Sirina și alți monștri din Saad
de Diana Geacăr
Diana Geacăr
Sunt foarte îndrăgostită de proza scurtă, și citesc proze din toate genurile, dar le iubesc pe cele care nu rămân în limitele realității exterioare, ci, cu elemente fantastice, horror sau SF, construiesc o altă realitate, una la fel de credibilă. Așa cum fiecare om își are propria realitate.
Fiind eu mare fan al prozelor lui Kelly Link, Jeff VanderMeer, Ted Chiang și alții, îmi doream foarte mult să scriu ceva în genul numit New Weird. În 2018 m-am trezit în minte cu un personaj, o sirenă proaspăt ieșită din Mare, mai precis alungată. Stătea pe mal, cu genunchii la gură, părul roz lipit în șuvițe de ceafă și pe spate. Nu-i știam numele pe atunci. Nu vorbea cu mine.
Am urmărit-o în minte și, încât-încet, i-am construit povestea. Ea mi-a adus alte personaje, iar eu am ales să aibă origini în mitologia românească: iele (Patima, Yala), samca (Kefira), căpcăuni (Apă), știme (Sirina). Cei pe care oamenii îi numesc monștri în Sirina și alți monștri din Saad.
Pentru că aveam nevoie de un context mai larg pentru poveștile personajelor, și pentru că li se potrivea o situație-limită, m-am gândit atunci: de ce să nu fie o epidemie? De ce să nu fie vorba despre o lume postapocaliptică, că doar mai am o proză cu astfel de accente în Cine locuiește la subsol (Paralela 45, 2018)? O lume dintr-un viitor apropiat, să zicem din 2055? Ce-ar fi dacă oamenii, refuzând în masă vaccinurile, s-ar trezi într-o zi amenințați de o boală considerată cândva eradicată?
În lumea asta, camerele urmăresc două orașe: Saad, care are propria climă, unde monștrii trăiesc ca în Evul Mediu. Pe o latură a Saadului e un lac numit Mare de către locuitori, iar dincolo de el, Pădurea Adormită. Și dincolo de ea se întinde Maadul, orașul înnebunit de căldură, orașul oamenilor. Aici, cercetătorii clonează animale, pentru a repopula lumea, neandertalieni și alte ființe preistorice, pentru a ține în frâu monștrii din Saad; și fac experimente pe animale și hominizi pentru salvarea speciei Homo sapiens.
În 2020, când s-a declanșat pandemia COVID-19 în lumea noastră, m-a speriat asemănarea dintre realitate și ficțiunea la care lucram. Și am căutat să termin cartea mai repede. Pentru a face povestea mai credibilă, am adăugat câteva detalii din realitatea imediată: de exemplu, purtarea măștii de protecție, îndemnul „păstrați distanța socială”.
Unele proze au pornit de la astfel de întrebări, Ce-ar fi dacă, alta a fost inspirată de o proză din O istorie a lumii în 10½ capitole, de Julian Barnes, o carte considerată roman, dar care mie mi se pare a fi un volum de proză compozită. Proza respectivă este despre un proces din Evul Mediu, în care niște cari sunt acuzați de blasfemie, pentru că mâncaseră din scaunul episcopului. Imediat am căutat mai multe informații și am aflat că da, în Evul Mediu, oamenii chemau la judecată animalele care le provocau pagube, iar porcii erau cei mai trași la răspundere. Trecând peste absurdul pe care îl vedem noi acum, m-am gândit că, pe atunci, oamenii le atribuiau animalelor calitatea de a fi persoane. Și ideea asta se potrivea perfect cu poveștile mele din Sirina. Astfel am ajuns să scriu proza Cu mine, în care un porc este adus în sala de judecată, unde au loc tot felul de discuții între judecător și oamenii interogați, pe teme contemporane nouă (identitate de gen, identitate sexuală, parenting, educație sentimentală și altele). Identitatea animalului este dezvăluită treptat, iar la finalul prozei, acesta i se va arăta cititorului sub adevărata înfățișare.
Pe scurt, iată conflictul de la nivel macro: oamenii cad victime unui virus de care reușiseră să scape în trecut; monștri sunt imuni, dar nu știu asta. Oamenii îi capturează pentru a-și salva specia.
La nivel micro, iată conflictele: Valentin, un om trecut de 40 de ani, dependent de afecțiunea și autoritatea maternă, le caută și în femeia de lângă el, ceea ce duce la distrugerea căsniciei; Sirina, alungată de acasă de un alt monstru, trebuie să învețe să se adapteze la lumea oamenilor; Apă, un căpcăun, se luptă fără speranță să atragă atenția și afecțiunea unei adolescente. Și mai sunt multe alte povești, în care personajele sunt blocate, se zbat ca în pânze de păianjen, iar, pe plan larg, soluțiile pentru oprirea epidemiei devin tot mai absurde.
La fel ca volumul anterior, Cine locuiește la subsol, și cartea aceasta, Sirina și alți monștri din Saad, este una de proză compozită, un puzzle: unsprezece proze legate între ele, pe care cititorul, pe măsură ce înaintează în lectură, le potrivește pentru a construi poveștile de viață ale personajelor și tabloul unei societăți guvernate de confuzie și haos.
Din întâlnirea celor două planuri, lupta interioară a fiecărei ființe și cea pentru supraviețuire a speciei umane, se nasc povești despre indiferență, teama de a fi vulnerabil, lipsa de reacție, camuflarea ca tehnică de supraviețuire, cruzimea față de animale, semeni și natură, povești spuse cu vocea lui Dumnezeu, a cărui identitate va fi descoperită de către cititor aproape de finalul cărții.
Diana Geacăr
Sirina și alți monștri din Saad, Casa de pariuri literare, 2021
