regret:) Celălalt parcă era mai luminat. Nu-l vorbi de bine aici, faţă de prezentul. Acum, după ce l-a înghiţit, cred că-i e totuna.  Dacă-i era totuna, nu-l mai înghiţea.  O fi greşit. – (Nu se lasă:) Era aşa, mai transparent. Mai trecea cât de cât soarele din apă. Nu era acoperit, cum o fi ăsta, cu olane vechi, cu muşchi pe ele! (s.n.)

Iona păcătuiește prin sinceritatea cu care reflectează, obiectiv, la ce e bun și ce e rău în interiorul prădătorilor care l-au înghițit, respectiv s-au înghițit unii pe alții.

În viziunea deformată a pescuitorilor de (pseudo) nostalgici, până și Iona ar figura în categoria blamată. La vremea publicării și premierei tragediei soresciene, a vorbi (fie și codificat, metaforic) despre binele/transparența de dinaintea lui 1944 sau a critica prezentul „întunecat” presupunea riscuri și nu e de mirare că piesa a fost repede interzisă de cenzură. Precum se vede, nici astăzi nu e indicat ca, nepărtinitor, să-ți amintești și mai ales să susții că au fost, pe lângă multe rele, și anumite lucruri bune înainte de ’89. Riști să te trezești stigmatizat de împărțitorii de etichete, care te îmbrâncesc spre coșul lor de gunoi pe care scrie „nostalgic=comunist/ceaușist”. Tot acolo te repartizează și dacă nu faci altceva decât să critici relele prezentului, fără să pomenești de trecut. În acest caz, primești ca bonus încă o etichetă pe care scrie că te lamentezi, critica devenind, pentru etichetatori, sinonimă lamentației.

Atitudinea oficial agreată este să bălăcărești din toți rărunchii trecutul și să lauzi cu șapte guri prezentul. Să i te „aliniezi” necondiționat, ca om nou. Cine a mai trecut prin asta… sigur n-a uitat! Culmea este (sau nu?!) că predicatorii vehemenți ai bunăstării generale actuale sunt – cu puține excepții – cei care, și în trecut, și în prezent, au trăit/trăiesc (ei și/sau urmașii lor), în puful privilegiilor. Pe ei n-are de ce să-i încerce vreo amintire duioasă despre trecut pentru că n-au termeni reali de comparație a „nivelului de trai”, traiul lor fiind… otova bun sau cu variațiuni de la bine la mai bine, oricând și în burta oricărui chit. Și-atunci – ce să facă, sărmanii? – ca să-și mascheze duplicitatea (sau multiplicitatea facială): se plâng ipocrit de câte au suferit în comunism! Ei??!! – să fim serioși! Ei au provocat suferințe! Ei – cei care citeau cu pasiune „Scânteia” sau „Scânteia tineretului”, aderând „cu tărie” la direcția trasată de partid, pe când noi ascultam clandestin „Vocea Americii” sau „Europa liberă” – au obrăznicia să ne arate cu degetul și să ne numească „nostalgici”!

Ei bine, sunt – declarat! – nostalgica acelei gospodării „primitive” a bunicilor, unde – de bine-de rău – creșteau un purcel, câteva oi, câteva găini, o văcuță… Mi-e dor de grădina lor cu produse „bio” (roșii, cartofi, castraveți, fasole, varză, rădăcinoase, verdețuri, zmeură), de vița-de-vie boltită peste curte, de livada cu trei-patru meri, câțiva pruni, un nuc, un păr, un cireș. În mica lor gospodărie, produsele erau „eco”, resturile – biodegradabile, reciclabile, relația cu natura – echilibrată, pașnică. Acolo, până și „Scânteia”, citită în răspăr, își găsea rosturi mai… nepoluante mental: tapeta pereții de lemn ai closetului din curte, să nu bată vântul printre scânduri, sau, înmuiată în puțin petrol, aprindea nu patosul ideologic al cuiva, ci… focul de lemne în vatră. Nu se ascunde nimic „comunist” în nostalgia asta a mea și a multor altora.

Dar tocmai ei – activiștii comuniști care, în vremea crizei alimentare, când noi abia încropeam un prânz din pui scheletici, cu gheare și capete cu tot, cumpărați după lungi șederi la coadă, se îmbuibau cu bunătăți de la cantinele partidului – se joacă de-a vocabularul, răspândind cu mare zel false sinonimii în numele „progresului” pe care, zic ei, omul de rând îl ignoră.

Mă întorc la Iona, care problematizează „progresul” în timp ce, deja înghițit, încearcă să pescuiască, în… captivitate, puținul care „cade” din prada peștelui mare: (În năvod cad vreo zece peşti.) – (Nu se opune evidenţei.) Totuşi, progresul e progres.  A, nu, nu s-apucă nimeni să-l conteste. – (Ducându-şi mâna la cap.) Numai că nu mă simt eu aşa de bine.  Să-l pot gusta după pofta inimii.  Zău, nu prea sunt în apele mele. (Se clatină.) Care-o fi cauza?

Răspunsul se inserează subtil, printre rânduri: pescarul nu se simte „așa de bine”, nu e „în apele lui”, nu poate gusta „după pofta inimii” progresul (incontestabil, dar mărunt) din cauză că prețul plătit este pierderea libertății („viața aceea, sau soarele”) avute înainte de a fi fost înghițit – in illo tempore – de primul pește.

Iona descoperă, tulburat, că orizontul însuși – oricât de „larg” și de „luminos” ar fi perceput – se profilează în nota aceleiași iluzorii libertăți: – Ce e orizontul ăla?  – (îngrozit:) – O burtă de pește. /…/ –  Ce-ai văzut? – Nimic, decât un șir nesfârșit de burți. Ca niște geamuri puse unul lângă altul. – Închis între toate aceste geamuri.  Ceva mai târziu, constatând infinitatea captivităților, va medita grav: – Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul! Când au avut timp să se aşeze atâtea straturi?

Piesă parabolică – scrisă cu adresă directă la libertatea mutilată de abuzurile unui regim totalitar – „Iona” își păstrează actualitatea. Mesajul transmis prin protagonist se dovedește a fi supratemporal și profetic.

Autenticii nostalgici ai totalitarismului (unii cu funcții decizionale importante, alții în calitate de „cetățeni” fideli celor cu funcții) viețuiesc printre noi. Le trădează prezența nu atât discursurile împănate cu așchii remanente din limbajul de lemn, cât atitudinea înverșunată, despotic-autoritară care le-a… intrat în sânge și de care nu se pot dezbăra nici ei, nici progeniturile lor, indiferent în ce culoare își văcsuiesc apartenența politică… Doar nu e secret că „năravul din fire, n-are lecuire”, că „lupul blana-și schimbă, dar năravul – ba”, că „așchia nu sare departe de trunchi” sau că „ce naște din pisică, șoareci mănâncă”. Ei nu-și amintesc „nostalgic” de pădurile bogate de altădată, acum prăduite, de sistemele de irigații care – hocus-pocus! – postdecembrist au pierit, de călduroasele cizme de Agnita, de iaurtul ieftin, fără conservanți, de ciocolata Pitic… N-au cum să-și amintească „pe viu” nici de cele bune, nici de cele rele (de teama că „aproapele” are „ochi albaștri” și – dacă îndrăznești să critici regimul – te bagă la zdup, de frigul din case pe timp de iarnă, de cozile interminabile, de penuria alimentară, de rații și cartele, de înghesuiala din troleibuze, de călătoriile-cascadorii pe scara autobuzelor aglomerate, de întreruperile programate de curent electric ș. a.) din „epoca de aur”, pentru că nu le-au trăit așa cum le-a trăit omul de rând. Ca să nu lipsească mentosanul de pe gogoașă, tot ei au tupeul să-i acuze pe așa-zișii nostalgici că regretă epoca egalitaristă pentru că atunci „eram toți o apă și-un pământ”. Toți – adică…, vezi Doamne, și ei o duceau greu, în rând cu plebea! S-o găsi cineva să le înghită minciunile gogonate???

Aroganți, inflexibili, cu priviri schimonosite de răutate ori afișând, conjunctural, zâmbete calpe, de zbiri „cu față umană” (variantă deja de mult eșuată ideologic), nostalgicii autentici și/sau vlăstarele lor tânjesc după deplinătatea puterii de care s-au bucurat în comunism, frustrați fiind acum că, într-o oarecare măsură, li s-a limitat. Limitarea puterii e genul de progres care nu le convine și tare le-ar prii să poată da timpul înapoi! Privind cu atenție, îi vedem cum tânjesc după impunerea unor norme ilogice prin mijloace bine cunoscute din practicile anterioare: forță, abuz, ignorarea/încălcarea legii, „recompense”, șantaj, dezbinare… Vedem cum, necredincioși de felul lor, atacă, în continuare, fără istov, credința și biserica. Tânjesc după unitatea monolitică de opinie, disciplina de fier, alinierea totală, obediența absolută care, obținute prin metoda „pumnului în gură”, le-au făcut odinioară viața ușoară, dându-le, plocon, iluzia că sunt importanți, puternici și, mai ales, veșnici. E de înțeles că sunt politic nostalgici… Îi obsedează înlăturarea opozanților și, întrucât nu-i pot executa sau încătușa fără proces, ca prin anii ’50, recurg cu disperare, în cârdășie cu presa aservită lor, la alte strategii ca să se debaraseze de cei care îi înfruntă: discreditarea, compromiterea, hărțuirea, marginalizarea, ridiculizarea, înscenările, intimidarea, amenințarea, calomnia. Ei, autenticii nostalgici (comuniști/ceaușiști/dictatoriali ca mentalitate, ca structură lăuntrică), sunt artizanii falselor sinonimii generatoare de confuzii în ceața cărora să-și poată ascunde adevărata față. Ei, nu (pseudo)nostalgicii pe care, chipurile, îi demască, sunt cei care suspină și lăcrimează nevăzut, în spatele măștilor, după cenzura care, vremelnic, l-a scos pe reflexiv-profeticul Iona sorescian de pe scenă.

Și mai zice profetul: – Se clatină lumea ca un ou clocit. Clocit şi răsclocit. Din care trebuia să iasă cine ştie ce viitor luminos. – (Râzând.) Dar s-a răzgândit. O fi amânat. S-a clocit oul. Acum sunt vesel, ori… ? Aşa şi-aşa. Simt o moleşeală… De ulcior care se umple, gâlgâind în fântână. Într-o fântână seacă. – (Pauză.) Ce pustietate. Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici. (s.n.)

Fără să fie deznădăjduit („Răzbim noi cumva la lumină,”, spune, în final, referindu-se la lumina/libertatea interioară, inaccesibilă prădătorilor), Iona – în ton cu Arghezi-psalmistul – resimte altă nostalgie, ancestrală și profundă: aceea a prezenței concrete, cândva-demult posibilă, a Creatorului printre pământeni. Prezență dorită cu atât mai mult cu cât oamenii s-au însingurat, s-au izolat – fiecare în chitul lui pandemic – și s-au distanțat unii de alții, într-o lume ambalată propagandistic în folie multicoloră, cu sclipici, dar – dincolo de ambalajul fascinant – pustiită, secătuită, infertilă. O lume care se clatină.

Autor